ICCJ. Decizia nr. 707/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 707/2012
Dosar nr. 4364/117/2009
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 4364/117/2009, reclamantul B.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.400.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plăţii, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin două condamnări cu caracter politic.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 alin. (1), (2) lit. a), şi 5 din Legea nr. 221/2009, ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 3 din Protocolul art. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, reclamantul a arătat că, prin sentinţa nr. 1257 din 17 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti a fost condamnat la o pedeapsă de 9 luni închisoare corecţională pentru omisiunea denunţării, fiind arestat preventiv de la 16 august 1952 la 19 noiembrie 1953.
De asemenea, prin sentinţa nr. 138 din 6 iunie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II - a Militare, a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecţională pentru culegere şi transmitere de informaţii, pentru fapta de a fi redactat şi semnat împreună cu alţi coinculpaţi, un manifest cu conţinut contrarevoluţionar ce urma să fie transmis în ţările capitaliste.
Reclamantul a precizat că a executat în total, pentru ambele condamnări, 9 ani şi 10 luni închisoare corecţională, acestea constituind de drept condamnări cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
A mai arătat că regimul de detenţie din penitenciarele în care a executat pedepsele i-a cauzat suferinţe fizice şi psihice greu de descris, metodele folosite pentru „reeducare” fiind diabolice. Consecinţele s-au extins ulterior executării pedepselor prin dificultăţile întâmpinare în plan profesional şi efectele negative asupra situaţiei întregii familii.
Prin sentinţa civilă nr. 368/ F din 23 aprilie 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la 150.000 euro, echivalent în lei la cursul din ziua plăţii şi la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în speţă, condamnările suferite de reclamant sunt condamnări cu caracter politic, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi, că probele testimoniale administrate în cauză au confirmat condiţiile grele în care acesta a executat detenţia, precum şi privaţiunile suferite ulterior punerii în libertate.
S-a considerat că suma acordată reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, având în vedere vârsta acestuia la momentul condamnării (29 de ani), durata efectivă a detenţiei, suferinţele fizice şi psihice rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le suporte pe perioada regimului de detenţie, alterarea stării de sănătate, precum şi consecinţele ulterioare punerii în libertate.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul B.M. a solicitat schimbarea sentinţei în sensul majorării cuantumului daunelor morale la suma de 1.400.000 euro, invocând în acest sens practica instanţei supreme în materia despăgubirilor acordate în temeiul art. 504 - 505 C. proc. pen. (media despăgubirilor acordate pentru un an de detenţie fiind cuprinsă între 50.000 şi 100.000 euro).
Prin motivele sale de apel, pârâtul a susţinut că raţionamentul instanţei de fond nu a avut la bază un suport probator temeinic pentru acordarea despăgubirilor, hotărârea bazându-se doar pe prezumţii reţinute cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1203 C. civ. Apelantul pârât a mai arătat că tribunalul nu a avut în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate reclamantului în baza Decretului Lege nr. 118/1990, motiv pentru care a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâtul apelant a invocat decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale atât dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, cât şi dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, susţinând că acestea sunt opozabile erga omnes şi incidente şi în prezenta cauză.
Prin decizia civilă nr. 90/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi a schimbat în parte sentinţa în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro în favoarea reclamantului.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a pronunţa decizia menţionată, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că nu mai există temei pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările cu caracter politic.
S-a considerat că, în lipsa intervenţiei Parlamentului în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of. conform art. 147 din Constituţie, în vederea adoptării unor dispoziţii legale compatibile cu Constituţia, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 37/1992, acţiunile întemeiate pe art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de fundament juridic.
S-a apreciat că deşi decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, aceasta se aplică şi proceselor în curs, întrucât efectele sale juridice nu pot fi asimilate efectelor unei legi noi care modifică sau abrogă o dispoziţie legală.
S-a reţinut că prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării, care reprezintă în sine o reparaţie morală, curtea de apel menţinând această dispoziţie.
S-a constatat că, în mod legal, cu respectarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Statului Român îi aparţine culpa pentru edictarea unui act normativ, declarat ulterior neconstituţional şi care a generat procese ce au implicat cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părţi.
Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând inaplicabilitatea în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1388 din 21 octombrie 2010, în condiţiile în care recunoaşterea dreptului său la despăgubiri şi consacrarea acestui drept printr-o hotărâre judecătorească de primă instanţă, i-a creat o speranţă legitimă, ce intră în sfera noţiunii de „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
S-a susţinut că argumentele din motivarea deciziei Curţii Constituţionale nu se pot substitui aprecierii instanţelor de judecată în nicio situaţie în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi, din perspectiva primului paragraf al art. 6 din Convenţie.
Prin motivele sale de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. pentru greşita constatare a caracterului politic al condamnării reclamantului, întrucât acesta nu mai justifică un interes, deoarece prin Hotărârea nr. 86/1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prin Decretul Lege nr. 118/1990 acestuia i s-a recunoscut deja statutul de condamnat politic.
S-a criticat, totodată, decizia recurată pentru nelegala obligare la plata întregului cuantum al cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant la instanţa de fond, cu încălcarea prevederilor art. 74 C. proc. civ.
Examinând criticile invocate prin motivele de recurs ale reclamantului, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M.Of. a deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat, încă, o cerere.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamantul nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.
În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
Curtea va reţine, totodată, că, problema de drept examinată a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea va constata că este întemeiată critica vizând greşita menţinere de către instanţa de apel a dispoziţiei din sentinţa tribunalului referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În condiţiile în care, urmare a admiterii apelului pârâtului, s-a schimbat sentinţa în sensul respingerii petitului principal, vizând obligarea acestuia la plata daunelor morale, reclamantul a căzut în pretenţii şi nu pârâtul.
Prin urmare, conform art. 274 C. proc. civ., nu mai exista niciun temei pentru obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant la prima instanţă, numai partea care a pierdut procesul putând fi obligată la plata acestor cheltuieli.
În condiţiile în care dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. nu fac nicio distincţie, nu se poate reţine culpa procesuală a pârâtului Statul Român. În mod eronat, prin considerentele deciziei recurate, Curtea de apel a apreciat că Statul Român are o culpă constând în edictarea unui act normativ declarat neconstituţional, o atare situaţie neputând fi asimilată culpei procesuale în sensul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Celelalte critici vizând menţinerea dispoziţiilor sentinţei primei instanţe referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării, deşi reclamantul nu ar mai avea un interes în acest sens, nu vor fi examinate. Din cuprinsul dispozitivului sentinţei tribunalului nu rezultă că s-ar fi constatat caracterul politic al condamnărilor reclamantului. De altfel, reclamantul nu a formulat un petit distinct în sensul menţionat şi, mai mult, condamnările suferite sunt de drept cu caracter politic, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite recursul pârâtului şi în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii în tot a apelului pârâtului şi schimbării în tot a sentinţei primei instanţe şi respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Pentru considerentele expuse se va respinge ca nefondat recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarate de reclamantul B.M. împotriva deciziei nr. 90/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Cluj împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite în tot apelul pârâtului şi schimbă în tot sentinţa nr. 368/ F din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Respinge acţiunea reclamantului B.M., ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 704/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 708/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
