ICCJ. Decizia nr. 6585/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6585/2012
Dosar nr. 4638/108/2007*
Şedinţa publică din 30 octombrie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă;
Prin Decizia civilă nr. 1081 din 10 noiembrie 2011,Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelurile declarate de către reclamantul C.D.P. şi pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 36 din 27 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad.
A admis apelul declarat de pârâta SC A.V.C. SA Arad împotriva aceleaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 862/2006 şi anularea Deciziei nr. 106 din 31 octombrie 2007.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a redus cuantumul sumei reprezentând onorariu de avocat la jumătate, respectiv la suma de 5122 lei şi au fost obligate părţile căzute în pretenţii la plata acestei sume către apelanta SC A.V.C. SA Arad, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 07 decembrie 2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Arad, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC C. SA Arad, SC A.F. SRL Arad şi SC A.V.C. SA solicitând să se constate ca preluarea de către stat a următoarelor bunuri imobiliare s-a făcut în mod abuziv şi fără titlu legal, de la tatăl său C.P.: terenul în suprafaţă de 1848 mp înscris în CF aaa Arad, cu nr. topo x1/a.1.1.1.2 şi CF qqq Arad, nr. topo x2/a.2.2.b.2 şi construcţiile existente pe teren, situate în municipiul Arad str. M.; terenul în suprafaţă de 859 mp înscris în CF aaa Arad, nr. topo x2/b1/1 şi construcţiile existente pe teren, situate în municipiul Arad, str. I.; terenul în suprafaţă de 871 mp înscris în CF aaa, nr. topo x2/b.2.a şi construcţiilor existente pe teren situate în municipiul Arad str. I.; pârâţii să fie obligaţi să-i respecte dreptul de proprietate asupra bunurilor imobiliare menţionate, iar în consecinţă să-i fie retrocedate în natură, libere de orice sarcini; în subsidiar, pârâţii să fie obligaţi la măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 10/2001, în compensare cu alte terenuri şi construcţii, ori acordarea de despăgubiri în condiţiile reglementate pentru cazurile de expropriere pentru utilitate publică; constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare succesivă de la stat, la SC C. SA, la SC A.F. SRL, la SC A.V.C. SA a bunurilor imobiliare enumerate şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de introducerea şi susţinerea acestei acţiuni.
Prin modificări ale acţiunii reclamantul a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Primarului Municipiului Arad în locul Primăriei Municipiului Arad şi a Autorităţii Pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S.
Prin precizări ulterioare reclamantul a arătat că: primul capăt de cerere care are ca obiect constatarea caracterului abuziv şi fără titlu valabil a preluării în proprietatea statului are caracterul unei acţiuni în constatare întemeiată pe prevederile art. 111 C. proc. civ. raportate la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; al doilea capăt de cerere are caracterul unei acţiuni în revendicare imobiliară prin comparare de titluri şi se întemeiază pe prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; prin cel de-al treilea capăt de cerere înţelege să atace Decizia nr. 106 din 31 octombrie 2007 emisă de către pârâta SC A.V.C. SA, iar în cadrul acestui capăt de cerere pârâţi sunt această societate, SC C. SA şi Primarul Municipiului Arad (care nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a identifica în urma notificării reclamantului pe primul deţinător al imobilelor); cel de-al patrulea capăt de cerere al acţiunii se întemeiază pe prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 948 pct. 1 şi 4, art. 966 şi art. 968 C civil şi constă în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare succesivă a imobilului.
Cauza a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 586 din 3 iulie 2008 a Tribunalului Arad, iar împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat apel reclamantul şi pârâta A.V.A.S. Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 304/A din 18 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de apel Timişoara au fost admise ambele apeluri, a fost desfiinţată hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Arad, cu motivarea că prima instanţă nu a analizat cererea reclamantului prin prisma tuturor probelor, pentru a stabili cu certitudine dacă reclamantul are un drept real de proprietate asupra tuturor imobilelor revendicate sau numai cu privire la unele dintre acestea, aspect care nu se poate lămuri decât prin administrarea probelor solicitate de către reclamant în faţa primei instanţe, respectiv a probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor şi efectuarea unei expertize tehnice topografice de identificare a imobilelor.
Instanţa de control judiciar a arătat că lipsirea de efecte juridice a dreptului reclamantului ca urmare a incidenţei prescripţiei speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 trebuie analizată din perspectiva Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că valorificarea dreptului la reparaţie în natură trebuie realizată acolo unde acesta nu presupune încălcarea altor drepturi subiective constituite în condiţiile legii.
Prin Decizia nr. 9408 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 304/A din 18 decembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, care a fost casată în parte, în sensul că s-a luat act de renunţarea reclamantului C.D.P. la dreptul pretins faţă de Statul Român.
În rejudecarea cauzei, în urma administrării probatoriului, prin Sentinţa civilă nr. 36 din 27 ianuarie 2011, Tribunalul Arad a dispus după cum urmează:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C.D.P. în privinţa capetelor de cerere având ca obiect obţinerea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele cu nr. top.x2/b.1/1, respectiv cu nr. top.x2/b.2.a transcrise din CF nr. aaa Arad în CF nr. qqq Arad (convertită în format electronic în CF nr. ccc Arad) şi revendicarea acestor imobile.
A admis excepţia decăderii reclamantului din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele sus-menţionate.
A respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Arad, secţia civilă, în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a SC "C." SA Arad.
A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de privatizare a SC "C." SA Arad (contract de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 174 din 16 iunie 1999, act adiţional din 7 martie 2000) precum şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2938/2000 încheiat între SC "C." SA şi SC "A.F." SRL Arad.
S-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului faţă de pârâta Primăria Municipiului Arad.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primarul Municipiului Arad, Municipiul Arad prin primar şi A.V.A.S. Bucureşti.
A admis în parte acţiunea civilă formulată, modificată şi precizată de reclamant.
A constatat preluarea abuzivă, cu titlu valabil, a imobilelor înscrise în CF aaa cu nr. top.x1/a.1.1.1.2, respectiv cu nr. top.x2/a.2.2.b.2 şi transcrise în CF nr. qqq Arad (convertită în format electronic în CF nr. ccc Arad).
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 862/2006, încheiat între pârâţii SC "A.F." SRL Arad şi SC "A.V.C." SA Arad.
A anulat Decizia nr. 106 din 31 octombrie 2007 emisă de pârâta SC "A.V.C." SA Arad în soluţionarea notificării formulate de reclamant.
A constatat că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în CF aaa Arad cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 şi în CF nr. qqq Arad cu nr. top.x2/a.2.2.b.2 în condiţiile titlului VII şi a obligat pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti să formuleze o propunere în acest sens.
A respins restul pretenţiilor reclamantului.
A obligat reclamantul să plătească, prin intermediul Biroului Local de expertize judiciare de pe lângă Tribunalul Arad, în contul expertului tehnic judiciar C.A. suma de 400 lei reprezentând diferenţă onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Cu privire la imobilele cu nr. top x2/b.1/1 şi nr. top.x2/b.2.a pârâţii Municipiul Arad, SC A.V. SA Arad şi SC C. SA Arad au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, sub aspectul împrejurării că aceste imobile nu au aparţinut niciodată antecesorului reclamantului, ci numitului E.R.
La solicitarea tribunalului, reclamantul a arătat că cele două terenuri au constituit proprietatea extratabulară a defunctului său tată, pe ele aflându-se o parte din construcţiile în care funcţiona fabrica de oglinzi, geamuri, cristal etc.
Reclamantul a arătat că preluarea acestui imobil s-a făcut de la tatăl său, care a fost recunoscut deci ca proprietar extratabular de către autorităţile care au aplicat măsura naţionalizării.
Statuând cu precădere, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiei, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată şi a admis-o, pentru următoarele considerente:
Nici coala de CF nr. ggg Arad şi nici coala de CF nr. kkk Arad în care au fost înscrise iniţial imobilele vizate de excepţia în discuţie nu prezintă vreo menţiune care să probeze că pe respectivele terenuri au fost edificate construcţii aparţinând unei societăţii comerciale.
Singurele înscrisuri depuse de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale privind clădirile probează că tatăl său a fost proprietarul întreprinderii "I." fabrică de oglinzi, fostă "E.T.C.", care a fost situată pe str. M. în Arad pe un teren de 1848 mp şi avea o suprafaţă de 889 mp.
Respectiva întreprindere nu a figurat în anexa 6 "Întreprinderi producătoare de sticle şi de cristale pentru oglinzi" ca fiind naţionalizată în temeiul Legii nr. 119/1948, dar a fost supusă naţionalizării, fiind restituită tatălui reclamantului la 24 iulie 1948, după cinci săptămâni de naţionalizare.
Ori, înscrisurile întocmite atunci atestă o suprafaţă a terenului de 1848 mp, adică suprafaţa însumată a terenurilor cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 (1813 mp) şi nr. top.x2/a.2.2.b.2 (32 mp) de pe str.M.
Nu există nicio referire la terenurile care la acea dată figurau situate pe strada I.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară, pe terenul cu nr. top.x2/a.2.2.b.2 în suprafaţă de 32 mp nu au existat clădiri, iar clădirile care au fost amplasate pe celelalte parcele au fost demolate de către SC "A.V.C." SA Arad în baza autorizaţiei de demolare, dintre vechile clădiri mai existând doar cea cu destinaţia cabină-poartă amplasată pe imobilul cu nr. top.x2/b.1.1.
Mai mult, în anul 1955 imobilele cu privire la care s-a invocat excepţia au fost cumpărate de Cooperativa "E.V." din Arad, de la care au fost preluate de Statul Român în 1963, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 895 din 7 iulie 1959, iar reclamantul nu a probat că ar fi continuatorul respectivei persoane juridice.
Cu privire la cele două parcele în discuţie s-a constatat, în plus, că notificarea formulată la data de 11 decembrie 2001 se referă doar la parcelele cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 în suprafaţă de 1813 mp şi nr. top.x2/a.2.2.b.2., fiind astfel întemeiată şi excepţia decăderii reclamantului din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 (invocată de pârâtul primarul Municipiului Arad), conform art. 22 alin. ultim din lege, pretenţia reclamantului cu privire la aceste parcele fiind formulată pentru prima dată prin prezenta acţiune.
Prin urmare, reclamantul are calitate procesuală activă şi a formulat notificare doar pentru parcelele cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 şi nr. top.x2/a.2.2.b.2, aflate în prezent înscrise în CF nr. ccc Arad (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. qqq Arad).
Cele două parcele au fost naţionalizate de la tatăl reclamantului în baza Legii nr. 119/1948, însă potrivit procesului-verbal de restituire comisia de naţionalizare i-a restituit acestuia la data de 24 iulie 1948 întreprinderea cu întregul inventar.
Potrivit menţiunilor existente în CF nr. ggg Arad (foaia de sarcini) imobilele au fost grevate de ipoteca execuţională în anul 1949 în favoarea Băncii Republicii Populare Române, Bancă de Stat şi au făcut obiectul unei licitaţii pentru încasarea creanţei băncii, iar sub B 4 în foaia de proprietate este intabulat Statul Român în anul 1953, în baza Sentinţei civile nr. 290/1953 a Tribunalului Arad şi a Deciziei nr. 7638/1953 a Secţiei Financiare a Regiunii Arad.
Reclamantul a arătat prin cererea de chemare în judecată, precizată, că restituirea întreprinderii către tatăl său s-a realizat doar scriptic, în realitate aceasta nerevenind niciodată în posesia sa. După 3 ani întreprinderea a fost preluată din nou în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1950, cu motivarea că nu au fost achitate impozitele aferente, dar nu a reuşit să intre în posesia sentinţei în baza căreia s-a aplicat acest act, deoarece arhiva Tribunalului Arad a fost distrusă prin incendiere.
Cu toate acestea, nu există în dosarul cauzei vreo probă în sensul că preluarea imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 111/1950, iar menţiunile din foaia de sarcini privind existenţa unei datorii bancare datând din anul 1949 contrazic afirmaţiile reclamantului privind incidenţa respectivului act normativ. De asemenea, prevederile Decretului nr. 111/1950 nu includeau vreo procedură judiciară de trecere a bunurilor în proprietatea statului.
Tribunalul a apreciat că preluarea imobilelor s-a făcut pentru neplata impozitelor, temeiul preluării constând atât într-o hotărâre judecătorească, cât şi într-o decizie a organului fiscal ("Secţia financiară a Regiunii Arad").
Această preluare, prin prisma probelor administrate şi în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, s-a realizat cu respectarea actelor normative incidente în vigoare la acea dată, iar caracterul fictiv al impozitelor restante nu a fost probat.
În consecinţă, instanţa a apreciat că imobilele în discuţie au fost preluate cu titlu valabil şi fac obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, găsindu-se în situaţia reglementată la art. 2 lit. h) din lege.
Faţă de introducerea în cauză ca pârâtă, Primăria Municipiului Arad a invocat lipsa calităţii procesuale pasive în ce o priveşte, iar prin cererea de modificare a acţiunii introductive reclamantul a arătat că renunţă la judecată faţă de Primăria municipiului Arad şi înţelege să se judece cu primarul Municipiului Arad.
Prin urmare, în temeiul art. 246 C. proc. civ., instanţa a luat act de renunţarea la judecată faţă de această pârâtă.
Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Arad, secţia civilă în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a SC "C." SA Arad, invocată de pârâtul Primarul Municipiului Arad, este nefondată. Pe de o parte, contractul de privatizare în discuţie are un caracter civil (contractanţii se găsesc în poziţie de egalitate juridică), iar nu administrativ, iar, pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi art. 17 C. proc. civ. rezultă plenitudinea de competenţă a secţiei civile a tribunalului în soluţionarea litigiilor generate de punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001, nelimitată prin vreo dispoziţie legală, după cum de altfel a statuat şi instanţa supremă prin Decizia nr. 20/2007 pronunţată în recurs în interesul legii.
Privatizarea SC "C." SA Arad s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 174 din 16 iunie 1999 şi act adiţional din 7 martie 2000, însă pentru capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a privatizării dreptul la acţiune al reclamantului este prescris conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la data introducerii prezentei acţiuni, sens în care s-a admis excepţia invocată în acest sens de către pârâţii SC "C." SA Arad, SC "A.F." SRL Arad şi Primarul Municipiului Arad.
La data pronunţării hotărârii instanţei de apel (18 decembrie 2008), decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii la care se face trimitere în decizia de apel pronunţată în cauză nu era motivată, considerentele acesteia fiind publicate în M. Of. abia la data de 23 februarie 2009, iar în cuprinsul acestor considerente se arată fără echivoc faptul că dispoziţiile legii noi exclud de la aplicare prevederile dreptului comun, acest lucru fiind cu atât mai evident pentru situaţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute, pentru care legiuitorul realizează în mod expres o derogare de la dreptul comun.
În plus, dobândind imobilele în litigiu anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la acea dată (acte normative special edictate ori contracte încheiate cu respectarea condiţiilor de validitate a acestora), pârâtele SC "C." SA Arad şi SC "A.F." SRL Arad se pot prevala de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel încât înlăturarea aplicării art. 45 alin. (5) al legii speciale, nejustificată de reclamant în nici un fel, nu ar putea conduce la recunoaşterea dreptului pretins de reclamant decât prin afectarea drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Nici în privinţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2938 din 4 august 2000 între SC "C." SA Arad şi SC "A.F." SRL Arad nu au fost invocate motive concrete de nulitate absolută, încheierea contractului având loc de altfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune vizează pentru aceleaşi considerente şi acest contract.
În ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 862 din 5 iulie 2006 încheiat între SC "A.F." SRL Arad şi SC "A.V.C." SA, la acea dată erau în vigoare dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care, sub sancţiunea nulităţii absolute, interziceau înstrăinarea, până la soluţionarea procedurilor generate de Legea nr. 10/2001, a imobilelor notificate potrivit prevederilor acestei legi.
În contractul de vânzare-cumpărare există menţiunea expresă a cunoaşterii de către cumpărătoare a existenţei notificării în baza Legii nr. 10/2001, care era notată în CF nr. qqq Arad sub B 5 încă din anul 2001, rezultând astfel că părţile contractante au încălcat cu bună-ştiinţă interdicţia sus-menţionată, ceea ce impune constatarea nulităţii absolute a acestui contract.
Instanţa nu a primit apărarea pârâtei SC "A.V.C." SA, potrivit căreia obligaţia de restituire în natură a existat doar pentru imobilele deţinute de stat la data apariţiei Legii nr. 10/2001 şi doar acestea erau indisponibilizate, întrucât, pe de o parte, o astfel de destinaţie nu rezultă din dispoziţiile legii speciale, iar, pe de altă parte, este evident că în lipsa unei atari indisponibilizări, procedura legii speciale ar fi fost îngreunată pentru persoana îndreptăţită care ar fi avut dificultăţi în identificarea unităţii deţinătoare.
Atât în forma iniţială cât şi în prezent (art. 29) legea prevede că pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate (altele decât cele ce au o participare a statului, a unei autorităţi publice, a unei persoane juridice de drept public etc.) persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin prisma dispoziţiilor deciziei instanţei de control judiciar şi ale Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, reclamantul nu poate obţine restituirea în natură a imobilelor deoarece dreptul de proprietate al SC "A.F." SRL Arad a fost dobândit în condiţii legale, societate care ar fi privată de un "bun" în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deşi a fost de bună-credinţă în momentul dobândirii acestuia cu titlu oneros şi nu poate fi silită să suporte consecinţele modului injust în care a acţionat statul.
În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, ceea ce înseamnă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. Bucureşti nu poate fi primită.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primarul Municipiului Arad şi Municipiul Arad prin primar este neîntemeiată, deoarece parte dintre pretenţiile reclamantului vizează aducerea imobilelor în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale şi constatarea neîndeplinirii obligaţiei prevăzută de art. 27 alin. (2) şi art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu aplicarea art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/200, pârâta SC A.V.C. SA Arad nu trebuia să respingă notificarea, aceasta reprezentând o soluţionare la care nu era îndreptăţită, ceea ce atrage anularea Deciziei nr. 106 din 31 octombrie 2007 şi constatarea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii pentru cele două imobile pentru care s-a făcut notificare, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu obligaţia A.V.A.S. de a formula propunere în acest sens.
Împotriva Sentinţei civile nr. 36 din 27 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4638/108/2007 au declarat apel reclamantul C.D.P. şi pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ( A.V.A.S. Bucureşti) şi SC A.V.C. SA Arad, în examinarea cărora, cu raportare la dispoziţiile art. 287 şi urm. C. proc. civ. şi art. 2, 21, 29 din Legea nr. 10/2001, s-au reţinut următoarele:
1. Cu privire la apelul declarat de reclamant.
Critica referitoare la prescrierea dreptul său la acţiune în formularea cererii de constatare a nulităţi absolute a contractului de privatizare a SC C. SA este neîntemeiată, deoarece acţiunea de privatizare s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamantul a formulat acest petit la data introducerii acesteia, respectiv 7 decembrie 2007, cu încălcarea termenului special de prescripţie prevăzut la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă a reţinut în mod corect că imobilele au fost preluate cu titlu valabil şi fac obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în speţă fiind aplicabil art. 2 lit. h) din lege.
În legătură cu imobilele cu nr. x2/b/1/1 şi nr. top.x2/b/a transcrise din CF aaa Arad în CF qqq Arad, care nu au făcut obiectul notificării şi procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, întrucât acesta nu a putut dovedi transmiterea în patrimoniul său a dreptului de proprietate în legătură cu acestea.
Referitor la conformarea instanţei de trimitere cu solicitările instanţei superioare, instanţa de apel a apreciat că acestea au fost realizate, inclusiv prin întocmirea raportului de expertiză tehnică judiciară.
2. Cu privire la apelul declarat de pârâta SC A.V.C. SA Arad.
Această apelantă a criticat hotărârea primei instanţe în legătură cu constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 862/2006 şi anularea Deciziei nr. 106 din 31 octombrie 2007 pe care a emis-o, iar argumentele juridice susţinute sunt de natură a conduce la schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, sub aspectul celor două probleme juridice.
Contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 862 din 5 iulie 2006, având ca obiect transmiterea unui bun imobil din patrimoniul SC "A.F." SRL către SC "A.V.C." SA Arad nu-i poate fi aplicată sancţiunea nulităţii absolute prevăzute la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece actul juridic se referă la părţi ( persoane juridice) care nu fac obiectul conţinutului art. 21 alin. (1) - (4) din Legea nr. 10/2001.
Un alt argument juridic poate fi desprins chiar din conţinutul Legii nr. 10/2001, care reglementează cu titlul special orice cauză de nulitate în această materie, pe care o supune unui termen special de un an.
Decizia nr. 106 din 31 octombrie 2007 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 în mod greşit a fost anulată de către prima instanţă, deoarece aceasta se referă la imobile care nu mai pot fi restituite în natură, intrate în circuitul juridic privat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluţia prevăzută de lege în această ipoteză fiind aceea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce entitatea prevăzută de lege a şi dispus prin decizia menţionată.
Această decizie asigură posibilitatea de valorificare a dreptului reclamantului, în condiţiile şi procedura prevăzută de legea specială, neexistând niciun fel de motiv de nulitate a acestui act.
3. Cu privire la apelul declarat de A.V.A.S. Bucureşti.
Apelul nu a fost motivat, iar soluţia care se impune este aceea a respingerii, susţinerile acestei apelante în faţa primei instanţe nefiind de natură a conduce la o altă soluţie.
În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ. au fost acordate cheltuieli de judecată în favoarea părţii căreia i s-a admis apelul declarat, însă în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ. s-a redus cuantumul sumei la 5122 lei, având în vedere valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.D.P. şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
1. Reclamantul a formulat următoarele critici:
I. Instanţa de apel a omis să sancţioneze refuzul primei instanţe de a se conforma îndrumărilor obligatorii date prin Decizia de casare cu trimitere nr. 304/A din 18 decembrie 2008.
a) Prin această decizie, Curtea de Apel Timişoara a statuat asupra necesităţii de a se stabili pe calea expertizei de specialitate amplasamentul terenurilor şi construcţiilor ce constituie obiectul măsurilor reparatorii solicitate în cauză.
Îndrumarea instanţei de apel a fost respectată doar formal, în sensul ca s-a încuviinţat efectuarea expertizei tehnice cu obiectivul de mai sus, însă expertul nu s-a conformat obiectivului stabilit de instanţă, problema amplasamentului construcţiilor rămânând descoperită. Pentru înlăturarea acestei situaţii a formulat obiecţiuni, respinse.
Deşi a învederat prin motivele de apel gravitatea omisiunii de mai sus, mai ales în contextul în care s-a apărat în sensul că o parte din clădirile fabricii erau amplasate pe parcelele topo x2/b/l/l şi 172/b/a, pe care le revendică ca proprietate extratabulară a autorului său, Curtea de Apel a omis să examineze în mod aprofundat această critică.
b) Prin decizia de casare, Curtea de Apel a statuat şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare fundamentată pe dreptul comun, considerând că principiile statornicite prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt încălcate.
Tribunalul nu a luat în seamă această îndrumare obligatorie şi a respins de plano admisibilitatea acţiunii în revendicare. În legătură cu acest aspect al cauzei, se arată următoarele:
În momentul formulării notificării a solicitat măsuri reparatorii prin retrocedarea în natură a Fabricii de oglinzi şi cristaluri I. din Arad, indicând şi două numere topografice ale imobilului. Ulterior, în timpul derulării procesului a constatat ca sus-menţionata fabrică avea clădirile şi pe alte două parcele topografice decât cele indicate iniţial - context în care, prin acţiunea introductivă a solicitat măsuri reparatorii şi cu privire la terenul şi construcţiile de pe ultimele două parcele, considerând că esenţial era la data depunerii notificării faptul că cerea in rem măsuri reparatorii pentru Fabrica de oglinzi şi cristaluri I., în ansamblul său, nu neapărat pe numere topografice. Tribunalul nu a dat curs îndrumării primite prin decizia de casare, pentru ca apoi poziţia sa fie confirmată în cel de al II-lea ciclu procesual.
Dând dovadă de inconsecvenţă, instanţa de apel a considerat că poziţia adoptată de tribunal este corectă, deoarece la data adoptării deciziei de casare din 18 decembrie 2008 încă nu fuseseră publicate în M. Of. considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - împrejurare în raport de care instanţa de apel s-ar fi aflat în eroare.
Se critică această poziţie a instanţei de apel, considerându-se că dezlegarea dată prin decizia de casare cu trimitere a fost corectă, neputându-se reveni asupra acesteia - cu atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 33/2008 s-au avut în vedere şi situaţii de excepţie în care persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii poate recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun .
II. Instanţa de apel a confirmat în mod greşit sentinţa primei instanţe, în sensul că ar fi îndrituit la măsuri reparatorii numai cu privire la terenul şi construcţiile înscrise în Cartea Funciară.
Ambele instanţe au ignorat faptul ca Fabrica de oglinzi şi cristaluri I. era amplasată nu numai pe cele două parcele topografice nr. x1/a/l.1.1. 2 şi x2/a.2.2.b.2 (str. M.) ci şi pe numerele topografice x2/b.2.a şi x2/b.1.1 cu ieşire la str. I.
Esenţial era faptul că entitatea economică denumită Fabrica de oglinzi şi cristaluri I. a constituit proprietatea tatălui său, C.P. - necontestată de nimeni, nici de către Statul dictatorial comunist care a preluat-o de la el - o parte, ca proprietate tabulară, iar altă parte ca proprietate extratabulară.
Ambele instanţe au ignorat existenta instituţiei proprietăţii extratabulare, pe care a invocat-o, fără însă a se motiva înlăturarea acestei apărări. Câtă vreme Fabrica de oglinzi şi cristaluri I. era amplasată şi pe parcelele topografice x2/b.1.1 şi x2/b.2.2.a, chiar dacă acestea erau înscrise în C.F. din anul 1924 pe numele lui E.R., din moment ce sus-numitul sau succesorii lui nu au invocat vreun drept timp de 30 de ani, nu i se poate contesta dreptul real dobândit sub forma proprietăţii extratabulare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în anul 1948 autorităţile care au pus în aplicare măsura naţionalizării l-au recunoscut ca deplin proprietar al întregii fabrici pe tatăl său. În acest context se impunea ca instanţele să fi aplicat principiul statornicit de art. 24 din Legea nr. 10/2001, reprodus integral în cadrul memoriului de apel - instanţa învestită cu controlul judiciar al soluţiei de fond nu a examinat nici această apărare a sa.
Reiterează această cerere, susţinând că este îndrituit să beneficieze de măsuri reparatorii pentru întregul imobil (terenuri şi construcţii) ce constituia Fabrica de oglinzi şi cristaluri I., preluată de Statul Român în anul 1948, de la tatăl său, C.P. Nu numai că nu s-a semnalat existenţa unor probe contrarii, în sensul că parcelele topografice pe care era amplasată fabrica ar fi proprietatea altcuiva, dar pârâţii nici nu au invocat vreo altă apărare decât intabularea din anul 1924 pe numele lui E.R.
III. Instanţa de apel a confirmat în mod greşit punctul de vedere potrivit căruia capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor juridice privind privatizarea SC C. SA şi înstrăinarea imobilelor pentru care a solicitat măsuri reparatorii prin retrocedarea în natură ar fi prescrise, în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, în mod nelegal a fost modificată soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.F. SRL şi SC A.V.C. SA, în sensul respingerii acestui capăt al acţiunii.
Esenţial în cauză era exclusiv faptul că privatizarea SC C. SA s-a prelungit în timp până în anul 2001. S-a transmis pachetul majoritar al acţiunilor SC C. SA prin contracte nule de drept ca urmare a faptului că nu s-a vărsat contravaloarea acţiunilor în termenele stipulate.
Ultimul contract de vânzare-cumpărare s-a încheiat între pârâţii SC C. SA şi SC "A.F." SRL, iar prin acesta s-au înstrăinat activele constituite din fosta Fabrica de oglinzi şi cristaluri. Or, câtă vreme societatea se afla în curs de privatizare prin vânzarea pachetului majoritar de acţiuni de către A.V.A.S., înstrăinarea activelor de mai sus către SC "A.F." SRL este lovită de nulitate.
IV. Instanţele au interpretat în mod greşit textul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată, considerând că este aplicabil şi demersului său procesual. Situaţia în speţă se încadrează în ipoteza reglementată de art. 45 alin. (2) (având ca obiect imobile preluate fără titlu legal - astfel cum a cerut să se constate prin primul capăt al acţiunii introductive).
Or, textul art. 45 alin. (5), prin care se instituie prescripţia de 1 an este incident numai ipotezei reglementată de art. 45 alin. (4) (în cazurile în care acţiunea are ca obiect bunuri imobile preluate cu titlu valabil) - voinţa reală a legiuitorului fiind de a aplica prescripţia numai pentru această categorie de măsuri reparatorii.
Chiar dacă textul art. 45 alin. (5) nu menţionează în mod expres că se referă la ipoteza reglementată în alineatul care îi precede, aceasta trebuie să fie interpretarea logică, literară şi istorică. De altfel, dacă s-ar fi dorit de către legiuitor ca instituţia prescripţiei de 1 an să se aplice ipotezei reglementate de art. 45 alin. (2), textul alin. (5) ar fi menţionat în mod expres că "prescripţia de 1 an se aplică în toate cazurile reglementate de art. 45".
V. În raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială, atât cât şi reclamantul nu au pierdut dreptul de proprietate în toata perioada cât bunurile imobiliare s-au aflat în posesia precară a statului. Acţiunea pe care a formulat-o s-a născut sub imperiul acestui text de lege, iar împrejurarea că acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 nu schimbă situaţia.
Preluarea proprietăţii industriale a tatălui său nu s-a făcut cu titlu valabil. Această proprietate nu se încadra, potrivit reglementărilor în vigoare de atunci, în rândul firmelor ce formau obiectul naţionalizării. Acest aspect a fost recunoscut chiar de către autorităţile comuniste care au revenit asupra măsurii naţionalizării, însă numai teoretic, pentru că proprietatea industrială ce-i fusese preluată nu i-a mai fost restituită în fapt niciodată. Tocmai de aceea, trecerea pentru a II-a oară a acesteia în proprietatea statului prin hotărâre judecătorească în condiţiile Decretelor nr. 111/1950 şi nr. 151/1950 a constituit nu numai un abuz politic, ci şi unul judiciar. Chiar şi în această situaţie, momentul de referinţă este cel al preluării prin naţionalizare, dar fără titlu legal, câtă vreme s-a revenit teoretic la această măsură.
2. Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat următoarele critici:
I. S-au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007 prin stabilirea în sarcina sa a obligaţiei - "constată că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în CF aaa Arad cu nr. top x1/a.1.1.1.2 şi în CF nr. qqq Arad cu nr. top x2/a.2.2 b2 - propunere în acest sens".
A.V.A.S. a fost obligată în mod nelegal la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul revendicat în condiţiile Legii nr. 10/2001, sarcina revenindu-i legal Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În raport de noile reglementări şi în lumina principiului aplicării imediate a legii noi, conform dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 şi dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, A.V.A.S. nu are obligaţia de plată efectivă (obligaţie de a da) a măsurilor reparatorii în echivalent/despăgubiri şi nici altă modalitate de despăgubire (bani, bunuri).
Obligaţiile A.V.A.S., conform Legii nr. 10/2001, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (obligaţie de a face) şi în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
II. Ambele instanţe au aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece A.V.A.S. nu a fost investită/notificată cu soluţionarea notificării intimatului, nefiind respectate dispoziţiile art. 29 din această lege.
Din actele cauzei rezultă că a fost notificată de către reclamantă numai Primăria Arad, iar în aceste condiţii nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al A.V.A.S. de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Instanţa poate analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în care se emitea această decizie sau dispoziţie motivată prin finalizarea procedurii administrative, în condiţiile art. 29 din lege de către A.V.A.S., şi această decizie să poată face obiectul analizei instanţei judecătoreşti pentru legalitate, în condiţiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
III. În mod nelegal a fost stabilită şi în sarcina A.V.A.S. plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5122 lei, deoarece nu se poate reţine rea-credinţă sau comportare neglijentă pricinuită prin apărarea sa în acest proces.
Mai mult decât atât, A.V.A.S. şi-a executat obligaţiile legale, iar cheltuielile de judecată nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului.
Pârâţii Municipiul Arad prin primar, Primăria Municipiului Arad şi Primarul Municipiului Arad au formulat întâmpinare prin care au invocat şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive în cauză.
Faţă de Primăria Municipiului Cluj s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecată, iar ceilalţi doi pârâţi au avut justificată calitatea prin intenţia de a fi aduse imobilele în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.
Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a formulat întâmpinare, prin care a invocat lipsa calităţii sale de parte în cauză - aspect ce duce la necitarea sa în cauză - apărare care se confirmă faţă de cele statuate prin decizia de recurs pronunţată anterior în dosar.
În ceea ce priveşte termenul de declarare a recursului, Înalta Curte constată că acesta a fost respectat, cu aplicarea art. 301 şi art. 101 alin. (5) C. proc. civ., data de 26 decembrie fiind o sărbătoare legală.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate ambele recursuri formulate în cauză.
A. Recursul reclamantului.
1. Nu se poate reţine în speţă că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile instanţei de recurs, cu incidenţa art. 315 C. proc. civ. - motiv ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sub aspectele învederate în susţinerea primei critici de recurs.
a. Din decizia contestată în faţa primei instanţe rezultă că prin notificarea formulată de reclamant, înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 53 din 11 iulie 2007, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor - terenuri şi construcţii - înscrise în CF qqq, top x1/a.1.1.1.2 şi CF ccc Arad, nr. top x2/a/2/2/b/2.
Aceleaşi imobile, cu indicarea suprafeţelor - pentru primul de 1832 mp şi pentru al doilea de 32 mp, au fost indicate şi în notificarea formulată către Primăria Municipiului Arad. Notificarea a fost înaintată cu adresa din 17 aprilie 2007 către SC A.V. SA Arad, cu motivarea că cele două parcele revendicate prin notificare, respectiv nr. top x1/a.1.1.1.2 - suprafaţă de 1813 mp şi nr. top x2/a/2/2/b/2 - suprafaţă de 32 mp, sunt proprietatea acestei societăţi.
Limitele de formulare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost confirmate de către reclamant prin recurs - critica notată sub pct. 1.b, arătându-se însă că ulterior a sesizat că se aflau şi pe acestea construcţiile fabricii, menţionându-le în cererea adresată instanţei. Se subliniază totodată că cererea sa este formulată in rem, pentru fabrica ce a aparţinut autorului său, neavând relevanţă numerele topografice indicate.
În condiţiile în care s-a reţinut că prin notificare nu s-au solicitat şi imobilele aflate sub cele două numere topografice în discuţie şi, mai mult, nu s-a constatat calitatea de proprietar a autorului reclamantului cu privire la acestea, nu mai prezenta relevanţă faptul că o parte din construcţiile fabricii s-au situat pe aceste terenuri - motiv pentru care nu se poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sub aspectul învederat de recurentul-reclamant.
Fără a intra în detalii privind conţinutul notificărilor şi datele de formulare a acestora - prima adresată primăriei şi cealaltă societăţii pârâte, chiar dacă imobilul aferent unuia dintre numerele topografice viza şi imobilul construcţie, era necesară în orice situaţie dovada calităţii de proprietar asupra terenului aflat sub aceasta - respectiv cele două parcele în discuţie, aspect ce va fi analizat prin cea de-a doua critică de recurs ( notată sub II).
b. Cu referire la Decizia în interesul legii nr. 33/1998, instanţa de apel a subliniat că lipsirea de efecte juridice a dreptului reclamantului ca urmare a incidenţei prescripţiei speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 trebuie analizată din perspectiva Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că valorificarea dreptului la reparaţie în natură trebuie realizată acolo unde acesta nu presupune încălcarea altor drepturi subiective constituite în condiţiile legii.
Această decizie se referă însă la acţiunile în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nepunând în discuţie prescriptibilitatea acţiunii cu referire la art. 45 alin. final din această lege.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel, prima instanţă s-a conformat acestei decizii în interesul legii, analizând cererea formulată de reclamant în limitele dezlegate de Înalta Curte, Secţii Unite.
În acest context, în mod corect s-a reţinut că pârâta SC "A.F." SRL, prin nedesfiinţarea titlului său, este singura deţinătoare a unui "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar lipsirea acestei societăţi de imobilul în cauză ar încălca aceste dispoziţii convenţionale.
Recurentul-reclamant, în schimb, nu deţine un titlu care să-i confere calitatea de deţinător a unui astfel de "bun", care să impună analizarea ingerinţei statului şi proporţionalitatea acesteia cu scopul urmărit, din perspectiva dispoziţiei convenţionale sus-menţionate.
Astfel, pentru ca acesta să fie posesorul unui un "bun actual", trebuie să deţină o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, care să conţină totodată o dispoziţie de restituire a imobilului - astfel fiind definită această noţiune prin jurisprudenţa recentă a Curţii Europene de Justiţie, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
În cauză s-a reţinut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, cu titlu valabil însă, cu incidenţa art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă s-ar aprecia că preluarea a fost făcută fără titlu valabil, această constatare nu ar fi suficientă pentru conferirea unui "bun actual" reclamantului, în lipsa unei dispoziţii exprese de restituire - care nu poate fi reţinută în cauză faţă de cele ce se vor reţine în analiza criticilor aferente valabilităţii titlului deţinătorului.
Pe de altă parte, în mod corect s-a reţinut şi că autorul reclamantului nu a avut calitatea de proprietar asupra celor două parcele excluse din analiză de către instanţe, în considerarea argumentelor ce urmează.
II. Chiar dacă Fabrica de oglinzi şi cristaluri I. a fost naţionalizată pe numele autorului reclamantului şi era amplasată şi pe cele două parcele cu ieşire la str. I., acest lucru nu îi conferea acestuia drept de proprietate asupra terenurilor respective, inclusiv din perspectiva art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Aceasta cu atât mai mult cu cât cele două parcele erau înscrise din anul 1924 pe numele lui E.R. - aspect ce constituie oricum o probă contrară în sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate.
Faptul că proprietarul tabular sau succesorii săi nu ar emis pretenţii cu privire la aceste imobil nu este de natură să confere o proprietate extratabulară celui care se prevalează de folosinţă, respectiv autorului reclamantului.
În primul rând, reclamantul susţine că a posedat cele două parcele o perioadă de 30 de ani, deşi din anul 1924 până în anul 1948, la care acesta se raportează în susţinerea nevalabilităţii preluării imobilului, nu se poate regăsi acest termen.
Pe de altă parte, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, în vigoare la data respectivă, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, şi expropriere.
În ceea ce priveşte uzucapiunea, art. 28 din acelaşi act normativ prevedea că cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat; de asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate. Totodată, art. 130 prevede procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite prin uzucapiune, care se declanşa cu o cerere adresată judecătoriei în circumscripţia căreia era aşezat imobilul, soluţionată printr-o încheiere, şi se finaliza cu o dispoziţie de înscriere a dreptului a instanţei de carte funciară.
Deşi instanţa de apel nu a răspuns în mod expres apărării formulată prin cererea de apel, referitoare la proprietatea la proprietatea extratabulară, acest aspect nu este de natură a atrage incidenţa în cauză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât din modul de dispunere rezultă că este recunoscut de instanţa de apel numai caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară.
III. Aspectele relevate în susţinerea nelegalităţii privatizării SA C. SA nu pot face obiect de analiză al instanţei în condiţiile în care cererea nu a fost primită pe chestiuni formale ce ţin de prescripţia dreptului la acţiune, în lumina art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001.
IV. În susţinerea nelegalităţii aplicării art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, recurentul reclamant susţine că acest text legal se aplică numai ipotezei vizate de alin. (4) - cea care are ca obiect valabilitatea actelor cu privire la imobile preluate de stat cu titlu valabil.
Această apărare nu este susţinută legal în condiţiile în care norma legală, fără nicio distincţie, prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie într-un anumit termen de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Unde legea nu distinge nu îi este permis acest lucru nici judecătorului, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
În condiţiile în care acestea au fost singurele apărări în înlăturarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, reţinută în cauză, care nu au fost primite de instanţă, soluţia este cea a confirmării dispoziţiilor sub acest aspect.
V. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială a legii, de care se prevalează recurentul-reclamant, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine de instanţă că nu s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 119/1948 la naţionalizare, acest lucru nu este de natură să-i confere recurentului-reclamant dreptul prevăzut de textul legal sus-menţionat, în condiţiile în care a mai intervenit o preluare ulterioară, în anul 1950, iar titlurile constituite ulterior nu au fost desfiinţate.
În cadrul recursului se susţine că momentul de referinţă în analiza nevalabilităţii titlului statului este cel al naţionalizării, când autorităţile au revenit numai scriptic asupra acestei măsuri, fără a se arăta criticile care susţin o nevalabilitate a preluării, din perspectiva celorlalte acte normative ulterioare.
În considerarea acestor argumente care susţin caracterul nefondat al recursului formulat de reclamant, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicare art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
B. Recursul formulat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
I. Pârâta-recurentă nu a fost obligată la plata de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul revendicat, cum susţine în cadrul recursului, ci numai de a face propunere în acest sens, aşa cum dispune de altfel art. 29 din Legea nr. 10/2001.
II. În cauză nu se pune problema unui refuz nejustificat al recurentei de a soluţiona o notificare, care să fie sancţionat prin rezolvarea litigiului pe fond de către instanţă, în lumina Deciziei în interesul legii nr. XX/2007.
Într-adevăr, recurenta nu a fost notificată, însă stabilirea entităţii abilitată legal în soluţionarea notificării formulată de recurentul-reclamant a constituit obiect de analiză al instanţei, alături de cel referitor la dreptul de care se prevalează acesta - în urma soluţionării cauzei fiind constatată competenţa acestei instituţii, contestată de altfel de către recurentul-reclamant.
Prin decizia emisă de pârâta SC "A.V.C." SA, menţinută de instanţa de apel, s-a respins notificarea formulată de reclamant, societatea arătând că nu are competenţa de a efectua o ofertă de restituire în echivalent în numele Statului sau al Comisiei.
III. Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată nu a fost stabilită numai în sarcina recurentei-pârâte, parte care le datorează prin respingerea apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ.
Cheltuielile de judecată efectuate de către apelanta SC A.V.C. SA sunt justificate cu extrasul de cont bancar, acestea fiind şi reduse, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ, avându-se în vedere valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat. Sub ultimul aspect nu s-au arătat prin cererea de recurs motivele pentru care instanţa de apel, prin reducerea cu 50% a onorariului avocatului, nu a aplicat în mod corect dispoziţiile procedurale incidente - care să fi atras o reducere mai mare a cheltuielilor de judecată.
Constatând, prin urmare, caracterul nefondat şi al recursului formulat de pârâtă, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicare art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.D.P. şi de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 1081 din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6560/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6734/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
