ICCJ. Decizia nr. 7291/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7291/2012
Dosar nr. 4538/2/2011
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Deliberând supra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Prin acţiunea formulată la 22 iunie 2009, reclamanţii A.N. şi A.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru obligarea pârâţilor, în solidar, să le plătească 731.250 lei (225.000 euro) pentru evicţiunea produsă prin pierderea imobilului - cumpărat de ei în 1996 - ca urmare a admiterii acţiunii în revendicarea acestui imobil de foştii proprietari.
Tribunalul Bucureşti Secţia a V – a prin sentinţa civilă nr. 578 din 21 martie 2008 a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice la plata sumei de 508.500 lei actualizată cu rata inflaţiei de la 3 iulie 2006 până la plata efectivă.
A fost respinsă acţiunea împotriva Primăriei şi Municipiului Bucureşti ca nefondată.
Sentinţa a fost confirmată de decizia nr. 783 A din 3 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a.
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 6262 din 22 octombrie 2003 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea precizată a reclamantei G.M.L. fosta proprietară a imobilului şi au fost obligaţi pârâţii (actualii reclamanţi) să-i lase fostei proprietare, în posesie şi proprietate, apartamentul din str. Vasile Lascăr.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare – cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat de foştii chiriaşi cu SC A. SA, ca mandatar al Primăriei municipiului Bucureşti.
S-a reţinut că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1341 – 1343 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului când cumpărătorul este evins, precum şi dispoziţiile legii speciale nr. 10/2001, care în art. 50 alin. (3) a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de restituire a preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare – cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 7356 din 8 iulie 2009, a casat cele două hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti Secţia a V – a civilă prin sentinţa civilă nr. 1327 din 20 octombrie 2012 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea împotriva acestui pârât.
Acţiunea a fost admisă în parte împotriva pârâţilor Primăria municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti şi a fost obligată Primăria să plătească reclamantei suma de 508.500 lei actualizată în raport de rata inflaţiei.
S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării sentinţei nr. 578 din 21 martie 2008 şi a fost obligată reclamanta să restituire Ministerului Finanţelor Publice suma de 535.046,70 lei.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut următoarele:
Analizând actele şi lucrările dosarului, cu ocazia rejudecării în fond, tribunalul a examinat cu precădere excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată în cuprinsul întâmpinării de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a avut în vedere că legitimarea procesuală pasivă, condiţie de exercitare a acţiunii civile, presupune existenţa identităţii între persoana chemată în judecată în calitate de pârât şi persoana ţinută de îndeplinirea obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii, obligaţia justificării calităţii procesuale pasive revenind reclamantului.
Tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecăţii reclamanţii nu au dovedit calitatea procesuală pasivă a Statului Român. S-a reţinut astfel că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, în solidar cu pârâtul Municipiul Bucureşti, la plata sumei de 731.250 lei, echivalentul a 225.000 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului, situat în Bucureşti, strada Vasile Lascăr, la data de 03 iulie 2006, moment la care s-a consumat evicţiunea asupra acestui apartament.
S-a mai reţinut că prin decizia de casare s-a apreciat că temeiul real al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile Codului civil şi că între reclamanţi, în calitate de cumpărători şi Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, a intervenit contractul de vânzare cumpărare din 25 octombrie 1996 prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului. Sub acest aspect s-a observat că temeiul cererii de chemare în judecată este dat de dispoziţiile codului civil referitoare la angajarea răspunderii pentru evicţiune, astfel că nu se poate considera că pârâtul Statul Român poate fi ţinut de obligaţia de despăgubire, în condiţiile în care acesta nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat între reclamanţi şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
Examinând probatoriul administrat în cauză şi având în vedere dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 7356 din 08 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe fondul cauzei, s-au constatat următoarele:
La data de 25 octombrie 1996, între reclamanţii A.N. şi A.M., în calitate de cumpărători şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzător, s-a perfectat în temeiul prevederilor legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare (fila 6 primul dosar de fond), având ca obiect apartamentul situat în Bucureşti, strada Galaţi, preţul vânzării fiind de 30.016.444 lei Rol, sumă ce a fost achitată integral de către cumpărători.
Prin sentinţa civilă nr. 6262 din 22 octombrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1502 din 03 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, reclamanţii din prezenta cauză au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei din acea cauză, imobilul pe care îl deţineau în temeiul contractului de vânzare cumpărare menţionat anterior.
În considerentele sentinţei pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a reţinut că prin compararea titlurilor prezentate de părţi, are preferinţă titlul deţinut de G.M.L., întrucât aceasta a dobândit imobilul prin moştenire de la un autor necontestat, şi se prevalează de un titlu cu dată mai veche, spre deosebire de pârâţi (reclamanţi în prezenta cauză) care au dobândit imobilul de la stat care nu putea transmite bunul, în condiţiile în care fusese preluat fără titlu valabil.
S-a reţinut că potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului.
Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ, există şi poate fi angajată dacă sunt îndeplinite trei condiţii - a) să fie vorba de o tulburare de drept; b) cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării; c) cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător - condiţii examinate şi în raport de care s-a apreciat că s-a dovedit întrunirea lor în cauză, pentru a justifica răspunderea contractuală a vânzătorului, Primăria municipiului Bucureşti.
S-a constatat existenţa unei tulburări de drept, întrucât terţul evingător invocă un drept real asupra bunului imobil în litigiu, respectiv dreptul de proprietate. Vânzătorul garantează numai dacă tulburarea din partea terţului are o cauză anterioară vânzării, care în speţă se identifică cu împrejurarea că imobilul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare, fusese preluat de stat fără titlu valabil ( în considerentele sentinţei nr. 6262 din 22 octombrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a reţinut că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în condiţiile în care autorul terţului evingător era exceptat de la naţionalizare).
Şi a treia condiţie a fost considerată îndeplinită deoarece reclamanţii, deşi cunoşteau că imobilul este naţionalizat - modalitatea de preluare a acestuia – cu titlu ori fără titlu valabil, nu putea fi analizată de ei, cu atât mai mult cu cât la momentul perfectării contractului nu exista nici o cerere de restituire a imobilului - au achiziţionat locuinţa în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 ce permitea vânzarea imobilelor către chiriaşii care le ocupau, toate aceste împrejurări confirmând concluzia că reclamanţii cumpărători nu au cunoscut cauza evicţiunii.
În ceea ce priveşte cererea vizând întoarcerea executării silite formulată de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că, potrivit art. 4042 alin. (2) C. proc. civ., dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul.
Aşa fiind, tribunalul a reţinut că la data de 04 martie 2009 pârâtul a executat sentinţa civilă nr. 578 din 21 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a civilă, achitând suma de 595.046,70 lei, conform ordinului de plată nr. 745, depus la dosarul cauzei. Întrucât prin decizia nr. 7356 din 08 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărârea executată a fost desfiinţată fără a se fi dispus măsura restabilirii situaţiei anterioare, faţă de dispoziţiile legale evocate, tribunalul a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării sentinţei civile nr. 578 din 21 martie 2008, în sensul obligării reclamanţilor să restituie suma de 535.046,70 lei pârâtului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta Primăria municipiului Bucureşti la 4836 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi, reprezentând onorariu de expert şi taxă de timbru.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti secţia a III – a prin decizia civilă nr. 26 A din 26 ianuarie 2012 a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, precum şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţii A.N. şi A.M.
A fost respinsă ca nefondată cererea intimaţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acestei soluţii Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 23 februarie 2011, tribunalul a îndreptat eroarea materială din cuprinsul dispozitivului sentinţei civile nr. 1327 din 20 octombrie 2010, pronunţate de aceeaşi instanţă, în sensul că s-a menţionat denumirea corectă a pârâtului ca fiind Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice în loc de Ministerul Finanţelor Publice, cum în mod greşit s-a consemnat.
Sentinţa Tribunalului a fost atacată cu apel de pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
La data de 22 decembrie 2011, reclamanţii A.N. şi A.M. au formulat cerere de aderare la apelul declarat de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând admiterea în parte, a apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, modificarea în parte, a sentinţei în sensul de a se dispune obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor suma de 508.500 lei, actualizată în raport de rata inflaţiei, începând cu data de 03 iulie 2006 şi până la data plăţii efective, suma ce a fost deja achitată, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, efectuate la instanţa de fond, să se respingă cererea de restabilire a situaţiei anterioare ca fiind rămasă fără obiect.
Cererea de aderare a fost declarată admisibilă în raport de prevederile art. 293 C. proc. civ.
În limitele impuse prin decizia de casare, conform prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar şi prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de apel principale şi incident, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat apelurile că sunt nefondate.
Referitor la apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a observat că în faza rejudecării cauzei, prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 23 februarie 2011, irevocabilă prin neapelare, tribunalul a îndreptat eroarea materială din cuprinsul dispozitivului sentinţei civile nr. 1327 din 20 octombrie 2010, pronunţate de aceeaşi instanţă, în sensul menţionării denumirii corecte a pârâtului faţă de care s-a admis excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă, ca fiind Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice în loc de Ministerul Finanţelor Publice, cum în mod greşit s-a indicat.
Având în vedere că unica critică a acestui apelant a vizat această eroare materială din dispozitivul sentinţei instanţei de fond, care a fost deja îndreptată irevocabil, anterior pronunţării prezentei decizii, Curtea a respins apelul acestei părţi.
În privinţa apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a celui incident promovat de reclamanţi, orientate către aceeaşi finalitate juridică, s-au reţinut următoarele:
Criticile vizând lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului obligat, au fost apreciate nefondate. S-a observat că în mod corect prima instanţă de judecată a constatat că temeiul juridic al cererii deduse judecăţii îl formează dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., temei stabilit în mod irevocabil, de instanţa supremă, în cadrul deciziei sale nr. 7356 din 08 iulie 2009, dezlegarea acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanţele de trimitere, în virtutea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Grefându-se aşadar, pe această normă juridică fundament al acţiunii, prima instanţă a constatat în mod corect că în raportul juridic de garanţie pentru evicţiune, titular al obligaţiei de despăgubire este exclusiv vânzătorul – Primăria municipiului Bucureşti.
Lipsa prevederii unei clauze determinate privind garanţia pentru evicţiune în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat, nu echivalează juridic cu inexistenţa obligaţiei de garanţie a vânzătorului, întrucât modificarea regimului legal al garanţiei pentru evicţiune care nu este unul imperativ, presupune existenţa unei convenţii a părţilor în acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 1338 C. civ.: „ Părţile pot prin convenţie să adauge, să micşoreze sau să şteargă obligaţia de a răspunde de evicţiune”.
Or, cu excepţia unor cazuri limitative tăcerea, ca fapt juridic lato sensu singular, este incompatibilă cu cerinţa consimţământului ca şi condiţie de validitate a unui act juridic, de a fi exteriorizat, neaplicându-se în cadrul mecanismului de formare a actului juridic, adagiul latin qui tacet consentire videtur.
S-a apreciat că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în sfera cazurilor limitative când legea prevede expres că tăcerea are această semnificaţie.
Sub acelaşi aspect, Curtea a mai constatat că apelanţii principal şi incidenţi nu au dovedit nici vreun alt element de fapt care, unit cu lipsa clauzei evocate, să circumstanţieze o formă tacită (implicită) de exteriorizare a consimţământului părţilor contractului în acest sens, potrivit principiul consensualismului care nu presupune în mod obligatoriu, forma expresă.
De asemenea, s-a apreciat că art. 13 din Legea nr. 112/1995 privind desemnarea legală a unui gestionar al fondului constituit din sumele de bani obţinute ca preţ, altul decât vânzătorul, precum şi relativ stabilirii destinaţiei ulterioare a preţurilor astfel plătite (inter alia plata despăgubirilor cuvenite proprietarilor şi moştenitorilor acestora; plăţi pentru restituirea împrumuturilor contractate; construirea de locuinţe), nu reprezintă o normă juridică modificatoare a regimului legal de drept comun al garanţiei pentru evicţiune, necuprinzând nici o prevedere integrată în acest sens şi nefiind susceptibilă de interpretare, ca urmare a caracterului său clar, lipsit de echivoc.
În privinţa criticii aferente excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă, vizând aplicabilitatea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a observat că în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se repune în discuţie problema de drept referitoare la temeiul juridic al cererii, dezlegată de instanţa supremă în sens contrar rezultatului expus de aceste părţi, neputând fi aşadar, primită.
Sub aspectul criticilor vizând fondul raportului juridic dedus judecăţii, s-a observat că apelanţii invocă drept cauză de exonerare totală de răspundere, cazul reglementat de dispoziţiile art. 1340 C. civ.: „ stipulaţia prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicţiune, nu-l scuteşte de a restitui preţul, în caz de evicţiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicţiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie”.
S-a constatat că între părţile contractante, nu a fost încheiată vreo convenţie de modificare a garanţiei contra evicţiunii, astfel încât, neexistând premisa impusă în mod obligatoriu de textul de lege invocat (existenţa unei s tipulaţii prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicţiune), el nu poate fi incident, neproducând efectul juridic favorabil vânzătorului.
S-a mai observat că soluţia primei instanţe de judecată, de admitere a acţiunii, întemeiată pe mecanismul juridic intern configurat de obligaţia de garanţie pentru evicţiune, reglementată de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., constituit ca mijloc procedural de despăgubire în ipoteza pierderii juridice a bunului, astfel încât inexistenţa unui „bun” (fie el şi în înţelesul conceptului autonom convenţional CEDO, ilustrat de apelanţi) în patrimoniul actual al titularului creanţei de garanţie pentru evicţiune, reprezintă tocmai premisa incidenţei acestei norme interne care poate fi calificată ca transpunând perspectiv art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale.
Aspectul invocat de apelanţi – lipsa unui „bun”, reprezintă un argument în susţinerea activării obligaţiei juridice de garanţie pentru evicţiune, deci a soluţiei apelate şi nicidecum, un argument în defavoarea sa.
Având în vedere împrejurarea că în cadrul dezbaterilor în apel, apelanţii A.N. şi A.M. au solicitat şi în mod distinct de cererea din apelul incident, acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale de fond, de la pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat şi separat, caracterul nefondat al acestei pretenţii, ca efect al respingerii cererii de apel incident.
3. Recursul
Împotriva deciziei nr. 26 A/2012 a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, care a invocat în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A criticat decizia pentru că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât s-a considerat că temeiul juridic al cererii deduse judecăţii îl reprezintă art. 1337 şi urm. C. civ., fiind stabilit în mod irevocabil de către instanţa supremă în cadrul deciziei sale nr. 7356 din 08 iulie 2009, dezlegarea acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanţele de trimitere, în virtutea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Recurentul a susţinut faptul că prin critica referitoare la aplicabilitatea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a repus în discuţie problema de drept a temeiului juridic al cererii, dezlegată de către instanţa supremă în sens contrar.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că, între părţile contractante nu a fost încheiată vreo convenţie de modificare a garanţiei contra evicţiunii (adică o stipulaţie prin care vânzătorul se descarcă de răspundere pentru evicţiune), el nu poate fi incident, neproducând efectul juridic favorabil vânzătorului.
De asemenea, în ceea ce priveşte aspectele invocate în apel şi anume, cunoaşterea la data încheierii contractului, a pericolului evicţiuni i şi asumarea riscului cumpărării, în raport de înţelegerea faptului că imobilul este un bun naţionalizat, instanţa de apel a avut o reprezentare eronată. În mod greşit s-a apreciat că acest fapt ar fi fost analizat în cadrul acţiunii în revendicare, acea instanţă de judecată statuând cu putere de lucru judecat pentru părţile prezente că „nu s-a realizat dovada că pârâţii A. au cunoscut sau, prin diligenţe minime, ar fi putut cunoaşte situaţia juridică reală a imobilului, cât şi intenţia reclamantei de a solicita restituirea apartamentului”.
D in probatoriul administrat în cauză (inclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior) rezultă fără echivoc neîntrunirea în speţă a prevederilor art. 1337 C. civ. pentru angajarea răspunderii evicţiunii de către instituţia recurentă, apelanţii reclamanţi în prezenta cauză cunoscând la facerea vânzării pericolul evicţiunii (întrucât au cumpărat un bun naţionalizat, preluat în mod abuziv de către Statul Român situaţie care, putea fi oricând cunoscută de către moştenitorii foştilor proprietari în temeiul art. 480 C. civ.).
Prin urmare, chiar dacă instanţa supremă a dezlegat în mod obligatoriu chestiunea calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, văzând aplicabilitatea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciată de recurent ca fiind esenţială, s-a considerat că nu se angajează răspunderea pentru evicţiune a Primăriei municipiului Bucureşti (aşa-zisul vânzător al bunului) în condiţiile în care nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. 1337 C. civ., apelanţii-reclamanţi cunoscând (sau trebuind să cunoască) pericolul evicţiunii atâta timp cât au dobândit un bun preluat abuziv de către Statul Român.
Recurentul a solicitat modificarea deciziei pronunţate, schimbarea sentinţa instanţei de fond şi respingerea acţiunii apelanţilor-incidenţi reclamanţi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti ca neîntemeiată.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală şi temeinică, recursul fiind respins pentru următoarele considerente:
Prima menţiune din recurs referitoare la eronata respingere a apelului fondată pe corectitudinea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. de către instanţa de fond în rejudecarea cauzei, este o constatare care propriu zis nu se întemeiază pe nicio critică.
Critica referitoare la aplicabilitatea în cauză a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 repune în discuţie problema temeiului de drept, aşa cum susţine chiar recurentul, care însă nu mai poate fi reluată sub egida invocării art. 315 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme instanţa de recurs, în primul ciclu procesual a rezolvat această problemă de drept, statuând în mod irevocabil asupra dispoziţiilor normative incidente, iar instanţele, în rejudecarea cauzei, au ţinut cont de îndrumările obligatorii ale instanţei de casaţie.
Criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor Codului civil nu sunt nici acestea întemeiate.
Dispoziţiile Codului civil în această materie sunt clare. Răspunderea vânzătorului - în cadrul unui contract de vânzare cumpărare - pentru evingerea cumpărătorului se angajează în condiţiile prevăzute de art. 1337 indiferent de încheierea sau nu între părţile contractante a vreunei convenţii în acest sens.
Nici critica privind ignorarea cunoaşterii situaţiei imobilului de către chiriaşii cumpărători (bun naţionalizat care putea fi oricând retrocedat foştilor proprietari) nu este fondată câtă vreme nu s-a răsturnat în cauză prezumţia de bună credinţă de care se bucură aceştia în temeiul art. 1201 C. civ. Instanţele, sub acest aspect, au reţinut în mod corect că prin decizia prin care chiriaşii cumpărători au fost obligaţi să restituie imobilul cumpărat, nu a fost anulat contractul lor de vânzare – cumpărare, acesta fiind considerat în continuare valabil. Numai prin recunoaşterea valabilităţii titlului acestora s-a putut proceda de acea instanţă la compararea de titluri, soldată cu preferinţa dată titlului foştilor proprietari.
Ca urmare, răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului faţă de cumpărător a fost corect stabilită ca producând efecte în cauză, din faptul evingerii cumpărătorului prin atribuirea imobilului către foştii proprietari, într-o acţiune în revendicare, prin hotărâre judecătorească cu efect direct şi imediat asupra pierderii titlului cumpărătorilor.
Criticile care vizează, în mod indirect, în dezvoltarea recursului, probleme legate de interpretarea probelor, depăşesc limita de control judiciar atât din perspectiva motivului de recurs invocat cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. care limitează în mod expres şi limitativ de la punctele 1 la 9 motivele pentru care se poate cere, prin această cale extraordinară de atac, casarea sau modificarea unei hotărâri judecătoreşti.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. - constatând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de motivul de recurs invocat pentru a se impune modificarea deciziei atacate - a fost respins ca nefondat recursul formulat de pârâtul municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 26A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III-a.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 26 A din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6734/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7294/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
