ICCJ. Decizia nr. 716/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 716/2012
Dosar nr. 4821 /99/2010
Şedinţa publică din 07 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 20 mai 2010, T.L. şi T.A., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - să constate caracterul politic al condamnării autorului T.D. şi să oblige pârâtul la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că autorul lor, a fost condamnat de Tribunalul Militar Iaşi, prin sentinţa penală nr. 932 din 3 august 1951, la 3 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică, pedeapsă executată integral, pentru săvârşirea infracţiunii de „uneltire contra ordinii sociale”, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă fiindu-i recunoscută acestuia prin decizia nr. 2649 din 29 mai 2003.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2051 din 25 octombrie 2010, a admis în parte acţiunea. A constatat caracterul politic al condamnării suferite de T.D.
A acordat reclamantelor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, în cuantum de câte 2000 euro pentru fiecare, sau contravaloarea acestor sume în lei, la data executării acestei hotărâri.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că autorul reclamantelor a fost „pedepsit” pentru că lupta împotriva unui regim instaurat şi menţinut prin teroare şi încălcarea flagrantă a drepturilor omului.
Atât în arestul preventiv cât şi în închisoare, T.D. a suferit tratamente inumane şi degradante care i-au lezat demnitatea umană, familiei sale, care a fost alături moral de acesta, cuvenindu-se o compensaţie morală.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, a fost admisă de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, care, prin decizia nr. 21 din 18 februarie 2011, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea reclamantelor privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea defunctului T.D.
A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
A respins totodată apelul reclamantelor, formulat împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamantele şi-au întemeiat pretenţiile, au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 din Constituţie.
Or, conchide instanţa de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale decurge şi din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, conform căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie. Astfel, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României.
În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamantele T.L. şi T.A., care, indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţin că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunţării unei soluţii în primă instanţă.
Instanţa trebuia să aplice, mai susţin recurentele, principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 18 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T.L. şi T.A. împotriva deciziei nr. 21 din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 715/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 719/2012. Civil → |
---|