ICCJ. Decizia nr. 7294/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7294/2012
Dosar nr. 13473/63/2011
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Reclamanta SC V.C. SRL a chemat în judecată, printr-o acţiune formulată la 9 decembrie 2010 pe rolul Judecătoriei Craiova, pe pârâtul Municipiul Craiova prin primar pentru constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Craiova.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 492 şi 480 C. civ.
Judecătoria Craiova prin sentinţa comercială nr. 3712 din 25 februarie 2011 şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dolj care prin sentinţa civilă nr. 3134 din 28 octombrie 2011 a admis acţiunea şi a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiei P + 2 + M situată în Craiova, imobil identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul V.C. în dosar.
Tribunalul a reţinut în considerentele care au condus la admiterea acţiunii următoarele:
Reclamanta a dobândit la 15 ianuarie 1998 prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat la BNP G.C. prin încheierea nr. 181, un drept de proprietate asupra unui teren de 396 m2 situat în Craiova.
Reclamanta a obţinut o autorizaţie de construire pe terenul cumpărat, eliberată de Primăria municipiului Craiova (nr. 935 din 18 august 1998). Construcţia nu a putut urma proiectul S + P + 1 deoarece în realitate s-a constatat că suprafaţa de teren tranzacţionată avea o întindere de 254 m2. Ca urmare construcţia s-a realizat sub proiectul P + 2 + M.
S-a constatat dovedită calitatea de proprietar a reclamantei asupra terenului de 396 m2 şi faptul că pe acest teren aceasta a ridicat la începutul anului 2001 o construcţie – indicată în anexa 1 din expertiză.
S-a constatat incident în cauză art. 492 C. civ., construcţia ridicată pe terenul proprietatea reclamantei, fiind prezumată că este făcută de proprietarul pământului.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr. 26 din 21 februarie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 3134 din 28 octombrie 2011.
Criticile pârâtului apelant s-au referit la inadmisibilitatea acţiunii în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei şi respectiv la lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Craiova care nu este persoană obligată în raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii şi nici persoana faţă de care reclamanta să poată stabili existenţa unui drept potrivnic. Au fost invocate în acest sens dispoziţiile legii speciale nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii care instituie o procedură specială pentru constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei.
Instanţa de apel a constatat că prin formularea acţiunii în constatare a dreptului de proprietate întemeiată pe dispoziţiile art. 492 C. civ. nu au fost eludate dispoziţiile Legii nr. 50/1991, fiecare din norme, cele de drept comun şi, respectiv, cele speciale reglementând raporturi juridice distincte, de drept civil şi respectiv de drept administrativ.
Ca urmare, s-a apreciat că fiind vorba în cauză de raporturi juridice de natură diferită, nu se pune problema prevalenţei unei reglementări în raport de cealaltă.
Nerespectarea autorizaţiei de construire emisă de Primărie are consecinţe în planul raporturilor de natură administrativă, dintre părţi, şi antrenează sancţiunea amenzii contravenţionale şi nu inadmisibilitatea acţiunii de constatarea unui drept de proprietate.
S-a constatat de asemenea că Municipiul Craiova este singurul subiect de drept cu personalitate juridică care poate contesta dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză, deci acest pârât are calitate procesuală pasivă.
3. Recursul
Pârâtul Municipiul Craiova a declarat în termenul legal recurs împotriva deciziei nr. 26/2012 şi a solicitat în principal casarea acesteia cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova spre completarea probatoriului şi, în subsidiar, respingerea acţiunii ca inadmisibilă în principal sau ca nefondată dacă se va trece peste inadmisibilitate.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Criticile formulate împotriva soluţiei de admitere a acţiunii au privit următoarele aspecte:
Reclamanta a solicitat Primăriei municipiului Craiova eliberarea unui certificat de urbanism pentru imobilul pe care l-a ridicat în Craiova, în scopul schimbării regimului de înălţime a spaţiului comercial construit de la S + P + 1 (autorizat) la P + 2 +M (realizat în fapt).
Cererea a urmărit intrarea în legalitate a reclamantei pentru construcţia suplimentară (un etaj şi o mansardă) adăugată cu depăşirea lucrării autorizate.
Recurentul a considerat soluţia instanţelor nelegală sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii, deoarece dreptul de accesiune, prevăzut de Codul civil, este un drept relativ care nu poate fi valorificat înaintea dreptului în realizare, drept absolut, constituit numai prin emiterea unei autorizaţii de construire.
S-a mai criticat împrejurarea că au fost ignorate dispoziţiile Legii nr. 50/1991, lege specială care prohibă ridicarea oricărei construcţii în lipsa unei autorizaţii, condiţie absolută pentru dovedirea proprietăţii.
S-a criticat interpretarea făcută de instanţă articolului 492 C. civ. Textul invocat prezumă că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei, sub cele două ipoteze (fie lucrări făcute de proprietarul terenului pe terenul său, cu materialele aflate în proprietatea altei persoane, fie lucrări făcute de proprietarul materialelor pe terenul altuia).
În ambele variante se pune accentul pe buna-credinţă şi aceasta prezumată potrivit normelor Codului civil, până la proba contrarie. Or, susţine recurentul, în cauză s-a dovedit că reclamanta cel puţin din data de 21 aprilie 2010 (când a ridicat autorizaţia de construire) a fost de rea-credinţă pentru executarea lucrărilor cu depăşirea limitelor arătate în autorizaţia emisă acesteia.
S-a mai susţinut că reclamanta avea la îndemână acţiunea în realizarea dreptului pentru intrarea în legalitate prevăzută de Legea nr. 50/1991, cu prioritate de aplicare, ca lege specială, înainte dispoziţiilor de drept comun, vechiul C. civ., care instituie o prezumţie relativă de proprietate asupra construcţiei edificate cu nerespectarea autorizaţiei de construire constatată în plan secundar prin art. 492 C. civ.
În acest sens au fost invocate dispoziţiile art. 59 - din Ordinul nr. 839/2009 pentru Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 - referitoare la intrarea în legalitate a unei construcţii executate fără autorizaţie de construire. În cadrul acestui demers autoritatea administraţiei publice competente să emită autorizaţia de construire/desfiinţare are obligaţia de a analiza modul în care construcţia corespunde reglementărilor din documentaţiile de urbanism aprobate pentru zona de amplasament urmând, după caz, să menţină sau să desfiinţeze construcţiile realizate fără autorizaţie sau cu depăşirea acesteia.
Recurenta a mai susţinut că s-a ignorat caracterul obligatoriu şi absolut (care nu se prescrie) al executării lucrărilor de construcţie numai pe baza autorizaţiei de construire.
Admiterea unei asemenea acţiuni – susţine recurentul – este o invitaţie la nerespectarea condiţiei impuse de lege, ca orice construcţie să se ridice numai pe baza unei autorizaţii în construcţii şi, respectiv, cerinţei de observare a limitelor autorizaţiei.
S-a nesocotit art. 57 din Constituţie care obligă cetăţenii să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
S-a criticat nerespectarea dispoziţiilor art. 492 şi 493, cum s-a arătat, precum şi ale art. 494 C. civ., acest din urmă articol făcând distincţie între constructorul de bună credinţă şi cel de rea credinţă, în cauză existând probe referitoare la reaua credinţă explicită a reclamantei care a încălcat autorizaţia de construire.
S-a mai criticat nerespectarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii, care instituie reguli prioritare şi obligatorii pentru executarea unor asemenea lucrări. În mod egal s-a criticat nesocotirea art. 55 din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare care instituie dreptul de proprietate asupra construcţiilor în baza autorizaţiei de construire, necesară înscrierii acestuia în cartea funciară.
Recurenta a invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale: Decizia nr. 199 din 14 aprilie 2005 prin care s-a constatat că regimul legal al construcţiilor nu are legătură cu ocrotirea dreptului de proprietate, neputând beneficia de protecţie decât în măsura în care a fost dobândit cu respectarea normelor legale, în caz contrar intervenind restricţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie; Decizia nr. 257 din 17 iunie 2003 prin care s-a statuat că prin Legea nr. 50/1991 se impune obligarea obţinerii autorizaţiei de construire al cărui scop este prevenirea consecinţelor negative în cazul unor construcţii necorespunzătoare; Decizia nr. 144 din 25 martie 2004 prin care s-a statuat că potrivit Legii nr. 50/1991 se pot realiza construcţii numai cu respectarea autorizaţiei de construire.
Recurentul a mai criticat soluţiile instanţei şi cât priveşte reţinerea calităţii procesuale pasive a Municipiului Craiova.
S-a susţinut în acest sens că acest pârât nu are vocaţia concretă la imobilul construcţie şi nici nu poate pretinde drepturi asupra patrimoniului reclamantei, constructorul imobilului, el permiţând - în limitele Legii nr. 50/1991 - obţinerea fie a autorizaţiei de construire în baza simplei cereri şi a documentaţiei tehnice, fie a certificatului de atestare a edificării construcţiei în vederea înscrierii în cartea funciară.
Recurentul a invocat faptul că nu i se poate conferi în mod obiectiv Municipiului Craiova o legitimare procesuală pasivă pentru că vocaţia acestuia este subsidiară vocaţiei intimatei reclamante sau a unor eventuali terţi care ar putea emite pretenţii asupra construcţiei.
Calitatea procesuală pasivă nu este conferită nici de legătura dintre părţi într-un raport juridic încheiat între acestea. Municipiul Craiova nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi nu se află nici în opoziţie de interese faţă de reclamant.
O atare calitate procesuală i s-ar putea conferi pârâtului numai în cauza referitoare la o eventuală preluare a proprietăţii (prin expropriere, prin vacanţă succesorală sau în mod abuziv).
Un ultim motiv de recurs s-a referit la respingerea neîntemeiată a cererii pârâtului de a se încuviinţa o expertiză topografică pentru stabilirea întinderii suprafeţei construite a imobilului ridicat de reclamant.
S-a susţinut că expertiza efectuată la fond nu a avut în competenţă delimitarea topografică a amplasării imobilului pe teren pentru a se putea observa dacă construcţia a depăşit sau nu terenul aflat în proprietatea reclamantului, în cauză existând o serie de planşe fotografice depuse de pârât care indică faptul că lucrarea s-a efectuat cu depăşirea limitei de proprietate a terenului reclamantei prin depăşirea suprafeţei construite în raport de autorizaţia de construire, lucru afirmat şi de reclamantă în şedinţa publică.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma motivului de recurs invocat, în temeiul criticilor arătate se constată că recursul este întemeiat sub aspectele ce se vor arăta în continuare, împrejurare faţă de care s-a impus modificarea deciziei prin admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei nr. 3134/2011 a Tribunalului Dolj în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Acţiunea reclamantei, în termenii în care aceasta a fost formulată, se referă în mod expres la constatarea unui drept de proprietate care are ca temei o construcţie neautorizată prin depăşirea voluntară a limitelor autorizaţiei de construire obţinută.
Reclamanta a recunoscut de altfel depăşirea suprafeţei construite autorizate şi în vederea obţinerii înscrierii dreptului de proprietate pentru întreaga construcţie a formulat acţiunea în cauză.
Acţiunea a fost îndreptată împotriva Municipiului Craiova căruia i s-a adresat reclamanta cu cerere de emitere a unei autorizaţii de construire pentru noua configuraţie a imobilului P + 2 + M în loc de S + P + 1 autorizată.
Acţiunea a fost determinată de refuzul pârâtului de a emite o atare autorizaţie motivat de împrejurarea că nu sunt întrunite anumite criterii de ordin tehnic pentru porţiunea din construcţie realizată cu depăşirea autorizaţiei iniţiale.
Definiţia proprietăţii este dată în mod explicit de Codul civil în art. 480 şi anume: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Codul civil reglementează expres modurile de dobândire a proprietăţii: prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi tradiţiune (art. 644); prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune (art. 645).
Sorgintea dreptului de proprietate al reclamantei este convenţia de cumpărare, în virtutea căreia a dobândit terenul, iar, cât priveşte construcţia, legea, în speţă Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.
Potrivit art. 1 din această lege executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil – teren şi/sau construcţii – identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel (alin. (1)). Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură, se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei legi şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor (alin. (2)).
Ca urmare, atât autorizaţia cât şi executarea construcţiei unui imobil, clădire, sunt premizele şi elementele care, prin îndeplinire, cenzurează obiectul dreptului de proprietate – născut prin lege – în patrimoniul beneficiarului lucrării.
Împrejurarea că prin faptul executării lucrărilor de construcţie s-a extins sau modificat clădirea autorizată nu dă naştere unui drept de proprietate asupra acelor elemente, prin modalitatea accesiunii sau încorporaţiunii în sensul art. 645 C. civ.
Această din urmă modalitate de dobândire a proprietăţii, reglementată în detaliu în cuprinsul art. 490 – 503 C. civ., nu se regăseşte în cazul dedus judecăţii.
Prezumţia de proprietate pe care o instituie art. 492 C. civ. asupra construcţiilor, plantaţiilor sau lucrului făcut în pământ sau asupra pământului – în sensul că acestea aparţin proprietarului pământului – se bazează pe atributele ce îi conferă proprietarului, titlul său de proprietate, dobândit în modalităţile arătate de Codul civil.
Art. 493 – 494 C. civ. reglementează raporturile dintre proprietarul terenului şi terţul care, după caz, fie este proprietarul materialelor de construcţie folosite de proprietarul terenului, fie construieşte cu materialele lui pe terenul altuia.
Speţa dedusă judecăţii nu se încadrează în nici una din aceste situaţii.
În cazul în discuţie proprietarul a construit cu materialele lui pe propriul său teren.
Nu se regăsesc în speţă nici situaţiile prevăzute de art. 495 – 501 C. civ. care se referă la aluviune, insule şi prunduri sau alte modificări naturale de teren.
Ca urmare, se constată că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, care a validat soluţia primei instanţe, au rezolvat cauza printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor Codului civil sus-examinate.
Se mai reţine că soluţia instanţelor este pronunţată şi cu încălcarea principiului imposibilităţii de invocare a propriei culpe în revendicarea unui drept, conţinut de adagiul nemo auditur propriam turpitudinem suam allegens.
Soluţia de constatare a dreptului de proprietate în cauză a fost pronunţată şi cu greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.
Încălcarea dispoziţiilor acestei legi – imperative şi prohibitive – dă naştere la sancţiuni şi efecte specifice prevăzute de această lege specială dar în niciun caz nu poate valida un drept de proprietate printr-o altă modalitate decât cea prevăzută de dispoziţiile exprese care reglementează dobândirea proprietăţii.
Sub acest aspect în mod pertinent recurenta a făcut trimitere în criticile formulate împotriva soluţiei atacate la jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la unele dispoziţii ale Legii nr. 50/1991 şi ale cărei constatări au incidenţă în cauză.
Curtea Constituţională a reţinut diferenţa (prin efecte) între regimul legal al construcţiilor şi ocrotirea dreptului de proprietate.
În acest sens s-a statuat că dacă dobândirea dreptului de proprietate are loc fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege, precum şi în cazul în care exercitarea dreptului de proprietate se abate de la prevederile legale imperative (situaţie regăsită în cazul dedus judecăţii), titularul dreptului de proprietate trebuie să suporte sancţiunile stabilite de lege fără a putea invoca principiul constituţional al ocrotirii proprietăţii.
În alţi termeni dobândirea ilegală a unei proprietăţi nu poate fi convertită într-un titlu – pe nicio cale, inclusiv judecătorească – pentru considerentele mai sus arătate şi nici nu poate asigura beneficiarului ei garanţiile legale prevăzute pentru aceasta în reglementările interne şi internaţionale.
Ca urmare se constată că decizia atacată prin care s-a admis acţiunea reclamantei de constatare a dreptului de proprietate prin modalitatea dreptului de acrescământ prevăzut de art. 492 C. civ. este nelegală din perspectiva dispoziţiilor normative analizate.
Pentru motivele reţinute se impunea în cauză respingerea acţiunii ca nefondată.
Acţiunea formulată nu este inadmisibilă întrucât deşi se bazează pe o stare de fapt (executarea unei construcţii fără autorizaţie), prin aceasta se urmăreşte constatarea unui drept de proprietate – prin modalitatea solicitată, acrescământul.
Pe calea unei acţiuni de acest gen se poate examina dacă în cauză sunt întrunite dispoziţiile legale care reglementează această materie. Sub acest aspect, soluţia instanţelor de a primi acţiunea spre examinare este legală
Criticile referitoare la soluţionarea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului sunt neîntemeiate.
În mod corect, în raport de termenii în care a fost formulată acţiunea, s-a constatat că Municipiul Craiova este persoana juridică care a refuzat recunoaşterea dreptului pretins asupra construcţiei ridicate cu depăşirea parametrilor tehnici ai autorizaţiei primite de reclamant.
Împrejurarea că pârâtul nu ridică pretenţii cu privire la clădire – în înţelesul art. 57 alin. (1) C. proc. civ. – nu este relevantă în cauză – pentru stabilirea raporturilor procesuale ale acestei părţi cu reclamanta.
Art. 57 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretat în cauză din perspectiva atribuţiilor conferite de Legea nr. 50/1991 pârâtului, ca autoritate a administraţiei publice locale (art. 2, 4 şi 37 alin. (5)), cu privire la emiterea autorizaţiei de construire (art. 2 şi 4) şi, respectiv, cu privire la înregistrarea construcţiilor (art. 37 alin. (5)).
Ultima critică referitoare la respingerea cererii de efectuare a unei expertize, nu a fost reţinută, fiind formulată omisso medio.
În cauză a fost efectuată în primă instanţă o expertiză tehnică. Nici cu privire la cele constatate prin această probă şi nici cu privire la modul în care a fost administrată de instanţa de fond această probă nu au fost formulate critici prin apelul declarat de pârât . În instanţa de apel nu a fost formulată o cerere pentru ca instanţa să se pronunţe cu privire la acest aspect.
Pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a admis recursul pârâtului, considerându-se că se impune modificarea deciziei Curţii de Apel Craiova prin admiterea apelului pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 3034 din 28 octombrie 2011 a Tribunalului Dolj, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligată intimata reclamantă la plata sumei de 8676 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurent reprezentând taxă judiciară de timbru achitată de această parte în apel şi recurs conform ordinelor de plată nr. 2877 din 6 iunie 2012 (fila 18 în dosarul din recurs) şi respectiv nr. 355 din 3 februarie 2012 (fila 16 în dosarul din apel), cu care s-a făcut dovada plăţii sumei de 4338 lei în fiecare din cele două faze procedurale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva deciziei nr. 26 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova - Secţia a II a civilă.
Modifică decizia recurată.
Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 3134 din 28 octombrie 2011 a Tribunalului Dolj – Secţia a II a civilă.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acţiunea.
Obligă pe intimata-reclamantă la 8676 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7291/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7393/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
