ICCJ. Decizia nr. 719/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 719/2012
Dosar nr. 11109/2/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra recursului civil de faţă;
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomiţa la 16 septembrie 2009, reclamanta V.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 250.000 euro, respectiv echivalentul în lei la cursul de schimb al B.N.R. la data efectuării plăţii, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supusă prin strămutarea din localitatea Grabaţi, judeţul Timiş şi stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perişoru, satul Salcâmi, judeţul Ialomiţa.
Prin sentinţa civilă nr. 1380/ F din 27 octombrie 2009, Tribunalul Ialomiţa a respins acţiunea, reţinând că reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei soluţii a fost calificat ca fiind recurs şi a fost admis prin decizia civilă nr. 1216 din 7 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care a cauzat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Secţiei civile a Tribunalului Ialomiţa, în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 1769/bis/F din 28 septembrie 2010, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, potrivit deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 familia petentei, respectiv tatăl - N.P. şi mama N.M., împreună cu copiii L. şi D.N., a fost strămutată din localitatea Grabaţi, judeţul Timiş, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Salcâmi, comuna Perişoru, judeţul Ialomiţa.
S-a constatat că măsura luată împotriva petentei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 şi s-a reţinut incidenţa dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere plafonul maxim stabilit prin OUG nr. 62/2010, durata măsurii administrative de 4 ani, precum şi faptul că reclamanta a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, conform Deciziei nr. 48786 din 20 mai 1994 a Casei de Pensii Ialomiţa.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanta V.L. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului său, reclamanta a arătat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu titlu de despăgubiri civile, solicitând să se reanalizeze probatoriile administrate.
În motivarea apelului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea primei instanţe ca nelegală şi netemeinică, arătând că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se poate solicita acordarea de despăgubiri doar pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Apelantul pârâtul a solicitat ca, în acord cu dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi cu jurisprudenţa CEDO, să se constate că drepturile acordate până în prezent reclamantei în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare, acoperă prejudiciul moral suferit de aceasta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 105/ A din 4 februarie 2011, a respins apelul reclamantei V.L. şi a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, schimbând în parte sentinţa apelată în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, la cursul BNR, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, către reclamantă.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este prevăzută expres de lege, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Reţinând că, pe parcursul soluţionării apelului au fost pronunţate şi publicate în M. Of., deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, curtea de apel a considerat că acestea nu sunt incidente în cauză, astfel că se impune să se analizeze acţiunea în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data introducerii acesteia. S-a apreciat că aplicarea în continuare a temeiului de drept substanţial de la data introducerii acţiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi.
S-a reţinut că, în caz contrar, dacă s-ar apela la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru apelanta reclamantă, care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie juridică identică de a sa, a declanşat procedura judiciară reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009, şi s-ar încălca statuările din jurisprudenţa CEDO conform cărora „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă”. (Marcks c. Belgiei, 1979).
De asemenea, s-a reţinut că aplicarea deciziei menţionate ar avea drept consecinţă suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanşează procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, asimilându-se intervenţiei legislativului în timpul procesului, în care figurează ca pârât tot statul.
Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica apelantului pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă şi, având în vedere criteriile legale de cuantificare prevăzute prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a constatat că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susţinut că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., încălcând principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii, atunci când a schimbat temeiul juridic al cererii reclamantei, fără a-l pune în discuţia părţilor şi fără a ţine seama de prevederile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie.
S-a invocat, totodată, faptul că, sub aspectul aplicabilităţii art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, în situaţia declarării neconstituţionalităţii unei legi ce dădea dreptul la despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită în timpul comunismului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, reţinând că reclamanţii nu aveau o „speranţă legitimă” ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.
Din această perspectivă, s-a susţinut că apelanta - reclamantă nu se afla în situaţia în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale aceasta nu obţinuse o hotărâre care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acesteia.
S-a concluzionat că, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, iar faţă de obligativitatea erga omnes a altor trei decizii ale Curţii Constituţionale conform art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, a solicitat să se constate că Statul nu mai datorează daune morale.
Prin concluziile scrise depuse la 31 ianuarie 2012, revizuentul a solicitat să fie avute în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin decizia de recurs în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Examinând criticile invocate de recurentul pârât, Curtea va constata că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Problema de drept care se pune în speţa nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval. Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text ele lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor si erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
În speţă, nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Raportat la considerentele expuse, se va constata că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi se va modifica în parte decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentinţa şi se va respinge acţiunea reclamantei.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Ialomiţa împotriva deciziei nr. 105/ A din 04 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că schimbă în tot sentinţa nr. 1769 bis F din 28 septembrie 2010 a Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă şi respinge acţiunea reclamantei V.L., ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 716/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 720/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
