ICCJ. Decizia nr. 7393/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7393/2012
Dosar nr. 41/1259/2009
Şedinţa publică din 4 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
1. Acţiunea
Reclamanţii P.P., P.V.V. şi S.D.E. au chemat în judecată – printr-o acţiune introdusă la 1 iulie 2006 pe rolul Judecătoriei Craiova – pe pârâţii S.I., SC A.E. SRL, S.A., S.M.M., G.N. şi SC R.D.I. SRL pentru obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie un teren intravilan de 806 m2 după determinarea topografică a acestuia, parte dintr-o proprietate mai mare situată în Craiova, proprietatea lor.
Reclamanţii au solicitat de la pârâţi: 491,5 m2 de la SC A.E. SRL, 177 m2 de la G.N., 119,5 m2 de la S.I. şi 18 m2 de la SC R.D.I. SRL.
S-a mai solicitat eliberarea unei suprafeţe de 45,12 m2 ocupaţi abuziv prin deplasarea împrejmuirii de către pârâţii SC A.E. SRL şi S.A. şi M.M.
S-a mai solicitat obligarea pârâţilor să desfiinţeze construcţiile edificate pe proprietatea lor precum şi la plata lipsei de folosinţă a terenului ocupat abuziv începând cu 23 iunie 2004.
La 24 noiembrie 2006 pârâţii S.A., S.M.M. şi SC A.E. SRL au formulat o întâmpinare – cerere reconvenţională prin care au solicitat – pentru cazul în care s-ar constata că ocupă vreo parte din terenul revendicat – să se instituie un drept de retenţie asupra acestuia până la achitarea de către reclamanţi a contravalorii imobilului proprietatea lor edificat pe acest teren, ei fiind constructori de bună – credinţă în baza autorizaţiei de construcţie, nr. 1339 din 1 noiembrie 2000.
Reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că la 23 februarie 2007 au chemat în judecată şi pe G.E., iar ulterior, la 19 martie 2009 au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie terenuri de 806 m2 în valoare de 112.638,50 lei individualizat prin expertiza în punctele 10, 105, 104, 24, 40, 41, 42 şi 10 (în dosarul nr. 8048/2000 al Tribunalului Dolj), obligarea pârâţilor SC A.E. SRL şi S.A. şi M.M. să le lase suprafaţa suplimentară de 45,12 m2 ocupaţi prin deplasarea împrejmuirii pe latura de est şi să elibereze acestora cale de acces către Str. Gârleşti pe lungimea de 16,03 h., să fie obligaţi să desfiinţeze construcţiile sau să fie autorizaţi reclamanţii să le desfiinţeze pe cheltuiala acestora.
Judecătoria Craiova prin sentinţa civilă nr. 14097 din 26 octombrie 2007 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj – Secţia Comercială.
Prin această sentinţă - care a devenit irevocabilă ca urmare a respingerii recursului reclamanţilor (prin decizia nr. 440 din 7 martie 2008 a Tribunalului Dolj) - s-a reţinut că acţiunea în revendicare are ca obiect spaţii speciale care fac parte din fondul de comerţ, acţiunea privind şi construcţiile edificate pe terenurile cumpărate.
Tribunalul Dolj prin încheierea din 8 octombrie 2008 – ca urmare a strămutării judecării cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea nr. 2483 din 18 septembrie 2008 – a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Argeş secţia comercială.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Comercial Argeş prin sentinţa comercială nr. 246/c din 14 februarie 2011 a admis în parte acţiunea reclamanţilor.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate terenuri în suprafaţă totală de 825 m2 identificat în anexa 2 a expertizei C.V. şi I.M.G. deţinut în posesie astfel: 60 m2 de S.I., 571 m2 de SC A.E. SRL (din care 54 m2 – teren liber), 177 m2 de G.N. şi G.E. şi 17 m2 de SC R.D.I. SRL.
A fost respinsă acţiunea formulată împotriva persoanelor fizice S.A. şi S.M.M.
A fost admisă cererea reclamanţilor în contradictoriu cu S.I. de eliberare a căii de acces pentru aliniamentul 1 – 22 şi în contradictoriu cu SC R.D.I. SRL sub aspectul împrejmuirii identificată în punctele 40 – 2 – 519 – 37 – 99 – 39 – 38 – 40.
A fost respinsă cererea de desfiinţare a împrejmuirii şi autorizarea reclamanţilor la efectuarea manoperei de demolare, pe cheltuiala pârâţilor în contradictoriu cu G.N. şi G.E. sub aspectul împrejmuirii identificate sub punctele 29 – 34 – 33 – 32 – 31 – 30 – 29, şi în contradictoriu cu SC A.E. SRL în privinţa construcţiei identificată în punctele 23 – 41 – 42- 43 – 44 – 99 – 37 – 36 – 35 – 34 – 29 – 28 – 27 – 26 – 25 – 24 – 23.
A fost instituit un drept de retenţie în favoarea pârâtei SC A.E. SRL asupra imobilului construcţie edificat în temeiul autorizaţiei nr. 1339/2000 până la achitarea contravalorii acesteia de către reclamanţi.
A fost anulat ca netimbrat capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii folosinţei terenului.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii au dobândit prin moştenire terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 26 octombrie 1954 în suprafaţă de 4.200 mp., iar pârâtul S.I. a dobândit de asemenea prin moştenire, suprafaţa de teren menţionată în contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1921, învecinate, însă distincte, figurând în cazul reclamanţilor pe str. Gârleşti, iar în cazul pârâţilor pe str. Gârleşti, ambele expropriate prin Decretul nr. 115 din 15 aprilie 1985.
Prin sentinţa civilă nr. 7621 din 15 iunie 1998, pronunţată de Judecătoria Craiova, devenită irevocabilă, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantul S.I. împotriva pârâţilor Consiliul Local Craiova şi Regionala CFR Craiova, care au fost obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 821 mp., situată în municipiul Craiova.
Ulterior, sentinţa a fost înscrisă în registrul de transcripţiuni sub nr. 6111 din 15 iulie 1998 şi la data de 11 ianuarie 1999 a fost efectuată punerea în posesie pe suprafaţa de mai sus.
Deosebit, prin sentinţa civilă nr. 429 din 10 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Gorj, modificată prin decizia nr. 376 din 8 martie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a dispus retrocedarea către reclamanţi a suprafeţei de 4.200 mp. teren, situată în str. Gârleşti, iar la data de 23 iunie 2004, a avut loc executarea prin procesul verbal ataşat la dosar.
În raport de situaţia de fapt expusă, instanţa de fond a reţinut că deşi ca urmare a acţiunilor evocate, părţilor le-au fost restituite terenuri diferite, pe amplasamente distincte, acestea îşi dispută aceeaşi suprafaţă de teren, urmare a punerii în posesie a pârâtului S.I. pe o suprafaţă ce face parte din terenul reclamanţilor, situat în str. Gârleşti. Tribunalul, în raport de această situaţie, a procedat la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile părţilor, pentru a vedea care dintre acestea este preferabil.
Din această perspectivă, instanţa a reţinut că hotărârile judecătoreşti invocate de fiecare parte sunt declarative de drepturi, recunoscându-se un drept subiectiv anterior, iar verificarea prin raportul de expertiză întocmit în baza titlurilor originale, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 26 octombrie 1954 aparţinând autorului reclamanţilor şi actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1921 aparţinând autorului pârâţilor, a permis aprecierea că numai reclamanţii deţin titluri pentru terenul situat în str. Gârleşti, pe când pârâtul S.I. este îndreptăţit să stăpânească o suprafaţă învecinată de 827 mp.
Or, potrivit raportului de expertiză, pârâtul S.I. stăpâneşte în prezent fără drept, suprafaţa de 60 mp., identificată prin punctele 1-22-39-99-44-43-42-41-23-45-19-1, constatare în raport de care acţiunea în revendicare a reclamantului faţă de el a triumfat, cu consecinţa obligării să elibereze calea de acces ocupată pe aliniamentul 1-22 şi să desfiinţeze gardul pe această porţiune, autorizând în caz contrar pe reclamanţi să efectueze lucrarea pe cheltuiala pârâtului.
În privinţa pârâtei SC R.D.I. SRL, instanţa a motivat că prin reprezentantul său legal a recunoscut că stăpâneşte din terenul reclamanţilor suprafaţa de 17 mp. revendicată, identificată prin raportul de expertiză şi a fost de acord să o elibereze, situaţie în care instanţa a dispus în consecinţă, obligând-o totodată să desfiinţeze gardul ce împrejmuieşte terenul respectiv, iar în caz de refuz a autorizat pe reclamanţi să execute această manoperă pe cheltuiala societăţii pârâte.
În privinţa pârâţilor S.A., S.M.M., SC A.E. SRL, G.N. şi G.E. instanţa de fond a reţinut următoarele:
Pârâtul S.I. a obţinut prin sentinţa civilă nr. 762 din 15 iunie 1998, rămasă irevocabilă, investită cu formulă executorie, transcrisă în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Craiova la data de 15 iulie 1998 şi pusă în executare la data de 11 ianuarie 1999, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 820 mp. ce a aparţinut autorilor săi.
La data de 4 mai 1999, acesta a înstrăinat pârâţilor S.A. şi S.M., din terenul de mai sus, suprafaţa de 491,50 mp., iar pârâţilor G.N. şi G.E., suprafaţa de 177 mp., în conţinutul contractelor menţionându-se achitarea integrală a preţului convenit şi faptul că terenurile dobândite nu făceau obiectul vreunui litigiu.
Aşa fiind, instanţa a reţinut că dreptul de proprietate a fost dobândit de către pârâţii S.A. şi S.M.M. pe de o parte şi G.N. şi G.E. pe de altă parte, printr-un act juridic autentic oneros de la un proprietar aparent, cumpărătorii acţionând cu bună-credinţă şi diligenţă maximă.
Ca atare, a apreciat că eroarea în care s-au aflat cumpărătorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului întruneşte condiţiile unei erori comune şi invincibile, actele depuse la dosar demonstrând buna lor credinţă, întrucât au întreprins toate demersurile legale pentru a se asigura că există identitate între persoana vânzătorului şi titularul dreptului de proprietate asupra bunului pe care urmăreau să-l dobândească.
Instanţa a mai reţinut că la data formulării acţiunii, pârâţii S.A. şi S.M.M. în calitate de persoane fizice nu stăpâneau terenul revendicat, care prin contractul din 12 iunie 2001, a fost transmis pârâtei SC A.E. SRL, persoană juridică cu personalitate juridică şi patrimoniu distinct de al acestora, care sunt asociaţi în cadrul său.
Faţă de considerentele expuse, instanţa a apreciat că se impune respingerea acţiunii în revendicare cu capetele accesorii formulate în raport de aceşti pârâţi, care nu au calitatea de posesori proprietari, dispunând admiterea acţiunii faţă de pârâta persoană juridică pentru suprafaţa de 571 mp., identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, din care 517 mp. construcţie şi 54 mp. teren liber.
Pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, instanţa a reţinut că şi pârâţii G.N. şi G.E. deţin din terenul proprietatea reclamanţilor suprafaţa de 117 mp.
În privinţa construcţiilor edificate de pârâţi în limita terenurilor dobândite, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 494 C. civ. şi că potrivit practicii judiciare consacrate în materie, constructorul este de bună-credinţă când nu ştia că terenul aparţine altuia, crezând, în temeiul unui titlu ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, că îi aparţine şi construieşte pe teren, aprecierea bunei-credinţe făcându-se în momentul realizării construcţiei şi încetând atunci când se iveşte îndoiala în convingerea posesorului cu privire la legitimarea titlului.
În cauză, convingerea pârâţilor în sensul că terenurile le aparţin, rezultă din faptul că la data dobândirii au întreprins toate diligenţele pentru a verifica titlul cumpărătorului, ulterior au obţinut autorizaţia de construire de la organele abilitate, notificările invocate de reclamanţi în sensul că terenul se află în litigiu nefiind de natură a crea îndoieli în convingerea posesorilor cu privire la legitimitatea titlului propriu, instanţa reţinând în plus că nu s-a făcut dovada notificării pârâtei persoană juridică şi a pârâţilor G.N. şi G.E.
Astfel, proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei în baza accesiunii imobiliare artificiale, fără a mai putea cere demolarea acesteia, însă constructorul de bună-credinţă are faţă de proprietarul terenului un drept de creanţă reglementat de art. 494 alin. (4) C. civ., care-i permite să opteze pentru întinderea despăgubirii, fie în sensul de a achita contravaloarea materialelor şi a muncii, fie de a plăti o sumă egală cu creşterea valorii fondului, urmare a efectuării construcţiei.
În legătură cu cererea reconvenţională prin care pârâta SC A.E. SRL a solicitat instituirea unui drept de retenţie asupra construcţiei până la achitarea despăgubirilor cuvenite, a motivat că acesta este un drept real de garanţie, în temeiul căruia cel ce deţine un bun al altuia pe care trebuie să-l restituie, este îndreptăţit să refuze restituirea până când creditorul lucrului îşi va executa obligaţia pe care o are cu privire la acesta, plătindu-i totodată şi unele cheltuieli cu păstrarea şi întreţinerea, şi că în cauză se impune a fi instituit, întrucât există o legătură de conexitate între lucrul deţinut şi datoria pe care deţinătorul o pretinde de la creditorul restituirii.
3. Instanţa de apel
Reclamanţii şi pârâţii au declarat apel împotriva sentinţei de mai sus pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează:
Reclamanţii au susţinut că greşit instanţa le-a respins capătul de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtei SC A.E. SRL şi a pârâţilor persoane fizice S.A. şi S.M.M. să elibereze calea de acces către str. Gârleşti, pe aliniamentul delimitat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, între punctele 519-2-40 şi nu şi-a motivat soluţia adoptată în acest sens.
Admiterea cererii sub acest aspect se impunea drept o consecinţă a obligării pârâtei SC A.E. SRL să desfiinţeze împrejmuirea edificată, identificată de expert între punctele 40-2-519-37-99-39-38-40, aliniamentul 519-2-40, a cărui deblocare au solicitat, fiind identic cu aliniamentul 40-2-519.
Potrivit raportului de expertiză, schiţa anexă 2, accesul la str. Gârleşti se face pentru suprafaţa ocupată de pârâta SC A.E. SRL pe porţiunea 519-2-40, însă este blocat prin amplasarea împrejmuirii edificată de pârâţi.
De asemenea, au susţinut că instanţa greşit a respins cererea având ca obiect obligarea pârâţilor G.N. şi G.E. la desfiinţarea construcţiilor edificate pe terenul revendicat, respectiv a unei împrejmuiri care delimitează suprafaţa de 177 mp., reţinând buna credinţă a acestora la achiziţionarea terenului, motivat de faptul că s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului şi că au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară.
Din acest punct de vedere, reclamanţii au susţinut că stabilirea bunei credinţe la achiziţionarea unui bun nu conduce indubitabil la concluzia bunei-credinţe în momentul construirii, buna-credinţă urmând să fie dovedită în funcţie de împrejurarea concretă la care s-a făcut referire, în cauză gardul fiind construit cu mult anterior achiziţionării terenului de către pârâţi.
Prin urmare, buna sau reaua-credinţă ce interesa soluţionarea capătului de cerere vizând demolarea împrejmuirii, trebuia stabilită la momentul ridicării acesteia, pe care pârâţii au realizat-o fără autorizaţie de construcţie, iar prin sentinţa civilă nr. 5410 din 29 iunie 2006, pârâtul G.N. a fost obligat să sisteze lucrările după ce fusese notificat în mod repetat să nu construiască, elemente ce conturează evident reaua sa credinţă.
Tot astfel, reclamanţii au apreciat că instanţa a greşit respingând petitul acţiunii având ca obiect obligarea pârâţilor – SC A.E. SRL, S.A. şi S.M.M. să desfiinţeze construcţia identificată între punctele 23-41-42-43-44-99-37-36-35-34-29-28-27-26-25-24-23, ori să-i autorizeze pe ei în caz de refuz să realizeze această lucrare pe cheltuiala pârâţilor - reţinând că au fost de bună-credinţă la achiziţionarea suprafeţei de teren de la pârâtul S.I., precum şi în momentul edificării construcţiilor.
Reclamanţii au susţinut că statuând astfel, instanţa a încălcat legea şi a dat o apreciere greşită probelor dosarului, din care rezultă în mod cert reaua-credinţă a pârâţilor în momentul când au ridicat construcţiile, în condiţiile în care atât aceştia, cât şi autorităţile au fost notificaţi anterior începerii lucrărilor să nu construiască, respectiv să nu autorizeze începerea lor, iar ulterior au fost sancţionaţi contravenţional pentru aspectele sesizate de reclamanţi vizând construirea abuzivă pe proprietatea lor, iar prin hotărâre judecătorească pusă în executare s-a dispus sistarea lucrărilor, însă aceasta a fost ignorată, împotriva pârâtului S.A. formulându-se plângere penală.
Reclamanţii au criticat sentinţa şi sub aspectul instituirii în favoarea pârâtei SC A. SRL a unui drept de retenţie, în raport de reaua-credinţă dovedită a acesteia la edificarea construcţiilor, dar şi de neîndeplinirea condiţiilor pentru admiterea cererii, întrucât dreptul de creanţă în virtutea căruia se naşte, nu a devenit cert, lichid şi exigibil prin opţiunea proprietarului terenului să preia construcţia în proprietate.
Şi în fine, reclamanţii au susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. neacordându-le cheltuielile de judecată ocazionate de proces, constând în taxa de timbru, onorariu expert, onorariu avocat, decât parţial.
Pârâţii S.A., S.M.M. şi SC A.E. SRL au criticat de asemenea sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că greşit instanţa a admis acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi cu privire la ei, întrucât au dovedit că sunt cumpărători de bună-credinţă şi au intabulat dreptul de proprietate dobândit în aceste condiţii, spre deosebire de reclamanţi care nu au îndeplinit cerinţele legale privind publicitatea.
Pârâţii G.N. şi G.E. prin apelul formulat au invocat încălcarea legii şi aprecierea eronată a probelor dosarului, susţinând că instanţa a ignorat principiul de drept potrivit căruia dreptul de proprietate dobândit printr-un act juridic oneros de la un proprietar aparent, de către o persoană care a acţionat cu bună credinţă şi diligenţă maximă este protejat.
În această situaţie, deşi a reţinut că s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, a admis acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi împotriva lor, fundamentându-şi convingerea pe concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, deşi expertul nu a răspuns cu claritate la toate obiectivele stabilite.
În această ordine de idei, au susţinut că expertul nu a precizat care sunt elementele concrete avute în vedere pentru a ajunge la concluzia că terenul în litigiu se află amplasat pe suprafaţa situată în momentul exproprierii în str. Gârleşti, nu a precizat care au fost coordonatele avute în vedere la amplasarea pe teren a actelor de proprietate, a stabilit greşit limita dintre proprietăţile pârâtului S.I. şi numitului S.R. ca fiind dată de punctele 20-21.
Pârâţii au mai susţinut că acţiunea în revendicare urma să fie respinsă, întrucât reclamanţii nu şi-au justificat dreptul de proprietate asupra terenului ce a aparţinut autorului transmiţătorului către ei, care nu a făcut parte din terenul autorului acestora, iar sentinţa civilă nr. 429 din 10 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Dolj, modificată prin decizia nr. 376 din 8 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, prin care s-a dispus retrocedarea către ei a suprafeţei de 4.200 mp. teren, situat în str. Gârleşti, nu le este opozabilă.
Astfel, instanţa trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit ei, constând în contractul de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999 şi actul primar provenind de la autorii reclamanţilor, adică actul de vânzare-cumpărare din 26 octombrie 1954, operaţie urmarea căreia rezulta că titlul lor este mai bine caracterizat.
Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 82/A – C din 7 decembrie 2011 a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 246/c din 14 februarie 2011.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că:
- a obligat pe pârâta SC A.E. SRL să elibereze calea de acces către Str. Gârleşti pe aliniamentul 519 – 2 – 40 (al. 4 anexa 2);
- a obligat pe pârâţii G.E. şi G.N. să desfiinţeze construcţiile edificate pe terenul reclamanţilor respectiv împrejmuirea între punctele 29 – 34 – 33 – 32 – 31 – 30 – 29 ce delimitează suprafaţa de 177 m2 teren, iar în caz de refuz, au fost autorizaţi reclamanţii să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâţilor;
- a obligat pe pârâta SC A.E. SRL să elibereze construcţia situată între punctele 23 – 41 – 42 – 43 – 44 – 99 – 37 – 36 – 35 – 34 – 29 – 28 – 27 – 26 – 25 – 24 – 23, iar în caz de refuz au fost autorizaţi reclamanţii să efectueze lucrarea pe cheltuiala pârâţilor;
- a fost respinsă cererea reconvenţională privind instituirea unui drept de retenţie formulată de pârâta SC A.E. SRL.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost respinse apelurile formulate împotriva aceloraşi sentinţe de pârâţii S.A. şi S.M.M., SC A.E. SRL, S.I., G.N. şi G.E.
Au fost obligaţi pârâţii S.I., SC A.E. SRL, G.N., G.E. şi SC R.D.I. SRL la 7435 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi (în apel şi la fond).
În motivarea acestei soluţii, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, instanţa de apel a constatat că problema care se pune în cauză este aceea a dovedirii dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului revendicat şi a posesiei nelegitime a pârâţilor asupra acestuia, împrejurări ce ţin de regimul probator al acţiunii în revendicare.
Din această perspectivă s-a reţinut că pârâtul, ca posesor al bunului, se bucură de o prezumţie relativă de proprietate, în virtutea căreia nu trebuie să facă dovada titlului cu care stăpâneşte bunul, dar dacă reclamantul aduce dovezi în sprijinul existenţei dreptului său de proprietate, pârâtul va fi obligat să iasă din pasivitate şi să-şi probeze la rându-i, titlul.
S-a observat însă că în practica judiciară cerinţe de ordin procedural, referitoare la propunerea şi administrarea probelor, impun ca ambele părţi să-şi probeze în acelaşi timp titlurile care pretind că stau la baza drepturilor lor, constând în acte juridice translative de proprietate şi declarative de drepturi, inclusiv hotărâri judecătoreşti.
Existenţa dificultăţilor de probă a dreptului de proprietate a determinat de aceea practica judiciară să elaboreze o serie de reguli, a căror observare se impune pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, distingându-se între situaţiile în care ambele părţi prezintă titluri de proprietate şi cele în care numai una dintre părţi are un asemenea titlu.
Astfel, dacă ambele părţi prezintă titluri scrise de proprietate, care provin de la acelaşi autor, va avea câştig de cauză, partea care a îndeplinit mai întâi procedurile de transcriere imobiliară, făcându-şi dreptul dobândit opozabil erga omnes, situaţie irelevantă în cauză pentru că părţile nu deţin titlurile de la un autor comun, aşa că invocarea transcripţiunii imobiliare de către pârâţi în apel, nu le creează nici un avantaj.
O altă ipoteză este cea în care atât reclamantul cât şi pârâtul prezintă titluri de proprietate scrise, dar acestea provin de la autori diferiţi, ceea ce determină instanţa să procedeze la verificarea titlurilor autorilor şi să dea eficienţă aceluia care provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În cauză, titlurile părţilor provin de la autori diferiţi care au deţinut şi au transmis terenuri distincte, învecinate însă, situaţie ce a condus la suprapunerea parţială cu prilejul punerii în posesie a pârâtului S.I.
S-a reţinut din raportul de expertiză efectuat în cauză, contrar criticilor formulate de pârâţi, că au fost corect transpuse în teren atât titlurile primare cât şi titlurile actuale ale părţilor, procedându-se la delimitarea amplasamentelor şi limitelor proprietăţilor, concluziile lucrării fiind confirmate de experţii consilieri numiţi de părţi, care nu au formulat obiecţiuni la expertiză.
Astfel, s-a constatat că pârâtul S.I. foloseşte fără drept din terenul reclamanţilor suprafaţa de 60 mp identificată prin punctele 1-22-39-99-44-43-42-41-23-45-19-1, apreciere în raport de care admiterea acţiunii în revendicare faţă de acesta este în concordanţă cu legea şi cu probele administrate, cu consecinţa obligării sale la eliberarea căii de acces ocupată pe aliniamentul 1-22 şi desfiinţarea gardului pe această suprafaţă.
Tot astfel, pe baza constatărilor din raportul de expertiză, s-a observat că în mod corect au fost obligaţi şi ceilalţi pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor suprafeţe ocupate fără nici un drept, după cum urmează: pârâtul S.I. – suprafaţa de 60 mp., identificată între punctele 1-22-39-99-44-43-42-41-23-45-19-1; pârâta SC A.E. SRL, suprafaţa de 571 mp. (517 mp. construcţie şi 54 mp. teren liber), identificată prin punctele 40-2-519-37-36-35-34-29-28-27-26-25-24-23-41-42-43-44-99-39-38-40; pârâţii G.N. şi G.E., suprafaţa de 177 mp., identificată prin punctele 29-34-33-32-31-30-29; pârâta SC R.D.I. SRL, suprafaţa de 17 mp., între punctele 22-40-38-39-22 ( ultima pârâtă a recunoscut că ocupă şi a fost de acord să elibereze suprafaţa respectivă).
Drept consecinţă a admiterii acţiunii în revendicare faţă de pârâta SC A.E. SRL, s-a constatat însă că instanţa de fond a omis să o oblige la eliberarea căii de acces ocupată către str. Gârleşti, pe aliniamentul 519 – 2- 40 (ob.4 anexa 2), aşa cum rezultă din raportul de expertiză.
Respingerea acţiunii în revendicare faţă de pârâţii S.A. şi S.M.M. a avut în vedere că terenul în litigiu este ocupat de către pârâta SC A.E. SRL şi nu de către aceştia ca persoane fizice, societatea fiind şi proprietara terenului pe care l-a dobândit de la cei doi pârâţi, asociaţi în cadrul său.
S-a mai constatat că instanţa de fond a dat o apreciere greşită actelor şi lucrărilor dosarului din care rezultă indubitabil că pârâţii au construit cu rea - credinţă pe terenul reclamanţilor, aprecierea bunei credinţe a acestora neavând niciun suport în probele administrate.
Buna – credinţă a constructorului se determină prin raportarea la dispoziţiile art. 486 C. civ., conform cărora posesorul este de bună - credinţă când posedă, ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute, doctrina statuând că prin constructor de bună - credinţă se înţelege acea persoană care ridică o construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată, că terenul se află în proprietatea sa.
Buna - credinţă a constructorului trebuie să existe în momentul efectuării lucrărilor, reaua – credinţă care intervine după terminarea lor neputând produce o schimbare de regim juridic în ce priveşte drepturile constructorului şi cele ale proprietarului, astfel că din momentul în care viciile terenului său i-au devenit cunoscute, constructorul devine de rea - credinţă.
Cu alte cuvinte este constructor de rea – credinţă cel care construieşte pe un teren care ştie că acesta nu-i aparţine. Se află în această situaţie şi cel care foloseşte terenul în baza unui titlu lovit de vicii care-i sunt cunoscute, precum şi titularul care cunoscând caracterul litigios al titlului său, continuă să construiască.
În situaţia constructorului de rea - credinţă, legea îi permite proprietarului terenului să opteze pentru una din posibilităţile expres prevăzute: să invoce accesiunea, devenind astfel proprietar al construcţiei, cu obligaţia de a-i plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, indiferent de sporul de valoare adus fondului; să-l oblige pe constructorul de rea - credinţă să desfiinţeze sau să ridice construcţiile, cheltuielile ocazionate de aceste operaţiuni fiind în sarcina sa, care poate fi obligat şi la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat proprietarului terenului.
În cauză, s-a constatat că reclamanţii au dovedit reaua - credinţă a pârâţilor în momentul în care au ridicat construcţiile, din probele dosarului rezultând că reclamanţii i-au notificat să nu înceapă lucrările întrucât terenul de sub acestea nu le aparţine, după cum au notificat şi autorităţile să nu autorizeze începerea lucrărilor, însă aceştia le-au demarat fără a deţine autorizaţia legală, fiind ulterior sancţionaţi contravenţional.
S-a mai constatat că pârâţii au fost obligaţi prin hotărâre judecătorească să sisteze lucrările, reţinându-se că terenul este în litigiu, fiind pus sub semnul îndoielii dreptul de proprietate asupra acestuia. Ignorând ordinul instanţei pârâţii au continuat construcţia, ceea ce a condus la formularea unei plângeri penale împotriva pârâtului S.A. Prin rezoluţia procurorului care a apreciat că rezoluţia procurorului care a apreciat că fapta nu este de natură infracţională, s-a reţinut că s-a ridicat pe un teren aflat în litigiu şi finalizarea acesteia s-a făcut după ce s-a dispus sistarea lucrărilor, persoana având cunoştinţă că i-a fost contestat titlul.
Faţă de cele de mai sus s-a constatat că s-a dovedit că pârâţii, ulterior dobândirii cu bună – credinţă a terenurilor au aflat că deţin porţiuni din proprietatea reclamanţilor, însă au început efectuarea unor construcţii, le-au continuat şi finalizat, deşi în toată această perioadă au fost atenţionaţi să înceteze lucrările.
S-a constatat că în momentul efectuării lucrărilor pârâţii nu mai erau de bună - credinţă întrucât aflaseră că terenurile pe care construiau nu le aparţineau, împrejurarea reţinută de instanţa de fond, reiterată în motivele de apel, potrivit căreia au dobândit terenurile cu bună - credinţă, neavând nici o importanţă deoarece interesează doar în cazul în care s-ar pune problema anulării actului de vânzare – cumpărare.
S-a concluzionat că, prin sentinţa pronunţată instanţa de fond printr-o aplicare greşită a legii şi aprecierea eronată a probelor administrate a reţinut buna - credinţă a pârâţilor, deşi în cauză s-a dovedit dimpotrivă, că în momentul ridicării construcţiilor aceştia erau de rea – credinţă, aşa că se impunea, potrivit opţiunii reclamanţilor, ridicarea construcţiilor efectuate de aceştia,.
S-a mai constatat că este greşită statuarea instanţei de fond şi în privinţa instituirii dreptului de retenţie, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru a fi invocat - constând în aceea că datoria pe care deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta, să fie deci un debitum cum re iunctum. În cauză, dreptul de creanţă în virtutea căruia se naşte un eventual drept de retenţie, nu a devenit cert, lichid şi exigibil câtă vreme proprietarul terenului nu şi-a exprimat intenţia de a reţine construcţia.
4. Instanţa de recurs.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti au declarat recurs la 20 ianuarie 2012 reclamanţii, pârâţii G.N. şi G.E. la 30 ianuarie 2012, precum şi pârâta SC A.E. SRL, la 15 decembrie 2011 ( recurs motivat la 30 ianuarie 2012).
Recursul reclamanţilor P.P., P.V.V. şi S.D.E. a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În fapt s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 494 alin. (1) şi (2) din vechiul C. civ. prin aceea că nu s-a stabilit şi în sarcina pârâţilor persoane fizice S.A. şi S.M.M. obligaţiile ce s-au dispus în sarcina pârâtei SC A.E. SRL.
În susţinerea acestei critici recurenţii au invocat următoarele împrejurări:
- atitudinea subiectivă a relei – credinţe aparţine persoanelor fizice şi a fost translatată şi societăţii comerciale prin calitatea acestora de asociaţi şi administratori ai persoanei juridice;
- autorizaţia de construire (atelier reparaţii) nr. 1339 din 1 noiembrie 2000 şi nr. 1501 din 16 octombrie 2002 (de continuare a lucrării) au fost emise pentru S.A. – persoană fizică;
- în contractul de vânzare – cumpărare din 12 iulie 2001. S.A. şi S.M.M. au vândut către Societatea comercială numai suprafaţa de teren 491,50 m2 nu şi construcţia, deci transferul dreptului de proprietate asupra construcţiei nu a fost dovedit.
S-a mai invocat faptul că exceptarea pârâţilor persoane fizice de la această obligaţie nu este motivată.
Recursul reclamanţilor este nefondat şi a fost respins pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de apel a constatat că respingerea acţiunii în revendicare faţă de pârâţii S.A. şi S.M.M. a avut în vedere faptul că terenul în litigiu este ocupat de pârâta SC A.E. SRL şi nu de cei doi pârâţi ca persoane fizice.
Dobândirea terenului de către societate prin contractul de vânzare – cumpărare face ca noul proprietar, societatea comercială, să se bucure de toate prerogativele dreptului de proprietate aşa cum acesta este descris de art. 489 C. civ. („proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui”).
Ca urmare, deşi se emisese o autorizaţie de construcţie în anul 2000, (construcţia fiind executată de persoanele fizice) înstrăinarea terenului (pe care se construia) fără nici o precizare cu privire la construcţie presupune, potrivit dispoziţiei mai sus menţionate, transmiterea în întregime a proprietăţii terenului (cu tot ce se află pe acesta) către cumpărător – SC A.E. SRL.
În mod obiectiv examinarea relei sau bunei credinţe s-a făcut din perspectiva atitudinii subiective a persoanelor fizice care erau beneficiarii autorizaţiilor de construire şi de continuare a lucrărilor.
Împrejurarea că aceştia sunt totodată asociaţi şi administratori ai persoanei juridice, noul proprietar al terenului (societate comercială), nu impune şi obligarea lor, în contextul soluţionării raportului juridic dedus judecăţii, alături de obligaţia stabilită, pentru considerentele arătate, în sarcina persoanei juridice.
Aducerea la îndeplinire a obligaţiei fixate în sarcina unei societăţi comerciale este bine determinată potrivit statutului acesteia şi legislaţiei în vigoare referitoare la răspunderea persoanei juridice.
Obligarea unei persoane juridice este suficientă nefiind necesară stabilirea unei obligaţii suplimentare în sarcina organelor de reprezentare prin care se angajează răspunderea persoanei juridice.
Cât priveşte răspunderea pârâţilor S., chemaţi în judecată în această calitate, de persoane fizice, în mod corect s-a constatat din actele dosarului că răspunderea acestora nu este angajată în cauză.
Ca urmare, s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Nici criticile referitoare la motivul prevăzut de pct. 7 al art. 304 invocat de aceşti recurenţi nu sunt susţinute, în decizia atacată existând explicaţia pentru care s-a constat că nu se angajează răspunderea acestor părţi.
Recursul pârâţilor G.N. şi G.E. precum şi recursul pârâtei SC A.E. SRL au fost întemeiate în drept pe aceleaşi motive, prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.
Decizia a fost criticată pentru următoarele aspecte:
Prin admiterea cererii de revendicare, instanţa a fost făcută o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 480, încălcându-se prevederile art. 1069 din vechiul Codul Civil.
S-a mai invocat faptul că, pe de o parte, reclamanţii nu au făcut dovada întinderii exacte a terenului autorilor lor, iar pe de altă parte, aceştia nu au făcut nici dovada exacta a terenului ce a făcut obiectul contractului, invocat de ei ca titlu.
S-a mai arătat că decizia nr. 376 din 08 martie 2004 a Curţii de Apel Craiova, rămasă irevocabilă, prin care s-a dispus retrocedarea către P.P., P.V.V. şi S.D.E. a unei suprafeţe de 4200 mp, nu le este opozabilă, fiind pronunţată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, CFR - Regionala Craiova si Consiliul Local Craiova. Chiar în cuprinsul acestei decizii, se stabileşte cu putere de lucru judecat că suprafaţa la care sunt îndreptăţiţi intimaţii reclamanţi P. si S. se afla pe str. Gârleşti, spre deosebire de cea de la autorul lor, S.I., care figura pe str. Gârleşti.
Instanţa de apel nu a aplicat principiul securităţii si stabilităţii raporturilor juridice, atât de frecvent invocat in jurisprudenţa CEDO, nici principiul ocrotirii bunei credinţe. Daca ar fi făcut o analiză justă a criteriilor pentru compararea titlurilor pârtilor, instanţa de apel ar fi observat din titlul autorului lor, că acesta prima, nu doar că este mai vechi, din 1921, dar pentru că în acel titlu se menţionează şi dimensiunile exacte ale terenului. Mai mult decât atât, nici criteriul posesiei nu a fost avut în vedere la compararea titlurilor.
S-a mai invocat faptul că terenul acestor pârâţi a intrat în circuitul civil, după cum urmează:
- a fost dobândit prin moştenire de către S.I. de la T.E. şi T.Ş., fiind revendicat şi pus în posesie, conform sentinţei civile nr. 7621/1998, pronunţate în dosarul nr. 9606/1998 al Judecătoriei Craiova şi transcris sub nr. 6111/1998;
- prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 mai 1999, a fost vândut către S.A. şi S.M.;
- prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 iulie 2001, a fost vândut către SC A.E. SRL, fiind de atunci afectat unei activităţi comerciale;
- printr-un alt contract de vânzare cumpărare, a fost vândut către cumpărătorii G.N. şi G.E.
S-a mai arătat că în mod total nejustificat, Curtea de Apel Piteşti a reţinut reaua lor credinţă, în momentul în care au început construcţiile, apreciind, în mod nefondat, că reclamanţii P. şi S. i-ar fi notificat şi că lucrările ar fi fost efectuate fără autorizaţie.
Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 494 C. civ., referitoare la constructorul de rea-credinţă, întrucât lucrările au fost efectuate în conformitate cu autorizaţia de construire din 27 noiembrie 2000 - adică cu mult înainte ca reclamanţii să obţină terenul lor, prin decizia nr. 376 din 08 martie 2004 a Curţii de Apel Craiova. Singurele lucrări ulterioare au avut ca scop doar conservarea clădirii, aşa cum reiese din adresa Primăriei municipiului Craiova şi din sentinţa civilă nr. 10354/2009 a Judecătoriei Craiova.
S-a mai susţinut că este nefondată trimiterea pe care Curtea de Apel Piteşti a făcut-o, pentru justificarea relei lor credinţe, la o rezoluţie a procurorului pronunţată faţă de S.A., rezoluţie prin care s-ar fi reţinut „ridicarea lucrării pe un teren aflat în litigiu”, fără să se indice despre ce rezoluţie este vorba. În realitate, prin rezoluţia din 03 august 2010, din dosarul nr. 859/11/2/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, nu s-a dispus nimic din cele reţinute de Curtea de Apel. Prin acea rezoluţie s-a constatat S.A. a tăiat doi stâlpi metalici edificaţi de S.D.E. şi nu că ar fi construit pe un teren în litigiu.
Recurenţii au mai exprimat opinia că la pronunţarea soluţiei Curţii de Apel Piteşti nu a stat convingerea judecătorilor, ci buna relaţie a completului de judecata cu familia apărătorului oponenţilor lor, avocatul S.A. fiind căsătorit cu S.P.L. , judecător la Tribunalul Argeş.
Recursurile pârâţilor G.N. şi G.E. şi, respectiv, SC A.E. SRL sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Susţinerea recurenţilor - în sensul că reclamanţii nu au făcut dovada întinderii dreptului în raport de împrejurarea că decizia nr. 376 din 8 martie 2004 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a dispus retrocedarea către reclamanţi a suprafeţei de 4200 m2, nu le este opozabilă pentru că nu au fost părţi în acel dosar, pe de o parte şi pentru că, pe de altă parte, s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin acea decizie că proprietatea reclamanţilor priveşte terenul din str. Gârleşti, spre deosebire de proprietatea lor care este priveşte terenul din str. Gârleşti - nu este de fapt o critică.
Problema cu care a fost sesizată Curtea - referitor la existenţa unei încălcări a dreptului de proprietate între cele două proprietăţi învecinate (şi nu existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate pentru cele două proprietăţi în discuţie) - a fost examinată şi soluţionată corespunzător, potrivit probelor administrate.
În acest sens. s-a dispus efectuarea unei expertize de identificare pe teren a celor două proprietăţi învecinate, cu verificarea expresă a limitelor întinderii acestora, potrivit datelor conţinute de titlurile de proprietate.
Din această perspectivă nu se poate constata că instanţa a făcut o greşită interpretare a legii, în modalitatea în care legea defineşte şi garantează dreptul de proprietate, în termenii art. 480 C. civ. invocat.
Modul în care instanţa a interpretat probele administrate în cauză, această problemă excede aria de verificare pe care instanţa de recurs este abilitată să o examineze, după abrogarea motivelor de recurs prevăzute în reglementarea anterioară a art. 304 punctele 10 şi 11 C. proc. civ.
Cât priveşte autoritatea de lucru judecat pe care o reprezintă decizia nr. 376/2004 este de observat că instanţa a făcut o corectă interpretare a efectelor acestui act. O hotărâre intrată în putere lucrului judecat are consecinţe şi asupra persoanelor care nu au participat la judecată, hotărârea impunându-se faţă de terţii neparticipanţi prin efectele pozitive ale autorităţii lucrului judecat.
De altfel este de observat că pentru problema ridicată de recurenţi – identificarea, în perimetrul proprietăţii ce le-a fost recunoscută prin hotărârea judecătorească, a terenului revendicat, pretins a fi fost încălcat – instanţa a dispus în cauză o expertiză, probă administrată cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la această categorie de dovezi.
Instanţa sub acest aspect, a oferit ample explicaţii în justificarea opiniei care a stat la baza deciziei de respingere a apelului acestor pârâţi.
Pe de altă parte o hotărâre judecătorească se impune în ansamblul ei şi nu produce efecte numai sub aspectele cu care recurenţii sunt de acord (împrejurarea că reclamanţilor li s-a recunoscut proprietatea asupra terenului situat în str. Gârleşti).
O a doua critică - care reproşează lipsa analizei unor elemente, omise de instanţă când a făcut compararea titlurilor în prezenţă, ocazie cu care recurenţii au reiterat etapele dobândirii dreptului lor de proprietate - nu este întemeiată, din perspectiva abordată de recurenţi, având în vedere, cum s-a reţinut mai-sus, obiectul acţiunii.
Criteriile avute în vedere de instanţă, în analiza făcută probelor, în raport de pretenţiile formulate de reclamanţi prin petitul acţiunii - respectarea întinderii proprietăţilor învecinate - au fost corect reţinute. Criticile, care aduc în discuţie modul în care s-a făcut interpretarea şi aprecierea probelor în cauză, nu pot face obiectul verificărilor pe cale de atac a recursului.
Criticile, referitoare la greşita apreciere a relei credinţe a pârâţilor recurenţi, cu ignorarea dispoziţiilor art. 494 C. civ., s-au bazat pe comentarii care nu privesc legalitatea sau temeinicia soluţiei, de vreme ce, în susţinerea acestui motiv de recurs, au fost invocate situaţii de fapt. În analiza făcută probelor administrate, sub aspectul relei-credinţe a pârâţilor, invocată de reclamanţi, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 494 C. civ., normă corect interpretată şi aplicată în cauză.
Argumentele pentru care instanţa de apel a reţinut reaua credinţă a pârâţilor recurenţi a fost în detaliu prezentată de instanţă. Sub acest aspect, distincţia făcută între atitudinea recurenţilor la momentul dobândirii terenului şi, respectiv, atitudinea acestora la momentul începerii/continuării construcţiilor a fost determinată şi esplicată corect de instanţă, în raport de probele administrate în cauză.
Este de observat că prin recursurile formulate nu s-au adus critici cu privire la argumentele reţinute de instanţă faţă de normele legale incidente sau nu în cauză.
Recurenţii au mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1069 C. civ., text care însă - prin referirea expresă la clauza penală şi condiţiilor în care aceasta se acordă creditorului - nu este incident în cauză.
Problemele invocate în cele două recursuri, referitoare la lipsa dovezilor din partea reclamanţilor atât cu privire la dreptul de proprietate cât şi cu privire la reaua credinţă a pârâţilor, pot eventual pune problema aplicării şi interpretării art. 1169 C. civ. care prevede că cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Dacă recurenţii au avut în vedere această normă (indicând din eroare art. 1069), critica este nefondată pentru considerentele mai sus reţinute atât cu privire la obiectul probaţiunii în raport de obiectul acţiunii cât şi cu privire la fundamentarea soluţiei instanţei pentru reţinerea relei-credinţe, atât din perspectiva atât a motivului de recurs fundamentat pe punctul 7 cât şi a motivului de recurs fondat pe punctul 9 din art. 304 C. proc. civ.
Critica - referitoare la aprecierea şi interpretarea dată de instanţă ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale – în mod egal nu a fost primită deoarece excede aria de examinare, permisă de art. 304 C. proc. civ. instanţei de recurs, cum s-a mai arătat.
Nici ultima remarcă a recurenţilor, referitoare la suspiciunile pe care aceştia le au faţă de imparţialitatea completului de judecată nu constituie popriu-zis o critică, nici în sensul motivelor de recurs invocate, pct. 7 şi 9 şi nici în sensul celorlalte motive de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.
Pentru asemenea suspiciuni partea avea la îndemână căile arătate expres de Codul de procedură civilă, uzând fie de o cerere de recuzare, fie de strămutare făcute înainte de judecarea cauzei.
Cât priveşte celelalte critici se observă că acestea se referă la aspecte de fapt care, pentru motivele arătate, nu se pot examina pe calea de atac a recursului.
Constatând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 punctele 7 şi 9 C. proc. civ. pentru a impune modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.P., P.V.V., S.D.E., de pârâţii SC A.E. SRL, S.A., S.M.M., precum şi de pârâţii G.N., G.E. împotriva deciziei nr. 82/A-C din data de 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7294/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7595/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
