ICCJ. Decizia nr. 7139/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7139/2012
Dosar nr. 2974/121/2009
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2974/121/2009 pe rolul Tribunalului Galaţi reclamanta SC S. SA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Galaţi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de despăgubiri civile. În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin procesul verbal nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de comisari ai Gărzii Financiare - Secţia Galaţi s-a constatat săvârşirea de către SC S. SA a contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, iar în temeiul art. 6 alin. (1) din lege s-a dispus confiscarea unor utilaje (macarale, caroserii auto) în întregime sau piese dezasamblate a căror valoare a fost estimată la suma de 1.297.672 RON.
A mai arătat reclamanta că prin sentinţa civilă nr. 8972 din 28 noiembrie 2007 a Judecătoriei Galaţi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galaţi a fost respinsă plângerea pe care a formulat-o împotriva procesului verbal de contravenţie, iar prin decizia pronunţată în Dosarul nr. 5045/121/2008 a fost respinsă şi contestaţia în anulare pe care a formulat-o împotriva deciziei civile nr. 275/2008.
Reclamanta a precizat că toate aceste utilaje care sunt şi numeroase şi voluminoase se găsesc amplasate în două locaţii aparţinând reclamantei, respectiv în F.N. şi la sediul societăţii, str. T.
Art. 465 C. civ. stabileşte că legea este una dintre modalităţile prin care se dobândeşte proprietatea şi cum hotărârile judecătoreşti irevocabile se bucura de putere de lege, consecinţa directă a respingerii recursului la data de 10 aprilie 2008 a fost aceea că Statul Român a devenit în mod legitim proprietarul tuturor acestor bunuri.
În legătură cu amplasarea bunurilor, la data de 18 iunie 2007 între comisarii Gărzii Financiare şi reprezentatul societăţii s-a încheiat contractul de depozit înregistrat sub nr. DE1. care cuprindea şi clauza ca durata acestuia era de 90 de zile la rămânerea definitiv a procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Depozitarul se obliga să răspundă de integritatea bunurilor, de pierderea, deteriorarea sau distrugerea lor, fiindu-i interzisă şi folosirea în interesul propriu, părţile convenind ca pe durata sus-menţionată depozitarea acestor bunuri să fie gratuită.
Raportat la clauzele acestui contract de depozit rezultă cu maximă evidenţă începând cu data de 12 iulie 2008 pârâtul era obligat să-şi ridice bunurile proprietatea sa, lucru pe care nu l-a făcut nici până în prezent.
În aceste condiţii, a apreciat reclamanta că începând cu data de 12 iulie 2008 când a încetat prin împlinirea termenului contractul de depozit nr. DE1. pârâtul datorează după principiile generale ale răspunderii civile delictuale despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă pentru terenul proprietatea reclamantei pe care se găsesc amplasate bunurile.
Pentru a evidenţia dimensiunea pagubei produsă în modalitatea arătată reclamanta a menţionat că suprafaţa de teren total ocupată cu bunurile proprietatea pârâtului este de aproximativ 14.430 mp (13.050 mp situaţi în F.N. şi 480 mp situaţi în str. T.) iar suma pe care o apreciază la nivelul minim că poate fi pretinsă la plată este de 0,50 RON/mp/zi.
A raportat acest cuantum la prevederile HCL nr. 117 din 30 octombrie 2008 care prevede că taxa zilnică pentru utilizarea temporară a locurilor publice prin depozitare de materiale este de 2,50 mp/zi.
În aceste condiţii a susţinut reclamanta că suma totală cu care a prejudiciat-o pârâtul este de 2.554.110 RON pentru perioada 12 iulie 2008 - 12 iunie 2009 (354 zile x 14.430 mp x 0,50 RON), dar întrucât nu are posibilitatea de a achita taxa judiciară de timbru la această valoare înţelege să formuleze prezenta acţiune în limita sumei de 1.000.000 RON.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În dovedirea acţiunii reclamanta a solicitat probele cu înscrisuri, expertize specialitatea topografie şi expertiză contabilă, fiind încuviinţate de instanţă şi administrate în cauză doar probele cu înscrisuri şi expertiză specialitatea topografie.
D.G.F.P. Galaţi a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive motivat de faptul că această instituţie nu se identifică cu Statul Român.
Pe fondul cauzei a arătat că bunurile ce au făcut obiectul procesului verbal de contravenţie nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de Garda Financiară, secţia Galaţi nu au fost predate D.G.F.P. Galaţi de către SC S. SA, în calitate de deţinător conform legii.
Reclamanta a omis faptul că procedura de preluare şi valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului este reglementată de O.G. nr. 14/2007 şi de H.G. nr. 731/2007 privind Normele metodologice de aplicare a acesteia, acte normative derogatorii de la dreptul comun.
Astfel, conform art. 4 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 republicată bunurile intrate în proprietatea privată a statului se declară şi se predau organelor de valorificare, după ce actul de preluare în proprietatea privată a statului a devenit executoriu.
Nu are nici o relevanţă dacă reclamanta sau Garda Financiară au prelungit sau nu contractul de depozit nr. DE1. din 18 iunie 2007 deoarece legiuitorul a stabilit expres obligaţiile deţinătorilor bunurilor, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 republicată.
Cu toate că SC S. SA avea calitatea de deţinător al bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda bunurile confiscate organelor de valorificare.
Mai mult, D.G.F.P. Galaţi a notificat reclamanta prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009 să procedeze la predarea bunurilor către reprezentanţii Gărzii Financiare, demers rămas fără rezultat.
A mai susţinut pârâtul că cererea reclamantei de obligare la plata de despăgubiri a D.G.F.P. Galaţi este nefondată, câtă vreme între reclamantă şi Garda Financiară sau D.G.F.P. Galaţi nu a fost întocmit nici un înscris din care să rezulte faptul că depozitul bunurilor intrate în proprietatea privată a statului ar fi cu titlu oneros.
În şedinţa publică din data de 07 octombrie 2009 reprezentantul reclamantei a precizat că Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi s-a dispus citarea pârâtului prin reprezentant legal Ministerul Finanţelor Publice.
Prin cererea depusă la data de 15 februarie 2010 reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor la suma de 1.500.000 RON, invocând dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galaţi s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul către reclamant la plata a 124.072 RON cu titlu de despăgubiri civile şi la plata a 4.433,64 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă s-au reţinut următoarele:
Prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de comisari ai Gărzii Financiare, secţia Galaţi reclamanta SC S. SA a fost amendată contravenţional pentru comiterea contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, iar în temeiul art. 6 alin. (1) din lege s-a dispus confiscarea de la reclamantă a bunurilor enumerate în procesul verbal şi în nota de constatare întocmită la aceeaşi dată.
Plângerea formulată de reclamantă împotriva acestui proces-verbal de contravenţie a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galaţi.
La data de 14 iunie 2007 între reprezentanţii Gărzii Financiare Galaţi, în calitate de reprezentanţi ai deponentului şi reprezentantul reclamantei s-a încheiat un contract de depozit prin care bunurile confiscate au fost lăsate în depozit la societatea reclamantă, stabilindu-se că durata contractului este de 90 de zile de la data rămânerii definitive a procesului verbal nr. V1. din 14 iunie 2007, la sfârşitul căreia bunurile vor fi ridicate de către deponent.
S-a mai prevăzut în contract că depozitul este gratuit şi că prelungirea termenului de depozit are loc în baza înţelegerii părţilor.
Din certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M1. nr. MM1. din 05 august 1994 emis de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, coroborat cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert R.C., rezultă că dintre cele 5 locaţii descrise în lista anexă la contractul de depozit, doar două se află în proprietatea reclamantei, respectiv terenul din Galaţi, Parcul rece F.N. şi imobilele din str. T., cu două amplasamente - Zona X1. şi Zona X2.
Din acelaşi raport de expertiză se reţine că prin calculul analitic al suprafeţei minime de depozitare omogenă a utilajelor de construcţii şi bunurilor trecute în contractul de depozit şi lista anexă pe terenurile proprietatea societăţii reclamante, rezultă o suprafaţă de 17.777 mp.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului proprietatea sa ocupat de bunurile confiscate care au devenit proprietatea statului, în perioada 12 iulie 2008 - 12 iunie 2009.
Potrivit clauzelor contractului de depozit, acest contract a încetat la data de 10 iulie 2008, astfel că după această dată a încetat obligaţia reclamantei de a menţine cu titlu gratuit pe terenul proprietatea sa bunurile respective.
Tribunalul a constatat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 14/2007 şi H.G. nr. 731/2007 invocate prin întâmpinare, întrucât bunurile respective se aflau la dispoziţia reprezentanţilor statului, prin contractul de depozit fiind stabilit un termen de 90 de zile de depozitare, tocmai pentru ca reprezentanţii statului să aibă timpul necesar pentru a organiza ridicarea bunurilor de pe acest teren.
De altfel, în contractul de depozit încheiat s-a prevăzut în mod expres că la sfârşitul duratei depozitului bunurile vor fi ridicate de către deponent.
Pe de altă parte, în cauză este vorba despre bunuri al căror transport implică cheltuieli mari, care nu pot fi puse în sarcina reclamantei, iar obligaţia impusă de lege de predare a bunurilor organelor de valorificare nu implică în mod obligatoriu deplasarea de către deţinător a bunurilor respective la sediul organelor de valorificare sau într-o altă locaţie.
De altfel, din adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009 emisă de D.G.F.P. Galaţi şi procesul verbal întocmit la data de 12 mai 2009 rezultă că reprezentanţii pârâtului nici nu intenţionau ridicarea bunurilor de pe terenul proprietatea reclamantei.
Deşi prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009 reclamanta a fost notificată să-şi desemneze un reprezentant pentru operaţiunea de predare-primire a bunurilor din lista de inventar, din procesul verbal întocmit la data de 12 mai 2009 rezultă că la data respectivă reprezentanţii pârâtului au procedat doar la verificarea bunurilor lăsate în custodie de către Garda Financiară la SC S. SA, bunurile fiind lăsate în continuare pe terenul reclamantei.
Art. 44 din Constituţia României prevede că „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Dreptul de proprietate conferă titularului dreptul de a întrebuinţa lucrul potrivit naturii şi destinaţiei sale, de a-i culege fructele sau veniturile şi de a dispune de el.
Art. 480 C. civ. prevede că dreptul de proprietate se exercită în limitele determinate de lege.
Cum ocuparea de către pârât, cu bunurile sale, a terenului proprietatea reclamantei este în afara oricărei prevederi legale sau contractuale, Tribunalul a constatat că cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului menţionat este justificată.
Contravaloarea acestor despăgubiri reprezintă practic contravaloarea fructelor sau veniturilor pe care reclamanta le-ar fi obţinut de pe acest teren în perioada 12 iulie 2008 - 12 iunie 2009.
Contravaloarea acestor despăgubiri nu poate fi însă stabilită în raport de taxele zilnice percepute de Primăria mun. Galaţi pentru utilizarea temporară a locurilor publice pentru depozitare materiale sau pentru comerţ, întrucât aceasta ar însemna a accepta o situaţie nedovedită în cauză, şi anume aceea că reclamanta ar fi avut posibilitatea de a încheia contracte cu diverse persoane privind folosinţa întregii suprafeţe de teren cu preţul de 2,30 RON, de 2,50 RON sau de 2,70 RON/mp/zi, în fiecare zi a perioadei menţionate de reclamantă.
În cauză nu s-a susţinut că pe terenul respectiv s-ar fi putut înfiinţa culturi agricole, astfel că Tribunalul a apreciat că prejudiciul suferit de reclamantă prin lipsirea de folosinţa bunului său nu poate fi raportată decât la chiriile percepute pentru terenuri cu diferite destinaţii.
Reclamanta nu a făcut în cauză dovezi certe cu privire la valoarea prejudiciului suferit ca urmare a lipsirii de folosinţa terenului proprietatea sa, însă este dincolo de orice îndoială că acesta a fost prejudiciată prin faptul că nu s-a putut folosi de bunurile sale.
Potrivit practicii C.E.D.O. (a se vedea cauzele Androne împotriva României şi Buzatu împotriva României) în ceea ce priveşte sumele solicitate pentru lipsa de folosinţă a bunului, calculate în funcţie de preţurile de închiriere a acestui bun, Curtea a considerat că nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, având în vedere că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile.
Totuşi, Curtea a acceptat faptul că persoanele în cauză au suferit un prejudiciu ca urmare a privării de proprietate suportată de aceştia şi a ţinut cont de acest aspect cu ocazia reparării prejudiciului moral.
Faţă de probele administrate şi având în vedere şi condiţiile economico-sociale actuale, Tribunalul nu poate reţine cu certitudine că reclamanta ar fi putut închiria întreaga suprafaţă de teren de 17.777 mp pe toată perioada solicitată, cu un preţ la nivelul celui solicitat prin acţiune sau menţionat în raportul de expertiză.
Având în vedere însă lista înaintată de Primăria mun. Galaţi privind tarifele practicate în anii 2008 şi 2009 pentru închirierea unor terenuri aflate în patrimoniul municipiului, tribunalul a apreciat că stabilirea unor despăgubiri la nivelul de 0,61 RON/mp/lună (pentru perioada 12 iulie 2008-31 decembrie 2008) şi de 0,66 RON/mp/lună (pentru perioada 01 ianuarie 2009 - 12 iunie 2009) este de natură să asigure o justă despăgubire a reclamantei pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea sa.
Împotriva sentinţei civile nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galaţi au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta a considerat că este greşită aprecierea instanţei de fond în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii în condiţiile în care pe de o parte şi în prezent terenul este ocupat de bunurile aparţinând pârâtului, iar pe de altă parte destinaţia terenurilor nu este nicidecum cea de curţi, clădiri (aşa cum s-a orientat instanţa în tabelele înaintate de Primăria Galaţi), ci este un bun imobil cu valoare de patrimoniu, un activ care din perspectiva oricărei societăţi comerciale trebuie maxim valorificat.
Reclamanta a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei civile nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galaţi în sensul obligării pârâtului la plata a 1.500.000 RON.
În subsidiar a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirii aferente intervalului 12 iunie 2009 şi până la data pronunţării hotărârii în baza art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Pârâtul Statul Român a criticat sentinţa civilă nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galaţi pentru că nu a luat în calcul faptul că a devenit proprietar al bunurilor confiscate şi în acest caz tărâmul juridic al speţei este dat de O.G. nr. 14/2007 şi H.G. nr. 731/2007, acte normative derogatorii de la dreptul comun.
Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 bunurile intrate în proprietatea privată a statului se declară şi se predau organelor de valorificare, după ce actul de preluare în proprietatea privată a statului a devenit executoriu.
Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 deţinătorii au obligaţia să inventarieze bunurile respective, luând în acelaşi timp şi măsurile de securitate, de păstrare şi de conservare corespunzătoare până la predarea lor efectivă.
SC S. SA nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda bunurile deşi a fost notificată prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009.
A subliniat apelantul-pârât că predarea nu constă în remiterea bunurilor, ci în permisiunea societăţii reclamante de a avea acces în incinta unde sunt depozitate bunurile.
Pârâtul a considerat că din probatoriu nu rezultă că terenul pe care sunt situate bunurile confiscate ar fi produs fructe civile pentru ca acestea să poată fi pretinse de la el.
A solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii apelate şi respingerea acţiunii ca nefondată.
În apel s-a completat proba cu acte şi anume cheltuielile suportate de apelanta-reclamantă pentru paza bunurilor, notificarea nr. N1. din 30 iulie 2009 adresată de Ministerul Finanţelor Publice către SC S. SA, procesul verbal nr. PV1. din 01 iulie 2009 încheiat în urma deplasării la SC S. SA cu angajamentul verbal al administratorului că pe data de 07 iulie 2009 va preda bunurile, ordinul de deplasare la SC S. SA din 07 iulie 2007 pe numele lui N.L. şi relaţii de la Primăria Galaţi cu privire la cuantumul chiriilor percepute pentru anii 2008, 2009, 2010, 2011.
Prin decizia civilă nr. 128/A din 2 iunie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis ambele apeluri declarate de către reclamanta SC S. SRL Galaţi şi de către pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 952 din 30 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi.
A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galaţi în ce priveşte cuantumul daunelor şi anume 459.179 RON în loc de 124.072 RON, precum şi perioada pentru care se datorează aceste daune şi anume: 12 august 2008 - 12 mai 2009.
S-a respins restul pretenţiilor ca nefondate.
A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata a 4.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin procesul verbal seria F nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de comisarii Gărzii Financiare Galaţi s-a constatat săvârşirea de către apelanta-reclamantă SC S. SA a contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990. Ca măsură complementară s-a dispus confiscarea unor utilaje (macarale, caroserii auto).
S-a contestat legalitatea procesului verbal însă plângerea a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 8972 din 28 noiembrie 2007 a Judecătoriei Galaţi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galaţi.
La data de 14 iunie 2007 (data emiterii procesului verbal de contravenţie) s-a încheiat un contract de depozit gratuit cu privire la bunurile confiscate, contract în care se menţionează că durata acestuia este de 90 de zile de la data rămânerii definitive a procesului verbal de contravenţie.
Totodată s-a menţionat că la sfârşitul contractului de depozit bunurile vor fi ridicate de către deponent şi că prelungirea termenului de depozit are loc în baza înţelegerii părţilor.
Data rămânerii definitive a sancţiunilor aplicate prin procesul verbal nr. V1. este 28 noiembrie 2007. Durata depozitului reglementată de părţi a expirat în 28 februarie 2008.
În 12 mai 2009 (vezi ştampila de pe adresa din 30 aprilie 2009 emisă de D.G.F.P. Galaţi) apelanta-pârâtă a notificat pe apelanta-reclamantă SC S. SA ca în data de 12 mai 2009 ora 11:00 (în aceeaşi zi când a primit notificarea) să desemneze un împuternicit care să reprezinte societatea în calitate de predător al bunurilor confiscate.
În 12 mai 2009 când s-au prezentat comisarii Gărzii Financiare şi reprezentanţii D.G.F.P. Galaţi în vederea ridicării bunurilor, administratorul lui SC S. SA le-a precizat că a primit notificarea în aceeaşi zi şi că nu a putut pregăti identificarea bunurilor în cauză. Totodată s-a făcut menţiunea de către reprezentantul SC S. SA că se amână predarea pentru data de 20 mai 2009.
Procesul verbal încheiat în 12 mai 2009 poartă următoarele precizări: „durata custodiei este nedeterminată (...), custodia este gratuită (...)”.
Procesul verbal a fost semnat de reprezentantul SC S. SA cu obiecţiunea ca predarea să se facă în 20 mai 2009. Această obiecţiune determină să se tragă concluzia că depozitarul nu a fost de acord ca durata să fie nedeterminată, ci ca această convenţie să dureze până în 20 mai 2009.
În 29 mai 2009 s-a introdus prezenta acţiune.
Prin adresa nr. N1. din 30 iulie 2009 emisă de apelanta-pârâtă este somată societatea reclamantă să predea bunurile în 10 zile în conformitate cu prevederile O.G. nr. 14/2007. Adresa a fost primită în 04 august 2009 de către SC S. SA.
În 01 iulie 2007 s-a făcut o nouă deplasare la SC S. SA, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal din conţinutul căruia rezultă că administratorul societăţii reclamante a refuzat predarea bunurilor cu motivaţia că în anexa procesului verbal de contravenţie acestea au fost menţionate în mod greşit ca fiind un întreg, când în realitate erau macarale, maşini incomplete. Domnul P.I. - administratorul SC S. SA s-a obligat ca în data de 07 iulie 2009 să se prezinte la punctul Parcul Rece F. pentru identificarea şi predarea părţilor componente. Procesul verbal este întocmit de un reprezentant al organelor de poliţie, nesemnat de domnul P.
În 07 iulie 2009 s-a deplasat un reprezentant al Gărzii Financiare la faţa locului, tot fără succes (vezi ordinul de deplasare - dosar apel).
S-a formulat plângere penală de Garda Financiară împotriva domnului P. pentru că ar lipsi unele bunuri din cele confiscate. Cercetările organelor penale s-au finalizat cu concluzia că bunurile reclamate ca sustrase se găsesc în incinta Parcului Rece F. (dosar apel) şi că este destul de dificil de stabilit existenţa sau inexistenţa tuturor elementelor menţionate.
În cauză se pune problema dacă este incidentă în speţă O.G. nr. 14/2007 sau dreptul comun.
O.G. nr. 14/2007 reglementează modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.
Ori, în conformitate cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 statul a devenit proprietarul bunurilor confiscate şi înscrise în lista anexă a contractului de depozit nr. DE1. la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti ce a avut ca obiect plângerea formulată împotriva procesului verbal de contravenţie (adică 10 aprilie 2008).
Pe tărâmul O.G. nr. 14/2007 se intră de la această dată: 10 aprilie 2008. Până la această dată bunurile au rămas în custodia apelantei-reclamante în baza contractului de depozit nr. DE2. din 14 iunie 2007, contract guvernat de dispoziţiile art. 1591 - 1620 C. civ.
Reclamantul a solicitat să se ia în calcul drept dată de la care solicită despăgubiri data de 12 august 2008.
Aşa cum s-a menţionat la această dată deja ne aflăm pe tărâmul O.G. nr. 14/2007.
Potrivit acestui act normativ şi a H.G. nr. 731/2007 care reglementează normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 deţinătorii (în speţă SC S. SA) au obligaţia să declare bunurile în termen de 10 zile de la data primirii documentului care constituie titlu de proprietate al statului asupra acestora [art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007]. Apoi, în termen de 10 zile de la data declarării, deţinătorii au obligaţia de a preda, iar direcţiile generale ale finanţelor publice să preia bunurile.
Din analiza acestor texte de lege rezultă că există o obligaţie din partea Statului Român de a comunica depozitarului documentul care constituie titlul său de proprietate - în speţă, decizia civilă dată în recurs (decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galaţi), apoi există obligaţia deţinătorului de a le declara în termen de 10 zile de la data primirii documentului, apoi în 10 zile de la această declaraţie fiecare parte are o obligaţie şi anume deţinătorul de a le preda, iar Statul de a primi bunurile.
Din modul de redactare al art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 („bunurile vor fi predate de către deţinători organelor de valorificare, care sunt obligate să le preia în termen de 10 zile [...]”) rezultă că în primul rând reprezentantul Statului are sarcina de a prelua bunurile. Apoi, intervine obligaţia de predare a deţinătorului bunului.
În speţă, reprezentanţii Statului Român de abia în 12 mai 2009 (dosar fond) aduc la cunoştinţă lui SC S. SA că acesta (statul) este proprietarul macaralelor şi a caroseriilor auto din lista anexă a procesului verbal de contravenţie în conformitate cu decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galaţi.
Deci, din 28 februarie 2008 până în 12 mai 2009 bunurile au fost lăsate fără drept, pe terenul apelantei-reclamante. Însă, aşa cum s-a menţionat deja reclamanta a solicitat să se ia în calcul ca punct de pornire data de 12 august 2008.
Apoi, potrivit O.G. nr. 14/2007 SC S. SA trebuia să inventarieze bunurile [art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007] şi să le declare în 10 zile. În următoarele 10 zile trebuia să aibă loc predarea-primirea bunurilor. Nu se poate reţine susţinerea apelantei-pârâte că obligaţia de predare trebuia să aibă loc la sediul său faţă de specificul bunurilor în cauză (macarale, caroserii auto) şi menţiunile exprese din art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 deja analizate.
Inventarierea bunurilor nu a avut loc şi nici predarea, din vina pârâtei SC S. SA aşa cum rezultă din procesul verbal din 01 iulie 2009.
Astfel, potrivit menţiunilor din acest proces-verbal la acea dată i s-a pus în vedere domnului P.I. - administratorul societăţii să prezinte bunurile care i-au fost lăsate în custodie, însă acesta a refuzat acest lucru cu motivaţia că în procesul verbal de contravenţie s-a trecut în mod greşit că bunurile sunt complete.
Aceste obiecţiuni ale reprezentantului SC S. SA echivalează cu un refuz de a preda bunurile în cauză, fapt care determină schimbarea regimului deţinerii bunurilor din unul fără drept, în unul abuziv.
În perioada 12 mai 2009 - 01 iulie 2009, de asemenea, nu se poate reţine că bunurile au fost depozitate fără drept pe terenul proprietatea apelantei-reclamante, pentru că la 12 mai 2009 s-a declanşat procedura prevăzută de O.G. nr. 14/2007 prin aducerea la cunoştinţă a faptului că bunurile sunt proprietatea Statului Român.
Apoi, deşi apelanta-reclamantă avea obligaţia să le inventarieze, să aducă la cunoştinţa reprezentantului Statului Român acest lucru şi apoi să aibă loc predarea-primirea, nu s-a achitat de nicio obligaţie, iar în 01 iulie 2009 prin poziţia adoptată şi-a manifestat refuzul de a le preda. În perioada de după 12 mai 2009 şi până în 01 iulie 2009 pentru că urmau să se înfăptuiască demersurile legale pentru predarea-primirea bunurilor, nu se poate reţine caracterul abuziv al depozitării bunurilor pe terenul SC S. SA.
După această dată (01 iulie 2009), despăgubirile solicitate prin prezenta acţiune sunt nefondate pentru că atâta vreme cât proprietarul neposesor (Statul Român) s-a prezentat să-şi preia bunurile şi proprietarul terenului l-a refuzat apare ca lipsită de fundament solicitarea de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat de utilajele în cauză. Obligaţiile derivând din O.G. nr. 14/2007 trebuie executate benevol, iar lipsa de cooperare a deţinătorului bunului nicidecum nu-l îndreptăţeşte să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat de bunurile pe care refuză să le restituie.
Însă, aşa cum s-a reţinut, acţiunea este deplin întemeiată pentru intervalul de timp 12 august 2008 - 12 mai 2009. Din informaţiile furnizate de Primăria Galaţi cu privire la chiriile percepute în 2008, 2009 pentru un teren din incinta curţilor aferente spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţe - curţi interioare folosite pentru depozite de persoane juridice este de 2,77 RON/m.p./lună în 2008 şi 2,97 RON/m.p./lună în 2009 (dosar fond).
Urmează a se folosi această bază de calcul pentru că se consideră că aceasta corespunde situaţiei de fapt din speţă.
Drept consecinţă, pentru perioada 12 august 2008 - 31 decembrie 2008 rezultă un prejudiciu de 221.590 RON, iar pentru perioada 01 ianuarie 2009 - 12 mai 2009 rezultă un prejudiciu de 237.589 RON.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC S. SA şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Galaţi.
Reclamanta SC S. SA, a criticat hotărârea invocând, în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-au adus următoarele argumente.
Acceptând ca regimul corect al succesiunii obligaţiilor deţinătorului bunurilor trecute prin confiscare în baza unei hotărâri judecătoreşti în proprietatea statului este dat de dispoziţiile O.G. nr. 14/2007 şi H.G. nr. 731/2007, instanţa de apel a încălcat în aplicare chiar aceste prevederi legale.
Astfel, fiind vorba de bunuri trecute în proprietatea statului pe bază de proces-verbal de constatare a contravenţiei, regimul acestor bunuri este dat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 iar identificarea lor a fost realizată în chiar momentul constatării faptei contravenţionale.
În cauză sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 coroborat cu cele ale art. 20 alin. (1) H.G. nr. 731/2007, în cronologia mecanismului de evaluare şi valorificare a acestor bunuri care este precis descris, având în vedere şi natura concretă a bunurilor, şi este evident că singurul care urma să aibă iniţiativa valorificării bunurilor confiscate chiar din locaţia în care se aflau şi în prezent, este pârâtul pentru ca obligaţia impusă de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 deţinătorului bunului se referă la asigurarea masurilor de securitate, păstrare şi conservare corespunzătoare.
Este total greşită statuarea instanţei de apel potrivit căreia inventarierea bunurilor şi predarea nu s-a realizat la data de 1 iulie 2009, când reprezentantul reclamantei a refuzat să predea bunurile care i-au fost lăsate în custodie cu motivaţia ca în procesul verbal de contravenţie s-a trecut în mod greşit că acestea ar fi fost complete, fapt care determina schimbarea regimului deţinerii bunurilor din unul justificat în „unul abuziv".
Din cuprinsul procesului verbal întocmit la data de 1 iulie 2009 nu rezulta niciun moment ca reprezentantul reclamantei, domnul P.I., ar fi refuzat identificarea şi predarea tuturor bunurilor (obligaţia de inventariere nemaisubzistând în speţă întrucât exista situaţia prevăzuta de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007), ci, doar menţiunea acestuia consemnata de reprezentanţii pârâtului fără a fi asumata prin semnătura de autor, ca macaralele în realitate nu au fost şi nu pot fi predate complet ci doar ca şi componente, ceea ce reprezintă cu totul altceva decât s-a reţinut de către instanţa.
Mai mult, la data de 7 iulie 2009 stabilita pentru identificarea şi predarea bunurilor confiscate, din partea pârâtului nu s-a prezentat decât N.L., inspector asistent în scopul „verificării custodiei" şi nicidecum comisia pentru evaluarea şi valorificarea bunurilor, deşi termenul legal stabilit pentru realizarea acestei operaţiuni fusese cu mult depăşit pentru ca, la data de 5 iunie 2009 Comisia de evaluare a bunurilor din partea pârâtului se prezentase şi realizase, deşi nu era necesar, o noua inventariere şi identificare a bunurilor în teren.
Faptul că niciodată nu s-a realizat din partea reclamantei un refuz în predarea bunurilor rezultă din soluţia dată la plângerea penală formulată la data de 2 decembrie 2009, de pârât prin Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de făptuitorul P.I., reprezentantul reclamantei, astfel ca nicio alta dovada care să fie interpretată în sensul celor reţinute de curte nu există.
Chiar dacă această situaţie nu a existat, practicarea unui refuz explicit evident, necontestat al reclamantei de a preda bunurile încă nu trebuia să fie considerat un motiv care să o împiedice pe pârâtă să le ridice, să le valorifice a ş a cum cer dispoziţiile legale, făcând uz de cele din C. proc. fisc. privind executarea silită.
Aceasta situaţie ar fi pus cu adevărat capăt abuzului pârâtului de a lasă bunurile proprietatea sa, cu mult peste termenul în care era obligat să le ridice sau să le valorifice şi nicidecum interpretarea dată de instanţa de apel poziţiei reprezentantului reclamantei că ar fi refuzat predarea lor.
Reclamanta nu a refuzat niciun moment predarea bunurilor confiscate a ş a cum a reţinut instanţa de apel, reprezentanţii pârâtului fiind în culpă prin nerespectarea procedurii pentru organizarea ridicării bunurilor sau valorificarea lor la locul de depozitare, poziţie care îmbracă forma unui abuz prin încălcarea dreptului de liberă folosinţă a terenului de către reclamantă şi determină angajarea răspunderii în despăgubire pe întreaga perioadă, până când pârâtul î ş i va îndeplini această obligaţie, caz în care soluţia de limitare a perioadei pentru care este angajată răspunderea pârâtului pentru intervalul 12 august 2008 - 12 mai 2009 este dată cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2), art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 şi art. 14 alin. (1) şi (3) şi art. 20 alin. (1) H.G. nr. 731/2007 iar admiterea apelului declarat de pârât este netemeinică şi nelegală.
De asemenea, nelegal este şi modul de acordare a cheltuielilor de judecată raportat la dispoziţiile art. 274 C.proc.civ., suma de 4.500 RON nefiind precizată ce reprezintă dar în niciun caz taxa judiciară de timbru aferentă sumei pentru care s-a admis acţiunea în rejudecare (3.731 RON) şi nici onorariu avocaţial în suma de 9.920 RON pentru care există dovada achitării depusă.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Galaţi, a criticat hotărârea invocând în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-au adus următoarele critici.
Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea principiului prevăzut de art. 296 C. proc. civ., conform căruia nimănui nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea de cât aceea din hotărârea atacată, este lipsită de temei legal, pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, cu aprecierea eronată a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză şi cu o motivare contradictorie.
S-a susţinut că nu a fost parte în contractul de depozit, astfel că nu i se poate opune nici termenul de 90 de zile menţionat, după cum nu îi este opozabilă nici menţiunea că bunurile vor fi ridicate de deponent, acesta nefiind acelaşi cu pârâtul şi neavând vreun mandat din partea pârâtului în sensul celor menţionate.
Dacă până la data de 12 iulie 2008, reclamantul a deţinut bunurile în baza acestui contract, la data promovării acţiunii, dar şi la acest moment, reclamantul deţine bunurile proprietatea statului fără niciun titlu.
Instanţa a considerat că obligaţia de predare a bunurilor nu implică în mod obligatoriu deplasarea de către deţinător a bunurilor la sediul organelor de valorificare sau într-o altă locaţie, omiţând, pe de o parte, să precizeze ce altceva implică această obligaţie în condiţiile dispuse de art. 6 alin. (1) din O.G. 14/2007, iar pe de altă parte, legea nu impune în sarcina organelor de valorificare obligaţia de ridicare a bunurilor.
Instanţa nu a procedat niciun moment la o analiză reală a incidenţei dispoziţiilor legale invocate de pârât ca fiind aplicabile în materie, limitându-se la menţiunea că O.G. nr. 14/2007 şi H.G. nr. 731/2007 nu sunt aplicabile datorită clauzelor din contractul de depozit.
Conform disp. art. 4 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, republicată - lege specială, derogatorie de la dreptul comun, bunurile intrate în proprietatea privată a statului se declară şi se predau organelor de valorificare, după ce actul de preluare în proprietatea privată a statului a devenit executoriu, potrivit legii.
În acelaşi sens, conform disp. art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, republicată, „Deţinătorii bunurilor care au trecut în proprietatea privată a statului, persoane fizice sau juridice, după caz, au obligaţia să inventarieze bunurile respective, luând în acelaşi timp şi măsurile de securitate, de păstrare şi de conservare corespunzătoare până la predarea lor efectivă organelor de valorificare”.
De asemenea, art. 6 alin. (1) din lege precizează clar că predarea bunurilor se face de către deţinători la organele de valorificare.
Prin urmare, în toate cazurile, fără excepţie, persoana care are obligaţia de a preda efectiv bunurile este deţinătorul acestora, legea neimpunând nicio obligaţie de a ridica bunurile de la deţinător, aşa cum greşit s-a interpretat de către instanţă, indiferent de costurile necesare sau de orice alte aspecte, câtă vreme bunurile nu sunt predate conform procedurii legale.
Faţă de această situaţie, rezultă că nu are nicio relevanţă dacă s-a prelungit sau nu contractul de depozit nr. DE1. din 18 iunie 2007, deoarece legiuitorul a stabilit în mod expres obligaţiile deţinătorului bunurilor.
În dezlegarea pricinii, instanţa nu a observat că reclamanta a ignorat total notificarea de a preda bunurile, preferând în schimb să pretindă despăgubiri pentru ocuparea terenului, fără să solicite în prealabil şi prin orice mijloace legale eliberarea acestuia, fără să notifice pârâtul în acest sens şi refuzând sistematic colaborarea cu organele de valorificare, cu toate că era interesul direct şi firesc al reclamantei de a proceda cât mai urgent la eliberarea terenului său, în condiţiile legii.
Instanţa a fost învestită cu o acţiune motivată în drept pe disp. art. 480 C. civ., temei de drept pentru acţiunea în revendicare, reţinut de instanţă, aceasta mai reţinând şi art. 44 din Constituţia României, precum şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conform căruia dreptul de proprietate conferă titularului dreptul de a întrebuinţa lucrul potrivit naturii şi destinaţiei sale, de a-i culege fructele sau veniturile şi de a dispune de el.
Instanţa nu a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 998 C. civ., nu a pus în discuţia părţilor temeiul de drept al acţiunii, schimbarea acestuia, calificarea acţiunii ca fiind în pretenţii, în condiţiile în care temeiul invocat explicit de reclamantă, potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil, viza totuşi foarte clar o acţiune în revendicare în baza art. 480 C. civ.
Instanţa nu a analizat dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, pentru a antrena legal răspunderea pârâtului.
Astfel, instanţa a obligat la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, fără să observe că de fapt nu există în sarcina sa o faptă cauzatoare de prejudicii, o culpă, un prejudiciu şi o legătură de cauzalitate.
În primul rând, este un fapt cert acela că nu pârâtul Statul Român a depozitat bunurile pe terenul reclamantei, şi nici D.G.F.P.Galaţi.
Faptul că acestea au intrat în proprietatea de drept a pârâtului nu este de natură să atragă concluzia superficială că tocmai acest fapt determină lipsa de folosinţă a terenului.
De altfel, Statul Român nu a avut niciodată posesia bunurilor, iar reclamanta deşi avea la dispoziţie mijlocul legal de a-şi elibera propriul teren, totuşi nu a făcut-o, preferând speculativ pretinderea unor despăgubiri pentru un prejudiciu inexistent.
Raportul juridic obligaţional între reclamantă şi Statul Român a fost greşit interpretat, Statul Român având dreptul la proprietatea deplină a bunurilor sale, iar reclamanta obligaţia corelativă de a preda bunurile şi implicit ar fi fost realizat şi dreptul său la folosinţa terenului.
Îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege şi cu respectarea legii nu poate constitui în sine o faptă prejudiciabilă, fiind chiar o cauză exoneratoare de răspundere.
În cauză nu se poate reţine nicio faptă delictuală, în sensul nerespectării dispoziţiilor legale sau al neexecutării vreunei obligaţii legale, ci, dimpotrivă, în mod evident nu există nici răspundere civilă delictuală.
Din nicio probă administrată nu a rezultat faptul că terenul pe care sunt situate bunurile confiscate ar fi produs fructe civile, pentru ca acestea să poată fi pretinse de la pârât, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu le-a cules şi nici nu avea cum, câtă vreme nu deţinea terenul.
Instanţa nu a observat faptul că reclamanta nu a făcut dovada culpei pârâtului şi nici dovada executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parţiale, a unei obligaţii legale în sarcina sa, pentru a avea dreptul la despăgubiri în conformitate cu disp. art. 1073 C. civ.
În conformitate cu disp. art. 1079 C. civ. debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare, condiţie nerespectată de reclamantă, şi nu există nicio obligaţie legală sau contractuală pe care pârâtul să nu o fi respectat în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin motivele de recurs depuse tot în termen, la data de 01 iulie 2011 recurentul a invocat că instanţa a omis faptul că reclamanta a cunoscut că bunurile au intrat definitiv în proprietatea statului, fiind parte în procesul care a făcut obiectul Dosarului nr. 5045/121/2008 şi în care s-a respins plângerea contraven ţ ională formulată de aceasta împotriva procesului verbal de contravenţie prin care s-a dispus confiscarea.
În mod greşit s-a reţinut că în cauză nu s-a comunicat reclamantei decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008, chiar aceasta recunoscând prin acţiune că a formulat contestaţie în anulare.
Dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 14/2007 nu prevăd obligativitatea comunicării actului de proprietate al statului ci prevăd obligaţia deţinătorului bunului de a declara bunurile la organele de valorificare de la dat primirii documentului care constituie titlu de proprietate al statului.
Or, este cert că reclamanta a primit procesul verbal de contravenţie, care a rămas definitiv prin respingerea plângerii contravenţionale, fiind pe deplin incidente dispoziţiile art. 5 şi 6 din O.U.G. nr. 14/2007.
Reclamanta nu a produs nicio dovadă că s-ar fi adresat ea însăşi vreunei instituţii ale statului pentru a solicita ridicarea bunurilor şi totodată o refuzat sistematic colaborarea cu organele statului pentru realizarea procedurii de valorificare a bunurilor.
În ceea ce priveşte contractul de depozit încheiat între reclamantă şi Garda Financiară Galaţi, aceasta nu-i este opozabil nici în ce priveşte termenul stipulat şi nici obligaţia de ridicare a bunurilor.
În cauză nu are nicio relevanţă dacă s-a prelungit sau nu contractul de depozit, deoarece prin lege au fost stabilite obligaţiile deţinătorilor de bunuri confiscate, obligaţii care nu au fost executate de către reclamantă.
S-a susţinut că instanţa nu a motivat hotărârea în ce priveşte apelul său, toate considerentele vizând de fapt apelul reclamantei, hotărârea nefiind motivată nici în drept.
Recurenta pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, care a fost încuviinţată, depunându-se la dosar, procesele-verbale din 05 ianuarie 2010, din 10 iunie 2011, din 18 octombrie 2011, adresa nr. A2. din 25 octombrie 2011 a SC S. SA către Ministerul Finanţelor Publice, nr. A3. din 2 noiembrie 2011, nr. A4. din 2 noiembrie 2011, adresa nr. A5. din 16 mai 2008 a Biroului Valorificării bunurilor proprietate de stat către reclamantă, etc.
Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor este fondat iar recursul reclamantei SC S. SA este nefondat pentru următoarele considerente:
Acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA este o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., derivată din încălcarea dreptului de proprietate de către pârât prin nerespectarea obligaţiilor legale de ridicare, preluare şi valorificare în termenele legale, a bunurilor confiscate şi aflate pe proprietatea reclamantei, prejudiciul fiind reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă.
În raport de temeiul juridic invocat şi de motivele acţiunii, în mod fondat instanţele au caracterizat acţiunea ca fiind în preten ţ ii, derivând din încălcarea dreptului de proprietate, critica privind schimbarea obiectului judecăţii, invocată de către pârât nefiind întemeiată.
În mod fondat a reţinut instanţa că în raport de obiectul judecăţii şi de temeiul juridic al pretenţiilor, se impune cu necesitate a se analiza incidenţa în cauză a O.G. nr. 14/2007 şi H.G. nr. 731/2007, respectiv verificarea respectării atât de către reclamantă cât şi de către pârât a obligaţiilor impuse de legea specială, pentru stabilirea culpei în neeliberarea terenului aparţinând reclamantei de bunurile care au făcut obiectul confiscării, ocuparea abuzivă putând produce un evident prejudiciu material, echivalentul lipsei de folosinţă.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 17/2007 bunurile de orice fel intrate potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condiţiile ordonanţei de către Ministerul Finanţelor prin organele de valorificare abilitate, deţinătorii de bunuri intrate în proprietatea privată a statului având obligaţia de a declara bunurile trecute în proprietatea statului în termen de 10 zile de la data primirii documentului care constituie titlul de proprietate al statului asupra acestora.
Obligaţia de declarare şi ulterior de predare devine operantă după ce actul de preluare în proprietate privată a statului, prevăzut de art. 3, respectiv procesul verbal de contravenţie prin care s-a dispus confiscarea, bunurile fiind ridicate şi lăsate în depozit, a devenit titlu executoriu prin respingerea plângerii contravenţionale prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În cauză, titlul de proprietate al statului este reprezentat de procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, care a fost primit de către reclamantă, în calitate de contravenientă şi care l-a şi contestat, plângerea contravenţională fiind respinsă în mod definitiv şi irevocabil prin decizia nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galaţi.
Din interpretarea art. 3 şi 4 din O.G. nr. 17/2007 rezultă că procesul verbal de contravenţie constituie titlu de proprietate al statului în situaţia în care a fost contestat şi contestaţia a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Se constată că în cauză procesul verbal de contravenţie a fost „primit” de către reclamantă, chiar la data constatării contravenţiilor şi aplicării sancţiunilor contravenţionale, aceasta primind şi sentinţă prin care i s-a respins plângerea contravenţională şi împotriva căreia a declarat recurs.
Decizia pronunţată în recurs nu i s-a comunicat reclamantei, fiind incidente dispozi ţ iile C. proc. civ. privind necomunicarea hotărârilor definitive şi irevocabile.
În cauză, în mod greşit s-a reţinut că există obligativitatea din partea organului de valorificare de a comunica decizia pronunţată în recurs către reclamantă întrucât titlul statului este reprezentat de procesul verbal de contravenţie, care a devenit executoriu prin respingerea plângerii contravenţionale şi pe care reclamanta l-a primit.
Titlul de proprietate al statului este întotdeauna reprezentat de procesul verbal de contravenţie, numai efectele acestuia sunt suspendate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a plângerii contravenţionale.
Faptul că reclamanta a primit documentul care constituie titlu de proprietate al statului rezultă şi din adresa nr. A5. din 16 mai 2008 a D.G.F.P. Galaţi şi prin care reclamanta a fost încunoştinţată că bunurile confiscate prin procesul verbal de contravenţie şi deţinute de aceasta în baza contractului de depozit nr. DE1. din 18 iunie 2007, au devenit proprietatea statului în baza hotărârilor judecătoreşti, reclamanta comunicând, că a exercitat calea de atac a contestaţiei în anulare.
În cauză făcându-se dovada deplină a primirii procesului verbal de contravenţie, cât şi a hotărârilor care au confirmat titlul statului, se impune analiza respectării dispoziţiilor art. 4-6 din O.G. nr. 17/2007.
Deţinătorii bunurilor trecute în proprietatea statului au obligaţia legală de a declara bunurile în termen de 10 zile de la data primirii documentului care constituie titlu statului, iar apoi, în termen de 10 zile, de la data declarării, de a preda bunurile, iar direcţiile generale ale finanţelor publice cu obligaţia de a prelua bunurile.
Declararea bunurilor se face pe bază de borderou, şi numai după evidenţierea declarării urmează predarea şi preluarea bunurilor întocmindu-se proces-verbal.
Din dispoziţiile O.G. nr. 17/2007 rezultă din punct de vedere cronologic că etapele declarării procedurii de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea statului sunt: primirea documentului care constituie titlu statului de către deţinători, declararea de către deţinător pe bază de borderou a bunurilor deţinute la D.G.F.P.; inventarierea de către deţinător a bunurilor; predarea şi respectiv preluarea bunurilor.
Or, este cert că reclamanta nu şi-a executat obligaţia de declarare a bunurilor care au trecut în proprietatea statului pe bază de borderou, nu a inventariat aceste bunuri şi nu a efectuat niciun demers în sensul declanşării procedurii de predare-preluare şi valorificare, fiind într-o evidentă culpă în executarea obligaţiilor impuse de prevederile art. 4-6 din ordonanţă, astfel că nu poate să-şi invoce propria culpă în susţinerea dreptului său.
Se constată că pârâtul prin D.G.F.P. Galaţi şi-a executat principala obligaţie şi care era prima necesară în declanşarea procedurii de valorificare, respectiv aceea de comunicare a documentului care constituie titlu de proprietate, astfel că acesta nu este în culpă, acţiunea formulată de reclamantă nefiind întemeiată.
Criticile formulate de pârât şi fondate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.
Instanţa de apel prin soluţia pronunţată nu a încălcat dispoziţiile art. 296 teza a II-a majorarea pretenţiilor reclamantei fiind dispusă urmare a admiterii apelului acesteia.
Hotărârea pronunţată este motivată în fapt şi în drept şi nu se poate reţine existenţa unei motivării contradictorii sau străine de natura pricinii şi nici o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii.
În ce priveşte recursul reclamantei SC S. SA acesta este nefondat în considerarea celor reţinute anterior.
Susţinerea recurentei că pârâtul avea obligaţia prima de a iniţia procedura valorificării bunurilor este nefondată, întrucât potrivit art. 4 din O.G. nr. 17/2007 reclamanta avea obligaţia de a declara bunurile, de a le inventaria, respectiv de a le preda organelor de valorificare, acestea având obligaţia de a le primi numai după declararea pe bază de borderou, de către deţinători, fapt care nu s-a realizat în cauză.
Având în vedere considerentele expuse privind caracterul fondat al recursului declarat de pârât, critica reclamantei privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274-275 C. proc. civ. şi respectiv nemotivarea hotărârii în ce priveşte cheltuielile de judecată este nefondată şi totodată lipsită de obiect, pârât nemaicăzând în pretenţii.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a se modifica decizia în sensul admiterii apelului declarat de pârât, schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, respingerea apelului şi respingerea recursului declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Galaţi împotriva deciziei nr. 128/A din 2 iunie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică decizia în sensul că, admiţând apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galaţi, secţia civilă, schimbă în totalitate sentinţa apelată şi respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Respinge apelul declarat de reclamanta SC S. SA împotriva aceleiaşi sentinţe.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S. SA împotriva deciziei nr. 128/A din 2 iunie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7071/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare... | ICCJ. Decizia nr. 3552/2012. Civil → |
|---|
