ICCJ. Decizia nr. 6560/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6560/2012
Dosar nr. 7956/111/2009
Şedinţa publică din 29 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 38/C din 10 ianuarie 2007, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.A. şi S.G., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului teren, cu nr. top. x1 şi x2, în suprafaţă de 911 mp, înscris în CF y1 Oradea, situat în Oradea, str. P. sau acordarea de despăgubiri băneşti calculate la valoarea de circulaţie a terenurilor; în subsidiar, acordarea unui teren în compensare. A fost menţinută Dispoziţia nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Oradea.
Prin Decizia nr. 271 din 7 iunie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, s-a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii sus-menţionate, care a fost desfiinţată, şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, pentru a se cita, în proces, şi Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu care reclamanţii au precizat că înţeleg să se judece.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 100/C din 26 martie 2008 a Tribunalului Bihor, s-a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Oradea şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a anulat, în parte, Dispoziţia nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de primul pârât; s-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, în sumă de 232.305 euro, şi a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei respective către reclamanţi.
Această soluţie a fost menţinută prin Decizia nr. 131 A din 3 septembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cele două hotărâri judecătoreşti menţionate au fost casate în urma admiterii recursului declarat de acelaşi pârât şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Bihor, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 6507 din 11 iunie 2009, reţinându-se că nu au fost analizate toate motivele de apel şi se impune rejudecarea cauzei în raport de dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 266/C din 27 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţi, s-a dispus anularea, în parte, a Dispoziţiei nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Oradea, cu privire la acordarea sumelor reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de despăgubire, pentru imobilul teren, înscris în CF nr. y1 Oradea, top x1 şi x2.
S-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, pentru imobilul teren, în suprafaţă de 911 mp, înscris în CF nr. y1 Oradea, nr. top. x1 şi x2, în sumă de 232.305 euro.
Intimaţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu a aparţinut defunctei B.E., ai cărei moştenitori sunt reclamanţii, fiind preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 389/1989, aşa cum rezultă din înscrierile operate în CF nr. y1 Oradea, sub B. 13 şi B. 14.
Imobilele nu pot fi restituite în natură, deoarece s-au construit blocuri de locuinţe.
Acest aspect a fost reţinut şi de Primarul municipiului Oradea, aşa cum rezultă din Dispoziţia nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de acesta.
Notificarea şi actele aferente acesteia au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Aşa cum s-a reţinut constant în practică, cum rezultă şi din prezentul dosar, Fondul "Proprietatea" nu este funcţional şi nici nu oferă o garanţie în legătură cu durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.
Mai mult decât atât, prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost suspendată, pe o perioadă de 2 ani, emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Ca urmare, avându-se în vedere practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciindu-se că există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atâta vreme cât Fondul "Proprietatea" nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a acorda efectiv o despăgubire, făcând aplicarea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligatorie pentru instanţele naţionale faţă de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, s-a admis acţiunea precizată, dispunându-se anularea, în parte, a dispoziţiei Primarului municipiului Oradea, constatându-se că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, sens în care a obligat Statul Român la plata sumei de 232.205 euro contravaloarea terenului ce nu mai poate fi restituit în natură.
Prin Sentinţa civilă nr. 408/C din 20 decembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, s-a admis cererea formulată de petenţii S.A. şi S.G., s-a dispus completarea Sentinţei civile nr. 266/C/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor la data de 27 septembrie 2010, în sensul că s-a introdus alineatul nr. 4 în dispozitivul sentinţei, cu următorul cuprins:
"Obligă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 232.305 euro către reclamanţi, cu titlu de despăgubiri."
S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul aceleiaşi sentinţe, în sensul de a se trece la pagina nr. 4, rândul 22 "sens în care va obliga Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 232.305 euro" în loc de "sens în care va obliga Statul Român la plata sumei de 232.305 euro" cum în mod greşit s-a trecut; de asemenea, s-a trecut la pagina 4, rândul 23 din considerente "pârâţii" în loc de "pârâtul" şi în dispozitivul sentinţei, pagina nr. 5, rândul 9 "pârâţii" în loc de "intimaţii" cum în mod greşit s-a trecut; totodată, s-a trecut în dispozitivul sentinţei la pagina nr. 5, rândul 7 "Cf. nr. 1y Oradea" în loc de "Cf. nr. y1 Oradea" cum în mod greşit s-a trecut.
Pentru a pronunţa această hotărâre privind completarea dispozitivului Sentinţei civile nr. 266/C/2010 şi îndreptare eroare materială, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Deşi acţiunea formulată de către reclamanţi a fost admisă, în totalitate, astfel cum a fost formulată şi, ulterior, precizată, instanţa a omis să dispună obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 232.305 euro către reclamanţi, sens în care a admis cererea de completare a dispozitivului, formulată de către petenţi.
Considerând incidente, în privinţa erorilor materiale sus-menţionate, prevederile art. 281 C. proc. civ., instanţa a dispus îndreptarea sentinţei conform dispozitivului.
Prin Decizia civilă nr. 487/2011-R din 15 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, împotriva Sentinţei civile nr. 408 din 20 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în întregime.
S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Oradea împotriva Sentinţei civile nr. 266 din 27 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în întregime.
S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea recursului declarat împotriva aceleiaşi sentinţe civile.
Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat să plătească intimaţilor reclamanţi suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat contestaţie în anulare pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 1775/R din 06 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a anulat decizia atacată şi s-a acordat termen de judecată a apelurilor formulate de reclamanţi şi de pârâţi împotriva sentinţelor civile nr. 266/2010 şi nr. 408/2010 pronunţate de Tribunalul Bihor, reţinându-se eroarea materială în calificarea căilor de atac, ca fiind recursuri în loc de apeluri, precum şi nepronunţarea asupra apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 266/2010.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 229-A din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, împotriva Sentinţei civile nr. 266/C/2010 şi a sentinţei civile pentru completare dispozitiv nr. 408/C/2010, precum şi apelul formulat de apelantul Primarul municipiului Oradea împotriva Sentinţei civile nr. 266/C/2010 pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care le-a schimbat în totalitate, în sensul că:
A respins acţiunea precizată, formulată de reclamanţi, a menţinut Dispoziţia nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Oradea.
A luat act de renunţarea reclamanţilor apelanţi la judecarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 266/C/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În speţă, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii au contestat Dispoziţia nr. 5318/2005 emisă de Primarul municipiului Oradea, solicitând restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, situat în Oradea, str. P., sau acordarea de despăgubiri băneşti, ulterior invocându-se, în rejudecare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precizându-se cererea, în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor băneşti, în mod direct.
Într-adevăr, raportat la temeiurile de drept invocate în precizările formulate, respectiv art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, practica Curţii a fost constantă, dându-se prioritate normelor din Convenţie, apreciindu-se că Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin nefuncţionarea mecanismului destinat a asigura plata măsurilor reparatorii prin echivalent, datorate în baza Legii nr. 10/2001.
Cum, însă, în prezenta cauză, prin decizia de casare, s-a dispus în sensul analizării actelor dosarului din perspectiva dispoziţiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, considerente obligatorii pentru instanţa de rejudecare conform art. 315 C. proc. civ., stabilindu-se, astfel, dispoziţiile aplicabile în speţă, s-a apreciat că, în mod greşit, instanţa de fond nu a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, din perspectiva acestor texte de lege, reţinându-se, în consecinţă, că, potrivit acestor dispoziţii, criticile apelantului Ministerul Finanţelor Publice, pentru Statul Român, sunt fondate.
Astfel, art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează o procedură specială pentru acordarea despăgubirilor, stabilind că dispoziţiile emise de unităţile învestite cu soluţionarea cererilor urmează a se preda, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta procedând la emiterea titlului de despăgubire, Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, neavând calitate procesuală pasivă potrivit acestor dispoziţii.
Pe fondul cauzei, analizând sentinţa apelată, cu luarea în considerare a îndrumărilor cuprinse în decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 5318 din 29 decembrie 2005, s-a respins cererea de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul teren, cu număr top. x1 şi x2, în suprafaţă de 911 mp, situat în Oradea, str. P., constatându-se calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de despăgubire a numitei B.E., respectiv calitatea reclamanţilor, de moştenitori ai titularei, înaintându-se notificarea şi actele aferente Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, terenul revendicat este ocupat de blocuri de locuinţe, conform notei interne nr. 177732/2003 emisă de Consiliul local Oradea, Administraţia Patrimoniului Imobiliar, astfel încât restituirea terenului în natură nu este posibilă, conform art. 11 din Legea nr. 10/2001, terenul nefiind liber în sensul legii. În consecinţă, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Potrivit art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Într-adevăr în speţă, nu poate fi reţinut acordul persoanei îndreptăţite privind modalitatea de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care reclamanţii contestă dispoziţia emisă de primar, tocmai pentru acest considerent, însă, aceştia au renunţat la cererea de acordare în compensare a unui alt imobil, echivalent cu cel în litigiu. Cererea de acordare a despăgubirilor băneşti nu poate fi primită prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziţii reţinute prin decizia de casare, ca fiind incidente în cauză.
Aşadar, prin raportare la aceste dispoziţii legale, decizia emisă de Primarul municipiului Oradea a fost apreciată ca legală şi temeinică.
Împotriva Deciziei nr. 229-A din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii S.A. şi S.G., iar împotriva Deciziei civile nr. 487-R din 15 februarie 2011 a aceleiaşi instanţe a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.
I. Recurenţii reclamanţi au criticat Decizia nr. 229 A din 15 decembrie 2011 pentru următoarele motive:
Instanţa de apel, respingând cererea de acordare a despăgubirilor băneşti de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a procedat la păstrarea unei dispoziţii care nu este de natură să asigure o reparare a prejudiciului şi a nedreptăţii suferite de antecesoarea recurenţilor şi de către aceştia din urmă.
Deşi s-a făcut dovada că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite în înţelesul Legii nr. 10/2001, în urma depunerii tuturor înscrisurilor necesare, totuşi, până în prezent, nu au obţinut o reparaţie justă, reală şi concretă a prejudiciului suferit.
Mecanismul de despăgubire avut în vedere de legea specială nu este efectiv şi reprezintă o măsură care urmăreşte întârzierea acordării despăgubirilor solicitate, deoarece Fondul "Proprietatea" nu este funcţional şi nici nu oferă o garanţie în legătură cu durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.
Mai mult decât atât, prin O.U.G. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, a fost suspendată, pe o perioadă de 2 ani, emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel, în prezenţa incertitudinii juridice generale, generată de lipsa de claritate şi coerenţă a legislaţiei aplicate, în condiţiile în care Statul român este tot mai mult antrenat în cauze asemănătoare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de fond, prin admiterea cererii, a fost cea care a procedat în mod legal şi corect, făcând aplicarea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, obligatorie pentru instanţele naţionale.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are forţă juridică supralegislativă, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori se va constata existenţa unei neconcordanţe între prevederile din legislaţia internă şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă vor avea întâietate.
În speţă, neconcordanţa priveşte dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care instituie obligativitatea acordării despăgubirilor prin Fondul "Proprietatea", pe de o parte, şi art. 6 din Convenţia Europeană, pe de altă parte.
Astfel, în nenumărate cauze contra României (cauza Breţcanu împotriva României, cauza Porţeanu împotriva României, cauza Străin împotriva României, cauza Radu împotriva României, Vidraşcu împotriva României, cauza Faimblat contra României, ş.a.), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că sistemul de despăgubiri reprezentat de Fondul "Proprietatea" nu funcţionează în prezent, într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prevederile legale interne menţionate transformă dreptul de a ataca în justiţie dispoziţia obţinută în cadrul procedurii administrative într-un drept teoretic şi iluzoriu, atâta timp cât executarea hotărârilor judecătoreşti obţinute se realizează printr-un mecanism ce s-a dovedit ineficient, astfel că are loc încălcarea art. 6 din Convenţie.
Ca urmare, instanţa de fond, pe baza practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a constatat ineficienţa sistemului de despăgubiri reprezentat de Fondul "Proprietatea" şi a înlăturat de la aplicare prevederile ce reglementează acordarea prin acest fond a despăgubirilor pentru imobile preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor băneşti către reclamanţi.
În aceste împrejurări, instanţa a considerat că reclamanţii au o creanţă patrimonială, certă, lichidă şi exigibilă, ce intră sub incidenţa noţiunii de "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar nerestituirea, până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor recurenţilor.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede, în mod expres, obligaţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite, în condiţiile în care nu s-au produs probatorii din care să rezulte că Fondul "Proprietatea" funcţionează, în prezent, într-o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanţilor într-un termen rezonabil şi în mod efectiv, faţă şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligatorie pentru instanţele naţionale, Statul Român trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă la restituire, fie că e vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri băneşti.
Ca atare, întrucât Ministerul Finanţelor Publice este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, fiind cel care alocă tuturor instituţiilor finanţate din bugetul de stat fondurile necesare efectuării plăţilor, este cel care administrează veniturile statului şi datoria publică, deci, dispune de mijloacele financiare necesare pentru a deconta despăgubirile băneşti acordate de instanţa de judecată, acest minister are calitate procesuală de reprezentant al Statului Român în prezenta cauză, motiv pentru care se impunea ca instanţa de apel să respingă apelurile formulate şi să menţină hotărârile instanţei de fond.
Privarea de proprietate, coroborată cu absenţa totală a unei despăgubiri de mai bine de 11 ani, i-a determinat pe recurenţi să suporte vreme îndelungată o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ce nu poate fi înlăturată decât prin obţinerea, în cele din urmă, a contravalorii imobilelor preluate abuziv.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanţe.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dosar nu au fost depuse întâmpinări.
I. Analizând decizia civilă atacată de reclamanţi, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel cum a fost precizată şi completată acţiunea formulată de reclamanţi şi cum s-a menţionat şi prin Decizia irevocabilă nr. 1775 din 6 iulie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, de admitere a contestaţiei în anulare declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, recurenţii au solicitat anularea, în parte, a dispoziţiei emise de Primarul municipiului Oradea nr. 5318/2005 şi obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că prin Decizia de recurs nr. 6507 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă, printre altele, pentru soluţionarea acesteia în raport de procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dar aceasta nu înseamnă că instanţa respectivă a reţinut, implicit, lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în procesul de faţă. Dimpotrivă, instanţa de recurs menţionată a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, printre altele, şi pentru ca instanţa de rejudecare să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Cum temeiul juridic al acţiunii precizate şi completate de reclamanţi îl reprezintă art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, trebuia verificată raportat la acest temei, iar nu la dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin urmare, concluzia instanţei de apel care a pronunţat decizia recurată în prezentul dosar, în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005 este nerelevantă în cauză.
În realitate, problema de drept respectivă a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că, între calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi inadmisibilitatea unei acţiuni directe îndreptate împotriva Statului, întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru obţinerea despăgubirilor băneşti vizând imobile preluate abuziv în regimul trecut, are prioritate această din urmă chestiune, care va forma obiect de verificare şi în dosarul de faţă.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în cuprinsul deciziei în interesul legii sus-menţionate, că "(…) faţă de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni".
Sub aspectul posibilităţii formulării unei acţiuni directe în despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 27/2011, a stabilit că "Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acţiuni, în contextul existenţei unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziţia emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul "specialia generalibus derogant" - "legea specială derogă de la cea generală".
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, Înalta Curte a reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României).
În condiţiile în care Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie, a arătat instanţa supremă, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Şi în cazul în care imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziţiei privind măsurile reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituţiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamanţii nu ar avea deschisă calea acţiunii de faţă pentru argumentele deja arătate. În plus, decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce priveşte soluţia de inadmisibilitate a acţiunii, în raport de cauzele care declanşează ineficienţa procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 într-un caz concret sau de culpa instituţiilor statului în blocarea acestei proceduri. Soluţia este aceeaşi indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura legii speciale, pe care reclamanţii trebuie să o urmeze până la obţinerea acestor despăgubiri.
De asemenea, împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/1.07.2010, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prezintă relevanţă, deoarece, Decizia în interesul legii nr. 27/2011 a fost pronunţată ulterior acestei ordonanţe, deci, în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte a avut în vedere, implicit sau explicit, ansamblul actelor normative adoptate până la pronunţare (inclusiv O.U.G. nr. 62/2010) şi, cum s-a arătat deja, este obligatorie pentru instanţe, în condiţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., având aceeaşi forţă juridică, cu cea a unei legi.
În plus, susţinerea recurenţilor în sensul că sunt îndreptăţiţi la despăgubirile băneşti, astfel cum a considerat şi prima instanţă, deoarece ar avea "un bun" conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu sunt întemeiate. Astfel, recurenţii nu au o hotărâre judecătorească irevocabilă şi nici nu au beneficiat de o asemenea hotărâre pe parcursul fazelor procesuale anterioare ale litigiului, care să le recunoască dreptul la despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat. Nu au nicio speranţă legitimă cu privire la obţinerea unor astfel de despăgubiri, întrucât nu există o legislaţie care să prevadă dreptul lor la despăgubiri băneşti în cazul bunurilor preluate abuziv de stat şi nicio jurisprudenţă constantă în acelaşi sens.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces la justiţie, astfel cum s-a statuat şi în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, nu se poate reţine că, prin imposibilitatea acţionării directe a statului pentru despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului în discuţie, de vreme ce reclamanţii au procedura legii speciale (Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005) pentru valorificarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute de lege, în urma exercitării cărora instanţele de judecată învestite cu acestea au competenţa şi obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia soluţiilor pronunţate de organele administrative implicate în aceste proceduri.
În concluzie, acţiunea directă a reclamanţilor, de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu nu este admisibilă.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel recurată de reclamanţi este legală, dar, pentru considerentele prezente, care înlocuiesc pe cele ale Curţii de Apel. În consecinţă, va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte nu a avut în vedere motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat în mod formal de părţi, care nu au adus critici în legătură cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
II. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 487 R din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, va fi respins ca inadmisibil, deoarece această decizie a fost anulată, prin Decizia civilă nr. 1775 R din 6 iulie 2011 a aceleiaşi instanţe, în urma admiterii contestaţiei în anulare formulată de acelaşi pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.A. şi S.G. împotriva Deciziei nr. 229-A din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, împotriva Deciziei nr. 487-R din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6557/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6585/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
