ICCJ. Decizia nr. 7038/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7038/2012
Dosar nr. 21223/3/2008
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti sub nr. 10599/300/2007 la data de 04 octombrie 2007, reclamantul Ţ.V.F. a chemat în judecată pe pârâţii P.E.M. şi P.A., solicitând instanţei să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. X3. bis, situat în imobilul din str. A.R., sector 2.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 112 şi următoarele C. proc. civ. şi art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Pârâţii P.E.M. şi P.A. au formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetentei materiale, faţă de valoarea imobilului care depăşeşte 5 miliarde ROL, precum şi excepţiile inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat, iar pe fond, au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 4141 din 05 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Ţ.V.F. şi pe pârâţii P.E.M. şi P.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă
Pricina a fost înregistrată la data de 04 iunie 2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 21223/3/2008.
La data de 18 septembrie 2008, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reclamantul Ţ.V.F. a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat instanţei să oblige pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. X3. bis, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, Str. A.R., sector 2, apartament compus din 3 camere, bucătărie în cotă indiviză de 4,12 m.p., culoar în cotă indiviză de 5,71 m.p., hol, debara, baie, loggia în suprafaţă de 1,81 m.p., boxă în suprafaţă de 14,08 m.p., în suprafaţă utilă totală de 72,54 m.p., împreună cu cota indiviză de 7,03% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi terenul în suprafaţă de 20,45 m.p. situat sub construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1523 din 2 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiate; a admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X3. bis, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, str. A.R., sectorul 2, compus din 3 camere, bucătărie (cota indiviză de 4,12 m.p.), culoar (cotă indiviză 5,71 m.p.), hol, debara, baie, loggia în suprafaţă de 1,81 m.p., boxă în suprafaţă de 14,08 m.p., locuinţă în suprafaţă utilă de 72,54 m.p., împreună cu cota indiviză de 7,03% din părţile de folosinţă comună şi terenul de sub construcţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut următoarele:
Asupra excepţiilor invocate de pârâţi:
1. Autoritatea de lucru judecat a prezentei cereri în raport cu sentinţa civilă nr. 9008/2000 pronunţată în dosarul nr. 20050/1998 de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, nu poate fi reţinută.
Nu este întrunită tripla identitate cerută de lege în privinţa obiectului şi cauzei, cu toate că părţile sunt aceleaşi. Obiectul acţiunii de faţă îl reprezintă revendicarea, în timp ce acţiunea anterioară a avut ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care fostul chiriaş a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu. Cauza cererii de faţă o constituie deţinerea nelegitimă de către pârâţi a unui bun imobil ce se pretinde a aparţine reclamantului, temeiul juridic fiind art. 480 C. civ., pe când cauza cererii anterioare o constituia pretinsa eludare a legii la încheierea actului juridic, cu prejudicierea drepturilor reclamantului, temeiul de drept invocat fiind art. 948 şi 968 C. civ.
Prin urmare, excepţia este vădit neîntemeiată, distincţia între cele două acţiuni fiind clară.
2. Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi reţinută.
Astfel, pentru ca o cerere de chemare în judecată să fie inadmisibilă, trebuie să fie prohibită de lege, or în cauză nu se poate reţine că există vreo dispoziţie legală care să interzică accesul la justiţie al reclamantului pentru a obţine recunoaşterea şi respectarea dreptului său de proprietate.
Raportarea la normele legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi invocarea principiului specialia generalibus derogant, faţă de caracterul de normă generală a art. 480 C. civ., pentru proteguirea juridică a dreptului de proprietate pe calea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe aceste dispoziţii, nu reprezintă un fine de neprimire a acţiunii de drept comun, atâta vreme cât nicio normă legală în vigoare nu interzice un atare demers şi, din punct de vedere al respectării principiului liberului acces la justiţie, nici nu ar putea să interzică fără a încălca dispoziţiile constituţionale şi reglementările internaţionale la care România este parte, cu referire în mod deosebit la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Întrucât, tribunalul a apreciat că inadmisibilitatea acţiunii poate fi privită şi ca o apărare de fond, ulterioare referiri la acest aspect vor fi făcute în cele ce urmează, şi din perspectiva deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008.
Asupra fondului cauzei, Tribunalul a găsit acţiunea de faţă ca fiind întemeiată, aşa încât a admis-o, cu următoarea motivare:
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, numita C.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra etajelor 1 şi 2 ale imobilului situat în Bucureşti, str. A.R., sector 2, împreună cu partea indiviză din terenul de sub construcţie şi părţile aflate în folosinţă comună.
Acest imobil a fost preluat de statul român, fără nicio despăgubire, în baza Decretului nr. 92/1950, proprietara în cauză figurând la poziţia nr. BB din lista anexă la Decret.
La data de 28 ianuarie 1997, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare V2., prin care s-a înstrăinat apartamentul X3. bis situat la etajul 1 al imobilului pârâţilor P.M. şi P.A. Aceştia au avut anterior calitatea de chiriaşi ai locuinţei, dobândind vocaţie la cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
La 25 martie 1997 numita C.M. a promovat o acţiune în revendicare a imobilului în cauză, iar prin sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea acesteia şi a obligat pârâţii din respectiva cauză, anume C.G.M.B., CL al Sectorului 2 şi SC A. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele X3. (etajul 1) şi X4. (etajul 2) din imobilul situat în Bucureşti, str. A.R., sector 2. Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
Se impune precizarea că apartamentul X3. situat la etajul I al imobilului la care se referă sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 vizează în fapt toate unităţile locative situate la etajul I al clădirii, deci vizează şi apartamentul X3. bis, acest aspect putând fi dedus din următoarele împrejurări: numita C.M. a dobândit, prin actul autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946, proprietatea asupra întregului etaj I neavând aşadar nici un motiv să revendice în instanţă numai un singur apartament, în ipoteza în care ar fi cunoscut că, între timp locuinţa de la etaj s-a divizat; constatările expertului C.P. sunt relevante sub acest aspect, arătând că „pârâţii împart etajul 1 al clădirii cu o altă familie. Deoarece la data construcţiei clădirii etajul 1 reprezenta o singură unitate locativă, ulterior fiind separat în 2 unităţi locative distincte, bucătăria şi culoarul apartamentului (...) sunt în folosinţa comună cu cealaltă familie”.
Este aşadar puţin probabilă ipoteza ca împărţirea apartamentului de la etajul I să fi avut loc anterior naţionalizării, având în vedere că data construcţiei la care se referă expertul este ulterioară dobândirii imobilului de către numita C.M., acesta fiind bombardat la nivelul anului 1946 (conform menţiunii din contractul de vânzare cumpărare era distrus), fiind de asemenea, de domeniul notorietăţii politica socială la nivelul perioadei 1945-1989 de a crea cât mai multe locuinţe pentru populaţie, chiar şi cu reducerea nivelului de confort, ceea ce a justificat practic împărţirea unui apartament în două unităţi locative distincte, oferite spre închiriere din fondul locativ de stat şi, ulterior, vândute.
La data de 27 noiembrie 1998 numita C.M. a promovat o nouă acţiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare a ambelor apartamente de la etajul 1, fiind vizat aşadar şi apartamentul revendicat în prezenta cauză, devenit între timp proprietatea pârâţilor P.
Respectiva acţiune a fost în mod irevocabil respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se printre altele, că ambele părţi au fost de bună credinţă la încheierea actului, vânzătorul considerându-se proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii apreciind că încheie contractul cu adevăratul proprietar, în condiţiile în care la data încheierii contractelor nu se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu cu titlu în proprietatea statului.
După intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, numita C.M. a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului ce i-a fost naţionalizat. Notificarea nu a fost soluţionată până în prezent.
La data de 12 septembrie 2007 numita C.M. a decedat, calitatea de moştenitor având fiul său, reclamantul din prezenta cauză, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. M1./2009.
Reţinând această situaţie de fapt, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi procedând la compararea titlurilor prezentate de părţi, Ttribunalul a reţinut că este preferabil titlul exhibat de reclamant, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, dreptul acestuia de proprietate fiind consolidat prin sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, recunoscându-se dreptul de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantului.
Pe de altă parte, titlul prezentat de pârâţi provine de la un neproprietar, în speţă statul român, care a intrat în posesia bunului imobil prin abuz şi cu încălcarea drepturilor proprietarului legitim, înstrăinându-l ulterior, fără însă ca viciile titlului său date de precaritatea calităţii de proprietar şi împrejurările în care a dobândit imobilul, să fie înlăturate prin retransmiterea către terţi, în speţă pârâţii.
Nu mai poate fi pus la îndoială caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, fie şi numai în considerarea faptului că prin sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, admiţându-se acţiunea în revendicare în contradictoriu cu statul, s-a statuat implicit asupra acestui aspect. Prin urmare, apare ca fiind lipsită de utilitate în cauză, orice distincţie între preluarea cu sau fără un titlu valabil a imobilului în cauză, indiferent dacă autoarea reclamantului ar fi fost vreun „element al marii burghezii”, ori ar fi făcut parte din categoria exploatatorilor de imobile, vizaţi de Decretul nr. 92/1950.
În plus, Tribunalul a apreciat că dincolo de buna credinţă a pârâţilor ce nu mai poate fi repusă în discuţie, dreptul pârâţilor de a cumpăra apartamentul în discuţie are ca izvor un act normativ contrar normelor internaţionale, cu referire la C.E.D.O., la care România aderase încă din anul 1994. Este vorba în speţă de Legea nr. 112/1995 care a permis vânzarea către chiriaşi la preţuri sociale, a locuinţelor ce au fost preluate de stat, în detrimentul foştilor proprietari care beneficiau de măsuri reparatorii în natură, condiţionat de locuirea la data de 22 decembrie 1989 în calitate de chiriaşi în apartamentele trecute în proprietatea statului, în toate celelalte cazuri aceştia beneficiind de despăgubiri al căror cuantum era plafonat, fără a acoperi nici măcar valoarea bunului de la momentul intrării în vigoare a legii.
Mai mult, potrivit art. 24 alin. (2) hotărârile judecătoreşti cu privire la imobilele prevăzute la art. 1 din lege, rămase definitive şi irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 din C. proc. civ.
Este evident, aşadar, că aceste dispoziţii încalcă normele constituţionale privind ocrotirea proprietăţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi accesul liber la justiţie, contravenind totodată şi art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului.
Ca atare, ele nu pot conferi nicio valoare juridică, în cadrul comparării de titluri, actului de vânzare cumpărare încheiat de foştii chiriaşi, atâta vreme cât Legea în cauză, în ansamblul său, a obturat orice posibilitate a foştilor proprietari, ce nu se încadrau în ipoteza art. 2 alin. (1), de a-şi recupera bunurile, prin aceasta realizându-se practic o a doua naţionalizare a respectivelor imobile. De aceea, Tribunalul a apreciat că nu prezintă nicio relevanţă, din perspectiva soluţionării prezentei acţiuni, dacă reclamantul sau autoarea acestuia au urmat sau nu procedura Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât această lege nu conferea decât posibilitatea obţinerii unor modice despăgubiri şi, în nici un caz, nu înlătura dreptul la acţiune, pe calea dreptului comun [cu observarea art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 - Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului] şi ulterior, în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
La pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul nu a ignorat decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anterioară soluţionării cauzei, obligatorie pentru instanţă fiind dată în interesul legii.
Soluţia însă nu este diferită, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit acestei decizii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se desprinde aşadar ideea că momentul la care se raportează instanţa supremă pentru a aprecia asupra subsidiarităţii acţiunii în revendicare în raport de legea specială, este evident dată de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, în cauza de faţă, autoarea reclamantului nu mai avea nicio posibilitate (şi nici un interes practic) de a uza de cererile şi acţiunile în justiţie prevăzute de această lege, în condiţiile în care obţinuse anterior o hotărâre favorabilă de restituire a imobilului, solicitând, deopotrivă, şi desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, fără succes însă, unei noi acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10, opunându-i-se autoritatea de lucru judecat (deşi s-ar putea aprecia totuşi că, în condiţiile în care în regimul Legii nr. 10 buna credinţă valorează titlu şi împiedică restituirea în natură a imobilului către proprietarul său de drept, producând aşadar consecinţe din cele mai grave din perspectiva scopului urmărit de legiuitor la adoptarea acestui act normativ ce se doreşte a avea caracter reparator - restitutio in integrum, buna credinţă se examinează cât se poate de exigent, practica judiciară fiind cvasiunanimă în a aprecia că orice dubiu, chiar şi ignoranţa subdobânditorului asupra împrejurărilor în care statul a dobândit proprietatea asupra imobilului exclud buna credinţă, or sentinţa civilă nr. 9008/2000 nu face o astfel de analiză amănunţită a condiţiilor în care pârâţii au dobândit imobilul, reţinând în plus chiar că vânzătorul - statul - a fost de bună credinţă).
Singurul demers pe care l-a întreprins autoarea reclamantei, unicul posibil de altfel, a fost notificarea formulată în condiţiile legii speciale, nesoluţionată însă până în prezent.
Prin formularea prezentei acţiuni, reclamantul are posibilitatea să redobândească efectiv proprietatea imobilului, deja recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, o soluţie contrară lipsind practic de eficacitate o hotărâre judecătorească, ceea ce ar contraveni, atât Convenţiei, cât şi jurisprudenţei C.E.D.O., încălcând în mod evident dreptul de proprietate recunoscut cu valoare de principiu şi garantat de normele interne şi internaţionale.
Prin urmare, în cauza de faţă, reţinând şi argumentele din hotărârile C.E.D.O. în materie, se impune admiterea acţiunii reclamantului şi obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat, ceea ce reprezintă singura soluţie judicioasă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii P.A. şi P.E.M.
În apel, la termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2009, s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 480 C. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, fiind sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea acestei excepţii, pe care a respins-o prin decizia nr. 628/2010.
Prin decizia civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii P.A. şi P.E.M. şi au fost obligaţi apelanţii pârâţi la plata sumei de 1685,72 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
Verificând sentinţa apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
A. În privinţa excepţiei puterii de lucru judecat, Curtea a reţinut că potrivit întâmpinării formulate în dosarul judecătoriei, pârâţii apelanţi au indicat drept prim termen al acesteia, sentinţa civilă nr. 9008/2000.
Or, pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie în temeiul art. 1201 C. civ., să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect, cauză. Aşadar, elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează şi care îi determină efectele, respectiv părţi (eadem conditio personarum), cauză (eadem causa) şi obiect (eadem res).
Or, verificând întrunirea acestora în cauza prezentă, Curtea a constatat că în cele două pricini, ambele părţi din cererea prezentă au figurat ca părţi.
Cele două pricini nu au avut însă, acelaşi obiect: în primul litigiu, obiectul a fost constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în timp ce în cauza prezentă, obiectul este reprezentat de cererea de revendicare.
În consecinţă, devenind inutilă analiza celui de-al treilea element, ca urmare a constatării neîntrunirii celui secund, Curtea a constatat că excepţia puterii de lucru judecat, este neîntemeiată, soluţia primei instanţe de judecată sub acest aspect, fiind legală, în pofida folosirii sintagmei de „autoritate de lucru judecat” în loc de putere de lucru judecat, astfel cum au învederat pârâţii.
B. În privinţa excepţiei de inadmisibilitate a prezentei acţiuni în revendicare, ca urmare a existenţei Legii speciale nr. 10/2001, Curtea a observat că excepţia inadmisibilităţii prezentei acţiuni, excepţie de fond, absolută şi dirimantă, este neîntemeiată, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă de judecată.
Astfel, c a premisă, s-a constatat că instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2007, de persoană ce se pretinde îndreptăţită, împotriva unor chiriaşi cumpărători ai imobilului proprietatea autoarei reclamantului, expoliat de statul comunist.
Curtea a apreciat, în continuare, că existenţa Legii nr. 10/2001 ar putea fi invocată în cauză (cum de altfel, au şi procedat pârâţii la fond), ca şi un impediment legal în exercitarea deplinei jurisdicţii a instanţei asupra fondului raportului litigios dedus judecăţii. Acest obstacol ar reprezenta mai degrabă, efectul sau sancţiunea nerespectării condiţiilor privind exerciţiul dreptului la acţiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei greşite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor şi pretenţiilor reclamantului : calea acţiunii în revendicare de drept comun, faţă de procedura specială a Legii nr. 10/2001, acţiunea astfel formulată contravenind cerinţelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., dar şi deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. 33/2008, fiind inadmisibilă. Această carenţă invocată vizează aşadar exerciţiul dreptului la acţiune, reprezentând deci, o excepţie de fond.
Curtea a apreciat, în consecinţă, în deplină concordanţă cu dispoziţia primei instanţe, că această acţiune este deplin admisibilă.
C. În privinţa criticilor referitoare la fondul cauzei, Curtea a constatat, în mod preliminar, faptul că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi, nu mai puţin, a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă de altfel, şi prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de recurenţi.
1. Astfel, sub un prim aspect, Curtea, la fel ca şi instanţa de fond, a constatat nevalabilitatea a însuşi titlului statului asupra imobilului, Decretul nr. 92/1950, fapt statuat expres inclusiv prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, concluzie cu incidenţă asupra operaţiunii juridice de stabilire a titlului prioritar.
2. Sub un al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum şi cea a menţinerii contractului de vânzare - cumpărare deţinut de recurenţii pârâţii-persoane fizice din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, confirmat prin aceeaşi sentinţă civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă, Curtea a considerat că prevederile de drept substanţial ale aceluiaşi act normativ, Legea nr. 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecăţii.
Aşa cum s-a stabilit şi în cadrul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Dată fiind această apreciere cu caracter general şi preliminar, Curtea a pornit de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesităţii înlăturării în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare faţă de chiriaşii-cumpărători, a normei interne speciale, în virtutea prevalenţei normei internaţionale, posibilitate instituită în mod expres şi de decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanţă.
Într-adevăr, prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În acest sens, instanţa supremă a reţinut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.”
Curtea a reţinut, în continuare, că în situaţia de faţă, legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu bună - credinţă”, aşadar în situaţiile apreciate ca reflectând o situaţie de eroare comună şi invincibilă, ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Ar părea în aceste condiţii, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinţei legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credinţă.
Pe de altă parte, jurisprudenţa C.E.D.O. pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, practică care s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 şi continuând cu Străin şi Porţeanu şi multe altele, impune regulile fundamentale care vor fi evidenţiate în cele ce urmează.
În speţă, potrivit acestor reguli desprinse din blocul de convenţionalitate al instanţei de contencios european, reclamantul deţine un „bun actual”, la fel ca şi pârâţii ce la rândul lor, prin menţinerea judiciară a contractului încheiat, deţin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că li se recunoaşte un drept real de proprietate.
Reclamantul prezent se află în situaţia premisă reglementată de instanţa de contencios european, aceea de a deţine un „bun axtual”, atât timp cât prin sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti (dosar judecătorie), definitivă prin neapelare, s-a dispus admiterea acţiunii în revendicare, cu consecinţa expres menţionată a obligării autorităţilor, de a lăsa în deplină proprietate şi posesie, apartamentul, autoarei reclamantului.
Chiar dacă pârâţii invocă lipsa de opozabilitate în ceea ce îi priveşte, a acestei hotărâri, Curtea observă că fiind irevocabilă, ea se impune acestora ca orice alt act juridic intrat în circuitul civil, având din punct de vedere probator, faţă de pârâţi, cel puţin caracterul unei prezumţii simple, care însă, se coroborează din punctul de vedere al prezentei instanţe, cu ansamblul celorlalte probe administrate de reclamant, în cauză, pornind de la dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantului şi continuând cu constatarea caracterului abuziv şi lipsit de orice despăgubire, al preluării imobilului de către statul român. În consecinţă, această hotărâre judecătorească nu poate fi ignorată în cadrul silogismului juridic al prezentei cauze.
Cu toate acestea, imobilul a fost vândut apelanţilor, la data de 28 ianuarie 1997 (dosar fond), fără ca autoarea reclamantului sau acesta să fi primit vreo despăgubire efectivă.
Nu mai puţin, independent de demersurile judiciare pentru recuperarea bunului său, iniţiate din anul 1997, autoarea reclamantului a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001 (dosar fond judecătorie), nesoluţionată până în prezent, la mai bine de 10 ani de la momentul introducerii sale.
Având în vedere şi ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către C.E.D.O.), ilustrată deja la punctul B din prezenta hotărâre, rezultă evident că reclamantul este deţinător al unui „bun actual”, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Continuând raţionamentul C.E.D.O., se observă că în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a constatat existenţa unei „ingerinţe” în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi „de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeleasă în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislaţia naţională”.
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru contra României, parag. 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru” între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, parag. 112).
În consecinţă, pentru argumentele evidenţiate, legate în primul rând de caracterul ineficient al procedurii administrative reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a dezvoltat în paragrafele anterioare, Curtea a constatat în cadrul acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice, inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilităţii evocate, ca urmare a necorelării sale cu dispoziţiile convenţionale.
Prin urmare, în concursul dintre reclamant şi pârâţi, Curtea a observat că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, aparţinând autoarei sale, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind şi de o hotărâre judecătorească care a confirmat dreptul său de proprietate.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deşi reclamantul beneficiază de sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a formulat (prin autoarea sa) notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu a obţinut până în prezent, nici o despăgubire efectivă, deşi au trecut mai mulţi ani. Deşi Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, C.E.D.O. a constatat şi ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunţate în cauzele Faimblat şi Katz împotriva României).
În acelaşi timp, Curtea nu contestă faptul că intimaţii-pârâţi, deţinători şi ei ai unui titlu asupra apartamentului, confirmat prin sentinţa civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, dispun la rândul lor, de un „bun”, însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului lor în concurs cu cel al reclamantului, mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, aşa cum s-a arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamant, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamantei către chiriaşi, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune şi ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acţiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâţii - foşti chiriaşi - cumpărători ce evident, nu ar putea fi obligaţi ca urmare a unei ipotetice imposibilităţi de restituire în natură, la plata de despăgubiri băneşti către reclamanţi.
În consecinţă, Curtea a apreciat că în cauză, în referire la apartamentul vândut, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaş, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 şi Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, aşa cum s-a arătat, Constituţia, dar şi decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanţe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalenţă Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanţă de apel a şi făcut în cauză în ceea ce priveşte acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor-persoane fizice. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută şi la împrejurarea că în cauză, ambele părţi se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea a constatat că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.
Sub un alt aspect, afectarea prevalenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a principiilor sale jurisprudenţiale, de condiţia neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecţie ambelor părţi: proprietar expoliat de stat sau chiriaş cumpărător. Această concluzie rezultă şi din împrejurarea formulării generale a dispoziţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din alin. (2) teza finală a deciziei sale: „Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii juridice”. Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriaşului-cumpărător.
Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent din prezenta cale de atac, raportat la limitele circumscrise de prezenta cerere privind revendicarea apartamentului vândut, pârâţii indicaţi în acţiune, fiind doar persoanele fizice, Curtea a constatat că despăgubirea reclamantului prin acordarea de despăgubiri băneşti, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunţate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Eventuala susţinere în sensul că reclamantul va avea posibilitatea să obţină despăgubiri de la stat, pe baza unei acţiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea minorităţii, certitudinea eficacităţii unui asemenea demers, raportat la existenţa legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalenţă, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, este recunoscută în chiar prezenta decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează şi la recunoaşterea în cadrul aceleiaşi decizii, doar în anumite condiţii, a admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), precum şi la caracterul împovărător al trimiterii reclamantului la o nouă procedură, ale cărei şanse de succes sunt cel puţin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii.
Sub acest aspect, este corectă afirmaţia că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor expoliaţi de statul comunist, însă această premisă alături de altele, menţionate deja (cum ar fi cele expuse de instanţa supremă în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite situaţii, a bunurilor deţinute de părţi), a deschis calea acţiunii în revendicare prezente, pentru reclamant, în cadrul căreia compararea titlurilor s-a realizat în temeiul Convenţiei europene şi a jurisprudenţei sale, constituite într-un bloc de convenţionalitate care se impune în mod obligatoriu, astfel încât preferabilitatea acordată situaţiei reclamantului în cadrul prezentei acţiuni în revendicare, se fundamentează şi pe alte raţiuni în afara celei decurgând din culpa statului.
Principiul securităţii circuitului civil, la care face de altfel, referire şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat şi pe chiriaşul cumpărător. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii: “În urma examinării hotărârilor menţionate precum şi a unor hotărâri pronunţate de C.E.D.O. în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. (….)
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice”.
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriaşul cumpărător, să nu suporte consecinţele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenţia. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriaşului în anumite condiţii, la posibilitatea obţinerii chiar a valorii actuale de piaţă a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanţial. Din acest punct de vedere, susţinerea în sensul că apelanţii vor fi afectaţi în mod direct, deşi culpa ar aparţine statului, nu este fondată, aceştia având posibilitatea de a fi despăgubiţi, conform celor menţionate. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autoarei reclamantei, decât prin redobândirea imobilului de la pârâţii-persoane fizice.
Curtea a constatat, totodată, caracterul netemeinic al aserţiunii apelanţilor, referitoare la nedovedirea identităţii dintre imobilul obiect al hotărârii judecătoreşti de revendicare din anul 1998 şi imobilul din litigiul prezent. Prin prisma acestui aspect, Curtea a reţinut concomitent cu însuşirea pe deplin, a argumentelor primei instanţe de judecată, pe care le-a apreciat ca fiind corecte, faptul că potrivit titlului exhibat de către apelanţi, apartamentul acestora se află la etajul I al imobilului din Str. A.R. Or, potrivit titlului de proprietate al autoarei reclamantului, aceasta a dobândit în proprietate întregul etaj I al aceluiaşi imobil, astfel încât este evident că apartamentul în litigiu, se include în obiectul material derivat al acestui titlu vechi.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că inclusiv din considerentele sentinţei civile nr. 9008/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, de care se prevalează apelanţii, rezultă că situaţia contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997 a fost analizată prin raportare la existenţa sentinţei civile din 1998 de retrocedare, ceea ce ilustrează corespondenţa dintre apartamentul nr. X3., vizat de hotărârea din 1998, cu cel pentru care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de către apelanţi.
Concluzia se impune ca urmare a faptului că celălalt apartament situat la etajul I - apartamentul nr. X2. vizat de asemenea, de către sentinţa civilă din 1998 de retrocedare, a fost deja restituit prin sentinţa civilă nr. 1591/2008 a Tribunalului Bucureşti, în care pârâţi figurează soţii T.G.D. şi D.G.
Având în vedere împrejurarea că potrivit adresei SC A. SA, la etajul nr. 1, figurează doar familiile T.G.D. şi P.E.M. (dosar fond tribunal), iar pârâţii apelanţi nu au dovedit că la etajul I ar mai fi fost şi alte apartamente în afara acestora două, Curtea a constatat că în cauză, nu există dubiu asupra corespondenţei dintre apartamentul nr. X3. din sentinţa din 1998 şi apartamentul nr. X3. bis al pârâţilor.
Dată fiind culpa procesuală a apelanţilor în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac, Curtea i-a obligat pe aceştia la plata de cheltuieli de judecată către intimat, în cuantum de 1685,72 RON, reprezentând onorariu avocat ales, conform dovezii de plată prin bancă - extras cont, de la dosar apel.
Împotriva sus-menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii P.A. şi P.E.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
O primă critică, formulată prin motivele de recurs, priveşte modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat excepţia puterii de lucru judecat.
În dezvoltarea acestei critici se invocă o serie de argumente recurenţii pârâţi susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a înţeles să aplice, în mod inflexibil, criteriile acestei excepţii absolute.
O a doua critică adusă deciziei recurate priveşte modalitatea de soluţionare a chestiunii inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în raport de conţinutul stricto sensu al art. 480 C. civ. şi al Legii nr. 10/2001, al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, şi a practicii europene, sens în care, se susţine că instanţa de apel nu s-a raportat în mod riguros la datele reale ale stării de fapt reţinute şi la textele dreptului substanţial pretabile cauzei.
În continuarea motivelor de recurs, recurenţii pârâţi aduc nenumărate argumente în susţinerea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, raportat la dreptul comun, la legislaţia specială în această materie, la dreptul european şi la deciziile în interesul legii incidente.
Se reiterează ideea, invocată şi la instanţa de fond, că nici intimatul reclamant Ţ.V.F. şi nici autoarea acestuia nu au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, că nu au notificat împrejurarea că sunt proprietari ai imobilului, astfel încât pârâţii nu au avut niciun obstacol în a cumpăra, potrivit acelei legi, apartamentul în litigiu.
Pe de altă parte, intimatul reclamant nu a administrat probe din care să rezulte că înainte de data încheierii contractului de vânzare -cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995, a formulat acţiune în revendicare ori şi-a exprimat intenţia de a redobândi în proprietate bunul în contradictoriu cu pârâţii.
În mod eronat s-a statuat, din situaţia de fapt reţinută în speţă, pe de o parte, că intimatul reclamant poate invoca în acest moment în favoarea sa, existenta unui „bun”, iar pe de altă parte, că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenţii pârâţi nu au fost de bună credinţă.
În realitate, nu se poate aprecia că intimatul reclamant ar avea în patrimoniul său, apartamentul în litigiu.
În continuare, recurenţii pârâţi fac o analiză proprie a conceptului de „bun” şi a conceptului de „speranţă legitimă”, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care nu presupune a fi apărat pe calea acţiunii în revendicare, ci de a avea exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale (Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/ 2001).
Intimatul reclamant şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., înţelegând să formuleze acţiune în revendicare pe dreptul comun şi nu în temeiul Legii nr. 10/2001.
În mod greşit instanţa de apel nu a apreciat că acţiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, îndreptată fiind împotriva terţului subdobânditor pentru următoarele argumente:
Din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, rezultă neîndoielnic că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, cale pe care de altfel intimatul a şi înţeles să o uzeze.
Instanţa de apel nu a procedat nici la a analiza admisibilitatea/inadmisibilitatea unei astfel de acţiuni din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, pronunţată în recursul în interesul legii, verificând dacă intimatului i se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanţă şi dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat şi prevederile art. l din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, ce garantează protecţia dreptului de proprietate.
Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, în ipoteza cauzei de faţă (reclamantul-intimat a formulat notificare la P.M.B.), nu ar fi reprezentat o încălcare a dreptului de acces la o instanţă şi, cu atât mai puţin, ar fi reprezentat o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.
Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile acţiunile în revendicare introduse după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat in jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 s.a.)
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparatoriu şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare, recurenţii pârâţi aduc o serie de argumente în susţinerea criticii referitoare la modul în care instanţa de apel a analizat fondul cauzei, găsind întemeiată acţiunea reclamantului.
Se susţine, în esenţă, preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun a titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, ce derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale (calificate ca atare de decizia dată în interesul legii) ale Legii nr. 10/2001.
În speţă, trebuia avută în vedere situaţia particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâţilor devenind preferabil faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 28 ianuarie 1997 înscris la Judecătoria Sectorului 2 în registrul de transcripţiuni imobiliare.
Drept consecinţă, acţiunea în revendicare este neîntemeiată şi pe cale de consecinţă, şi decizia dată în apel este nelegală şi netemeinică.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, aspecte de nelegalitate a hotărârii ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Examinând primul motiv de recurs, referitor la modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat excepţia puterii de lucru judecat, Înalta Curte constată că instanţa a interpretat şi a aplicat în mod corect legea, respectiv dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Pentru a exista lucru judecat, dedus într-un proces din hotărârea pronunţată într-un proces anterior, potrivit art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate cerută de acest text: de persoane, de obiect şi de cauză.
Instanţa de apel a reţinut că cele două pricini invocate în susţinerea excepţiei, nu au avut acelaşi obiect: în primul litigiu, obiectul a fost constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în timp ce în cauza pendente, obiectul este reprezentat de cererea de revendicare a imobilului prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
Procedând la analiza triplei identităţi cerută de textul de lege, Înalta Curte constată că cele două pricini nu au avut acelaşi obiect şi nici aceeaşi cauză. Chiar dacă cele două procese s-au purtat între aceleaşi părţi şi au avut indicat acelaşi temei de drept, respectiv art. 480 C. civ. şi art. 481 din acelaşi cod, raportul juridic dedus judecăţii a fost diferit.
Nu există putere de lucru judecat atunci când prima hotărâre, definitivă şi irevocabilă, constată valabilitatea titlului pârâţilor, nefiind îndeplinite condiţiile nulităţii actului, iar acţiunea ulterioară vizează compararea acestui titlu validat juridic cu titlul reclamantului în cauză, după criteriile acţiunii în revendicare, consacrate de doctrina şi jurisprudenţa în materie, întrucât, în cele două pricini nu există identitate de obiect şi cauză.
În speţă, nu se pune nici problema acceptării efectului pozitiv al lucrului judecat, funcţia lui principală corespunzând nevoii de a se evita pronunţarea de hotărâri judecătoreşti contradictorii cu privire la aceleaşi chestiuni de fapt şi de drept, ceea ce nu este cazul de faţă.
Prin urmare, Curtea de apel, cenzurând soluţia primei instanţe de judecată sub acest aspect, a constatat că excepţia puterii de lucru judecat este neîntemeiată, fiind în mod corect respinsă ca atare.
Analizând cea de a doua critică formulată, privind modalitatea de soluţionare a chestiunii inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a constatat că această excepţie vizează exerciţiul dreptului la acţiune, reprezentând deci, o excepţie de fond, şi în consecinţă, în deplină concordanţă cu practica instanţelor judecătoreşti în această materie, invocată de recurenţii pârâţi, a stabilit că această acţiune este pe deplin admisibilă.
De menţionat este că, analiza acţiunii în revendicare pendente nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor şi jurisprudenţei instanţei de contencios european privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă de altfel, şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Din situaţia de fapt stabilită în speţă şi necontestată de părţi, Înalta Curte constată că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, secţia Notariat, numita C.M., autoarea reclamantului Ţ.V.F., a dobândit dreptul de proprietate asupra etajelor 1 şi 2 ale imobilului situat în Bucureşti, str. A.R., sector 2, împreună cu partea indiviză din terenul de sub construcţie şi părţile aflate în folosinţă comună.
Acest imobil a fost preluat de statul român, fără nicio despăgubire, în baza Decretului nr. 92/1950, proprietara în cauză figurând la poziţia nr. BB din lista anexă la decret.
La data de 28 ianuarie 1997, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare V2., prin care s-a înstrăinat apartamentul nr. X3. bis situat la etajul 1 al imobilului pârâţilor P.M. şi P.A. Aceştia au avut anterior calitatea de chiriaşi ai locuinţei, dobândind vocaţie la cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
La data de 25 martie 1997 numita C.M. a promovat o acţiune în revendicare a imobilului, iar prin sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea acesteia şi a obligat pârâţii din respectiva cauză, anume C.G.M.B., C.L. al Sectorului 2 şi SC A. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele X3. (etajul 1) şi 4 (etajul 2) din imobilul situat în Bucureşti, str. A.R., sector 2. Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
La data de 27 noiembrie 1998 numita C.M. a promovat o nouă acţiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a ambelor apartamente de la etajul 1, fiind vizat aşadar şi apartamentul revendicat în prezenta cauză, devenit între timp proprietatea recurenţilor pârâţi.
Respectiva acţiune a fost în mod irevocabil respinsă, ca neîntemeiată, reţinându-se printre altele, că ambele părţi au fost de bună credinţă la încheierea actului, vânzătorul considerându-se proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii apreciind că încheie contractul cu adevăratul proprietar, în condiţiile în care la data încheierii contractului nu se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu, cu titlu în proprietatea statului.
După intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, autoarea intimatului reclamant, numita C.M., a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului ce i-a fost naţionalizat. Notificarea nu a fost soluţionată până în prezent.
Pornind de la această situaţie de fapt, necontestată de părţi, şi de la premisa că, în cauză, există două titluri de proprietate valabile, al intimatului reclamant - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul şi a fost recunoscut dreptul de proprietate al autoarei sale prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi cel al recurenţilor pârâţi - în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, existând o hotărâre judecătorească de validare pe cale judiciară a acestuia, instanţele anterioare procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, au hotărât ca intimatul reclamant să dobândească bunul în natură.
În contextul acestor considerente, instanţa de recurs constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţiile pronunţate, cu consecinţa respingerii recursului de faţă.
Referitor la criticile de nelegalitate invocate de recurenţi, privind încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, în sensul că s-a nesocotit existenţa normei speciale care reglementează cadrul juridic general pentru revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, reţinând şi aplicând în mod greşit prevederile de drept comun în cauză, Înalta Curte constată că, în speţă, instanţele anterioare au aplicat considerentele pentru care prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe, s-a statuat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Instanţa supremă reţine că prin sentinţa civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevovabilă, a fost recunoscut şi confirmat dreptul de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu, intimatul-reclamant având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Referitor la susţinerea privind inopozabilitatea acestei decizii faţă de recurenţii pârâţi, Înalta Curte, analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., constată că pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamanţii au un bun, situaţie în care aceştia pot pretinde protecţia dreptului lor de proprietate şi valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni.
Efectul pozitiv al hotărârii definitive şi irevocabile de retrocedare - în sensul că, ce s-a tranşat deja jurisdicţional reprezintă realitatea raportului de drept adus în faţa instanţei - se impune noii situaţii litigioase deduse judecăţii, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparaţie, ca o consecinţă a admiterii cererii de revendicare îndreptate de reclamanţi împotriva C.G.M.B., C.L. al Sectorului 2 şi SC A. SA, intrând în puterea lucrului judecat.
Înalta Curte a avut în vedere în acest sens şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudenţa curţii europene fiind principiul securităţii raporturilor juridice.
În speţă, întrucât ambele părţi litigante deţin fiecare un titlu de proprietate recunoscut ca valabil, şi au fiecare un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul reclamantului de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia i s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.
În acelaşi sens este jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., care a statuat: „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin contra României), privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, în condiţiile în care, „dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi în special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privaţiuni” (cauza Porţeanu contra României).
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
În aceste circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi, vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al intimatului-reclamant.
Pe de altă parte, în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun”, în sensul Convenţiei, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune intervenită, în speţă, urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie de a se plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor şi Tudor contra României).
În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în această materie, Curtea Europeană a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe C. civ. sau pe legile speciale în materie.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii P.A. şi P.E.M. împotriva deciziei civile nr. 183A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7070/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6923/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
