ICCJ. Decizia nr. 7296/2012. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7296/2012

Dosar nr. 2973/1/2012

Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2009 sub nr. 1524/30/2009 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii P.I. şi I.P., au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin primar, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor cuvenite pentru exproprierea dispusă de aceştia asupra terenului înscris în CF nr. C1. Timişoara, în sumă de 2.027.200 euro, precum şi la plata despăgubirilor suplimentare în sumă de 6.000 de euro/lună începând cu decembrie 2008 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului situat în Timişoara, str. L., înscris în CF nr. C1. Timişoara, în suprafaţă de 5792 mp, inclus în zona de sistematizare a municipiului Timişoara, în vederea extinderii Bulevardului S., fiind demarate procedurile de expropriere a acestuia pentru cauză de utilitate publică, sens în care s-au purtat negocieri între părţi, ce au căzut de acord asupra preţului de 350 euro/mp, acord consemnat în procesul-verbal al şedinţei din data de 9 aprilie 2008.

Întrucât pârâţii nu au respectat termenul de plată a despăgubirilor, iar reclamanţii, pe de altă parte, sunt nevoiţi să achite un credit imens la bancă, contractat în vederea realizării de investiţii pe imobilul-teren vizat de procedurile de expropriere, s-a solicitat obligarea pârâţilor la achitarea despăgubirilor pentru expropriere, aşa cum au fost stabilite în urma negocierilor, precum şi a despăgubirilor suferite prin plata în continuare a ratelor şi dobânzilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2190 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea; a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Timişoara, str. L., judeţul Timiş, înscris în CF nr. C1. Timişoara, în suprafaţa de 5792 mp; a respins în rest acţiunea reclamanţilor.

Prin decizia civilă nr. 1071A din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile reclamanţilor şi ale pârâţilor împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat în integralitate asupra celor două petite, lăsând necercetat fondul cauzei, precum şi pentru că este necesară completarea probatoriului în vederea stabilirii împrejurării dacă reclamanţii au fost expropriaţi sau nu.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 21021 PI din 8 aprilie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1524.2/30/2009 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea; a obligat pe pârâtul expropriator la plata, în favoarea reclamanţilor expropriaţi, a despăgubirilor aferente imobilului teren, în suprafaţa de 5792 mp, identificat cadastral în CF nr. C1. Timişoara, supus procedurii speciale de expropriere, configurată legislativ de Legea nr. 198/2004, abrogată pe durata derulării activităţii jurisdictionale pendinte prin Legea nr. 255/2010, cuantificate la nivelul sumei de 2.027.000 euro, cu acordul subiecţilor implicaţi în operaţiunea de expropriere, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 198/2004, în versiunea în vigoare la data cuantificării, aceea a datei de 09 aprilie 2008, cu observarea riguroasă şi a dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 33/1994; a respins în rest acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin pasivitatea pârâtului expropriator în plata despăgubirilor cuvenite aferente exproprierii, reclamanţilor le-a fost afectat dreptul de proprietate prin interdicţia de construire şi prin imposibilitate de valorificare prin înstrăinare în condiţii normale de piaţă, situaţie de natură să confere legitimitate demersului judiciar al acestora şi să justifice acordarea despăgubirii solicitate, asupra cuantumului căreia părţile s-au înţeles anterior.

Faţă de împrejurarea că cele două contracte de credit au intervenit în intervalul de timp în care se cunoştea situaţia juridică a terenului, prima instanţă a respins pretenţiile având ca obiect acordarea contravalorii dobânzilor bancare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar, arătând că prima instanţă nu a apreciat corect probatoriul şi în mod greşit a admis în parte acţiunea, obligându-i la plata despăgubirii în suma de 2.027.200 euro, întrucât, în vederea realizării inelelor II şi IV în partea de nord a oraşului şi a Bulevardului S., prevăzute în Planul Urbanistic General al Municipiului Timişoara, aprobat prin H.C.L. nr. 157/2002 şi prelungit prin H.C.L. nr. 139/2007, s-a hotărât împuternicirea Comisiei de negociere a Consiliului Local al Municipiului Timişoara să negocieze cu terţii (proprietarii terenurilor afectate) schimbul de terenuri şi alte imobile aflate în proprietatea Municipiului Timişoara, urmând ca negocierea schimbului de teren şi alte imobile să se facă pe baza unui raport de evaluare efectuat de către un evaluator autorizat, raport din care să rezulte valoarea şi suprafaţa terenului şi a altor imobile aflate în proprietatea Municipiului Timişoara, supuse schimbului.

Pârâţii au mai arătat că în şedinţa Comisiei de negociere cu terţii din 09 aprilie 2008 s-au perfectat negocierile cu numiţii K.L., P.I. şi S.I. pentru cumpărarea terenurilor lor şi s-a transmis procesul verbal Direcţiei Patrimoniu pentru întocmirea unui referat de specialitate şi a proiectului de hotărâre pentru a fi introduse în şedinţa de plen a Consiliului Local şi a fi supuse aprobării acestuia, însă toate achiziţiile de terenuri care au fost negociate în şedinţa din acea dată nu au putut fi finalizate, prin adoptarea unei hotărâri de consiliu, deoarece în data de 08 aprilie 2008 a fost publicată, în M. Of. nr. 276 din 08 aprilie 2008, O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, care prin art. 2 alin. (1) interzice autorităţilor şi instituţiilor publice achiziţionarea de imobile.

Prin urmare, pârâţii au arătat că în şedinţa din data de 19 iunie 2009, Comisia de negociere a propus efectuarea unor schimburi de terenuri cu persoanele cu care s-a negociat în 2008 cumpărarea acestora.

Totodată, au învederat că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că nu au fost de acord cu raportul contabil extrajudiciar, precizând că în obiecţiunile la raportul de expertiză au arătat că pretenţiile stabilite de expert de 1000 euro/mp pentru anul 2008, respectiv de 300 euro/mp pentru prezent, precum şi preţul negociat la data de 09 aprilie 2008 nu sunt justificate, întrucât în prezent preţul nu depăşeşte 90 euro/mp.

De asemenea, au învederat că reclamanţii nu au fost deposedaţi sau împiedicaţi în vreun fel să exploateze prin închiriere terenul în litigiu, aspect pe care expertul nu l-a avut în vedere, iar pentru faptul că expertul nu şi-a însuşit punctul lor de vedere arătat prin obiecţiuni, au precizat că solicită efectuarea unei contraexpertize.

Prin întâmpinare, reclamanţii intimaţi P.I. şi I.P. au arătat că planurile urbanistice şi proiectele pârâţilor nu au o legătură directă cu cauza de faţă şi că pârâţii au recunoscut, în urma negocierilor dintre Comisia de negocieri şi P.I., încheiate conform procesului verbal din 09 aprilie 2008, preţul de vânzare de 350 euro/mp.

Reclamanţii intimaţi au mai arătat că este nesemnificativ, în raport cu obiectul cererii, faptul că rezultatul negocierilor nu a fost finalizat datorită apariţiei unor acte normative care interziceau aceste proceduri, deoarece la data încheierii procesului verbal din 09 aprilie 2008 actele normative erau în vigoare.

Intimaţii au susţinut, de asemenea, că pârâţii nu fac nici o trimitere la faptul că terenul a fost indisponibilizat din 2005 până în prezent, astfel că stabilirea valorii despăgubirilor în raport de valoarea actuală a terenului nu are nici o relevanţă juridică.

Prin decizia civilă nr. 13 din 1 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâţilor, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins, în totalitate, acţiunea reclamanţilor.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul proprietatea reclamanţilor, înscris în CF nr. C1. Timişoara, în suprafaţă de 5792 mp, a fost cuprins în planul de realizare a Bulevardului S., iar pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, prin Hotărârea nr. 275/2007, a constituit comisia de negociere cu terţii, în vederea demarării procedurii de expropriere.

Instanţa de apel a mai reţinut că, pentru realizarea acestui obiectiv, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, prin Hotărârea nr. 64 din 26 februarie 2008, a împuternicit Comisia de negociere să negocieze cu terţii schimbul de terenuri şi alte imobile aflate în proprietatea Municipiului Timişoara, iar ulterior, prin Proiectul de hotărâre din data de 24 aprilie 2008, s-a aprobat acordarea de despăgubiri reclamanţilor P.I. şi I.P., potrivit procesului verbal din 09 aprilie 2008, însă ambele aceste demersuri au rămas în faza de proiect, nedispunându-se exproprierea.

Cu alte cuvinte, nici schimbul şi nici acordarea de despăgubiri nu s-au concretizat într-o hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, prin care să se dispună începerea procedurii de expropriere conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, care prevede că „Pe baza documentaţiei tehnico-economice prevăzute la art. 3 alin. (1), Guvernul sau autoritatea publică locală competentă, după caz, aprobă, prin hotărâre, indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării, conform variantei finale a studiului de prefezabilitate, respectiv, a studiului de fezabilitate, după caz, sursa de finanţare, precum şi declanşarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, suma globală a despăgubirilor estimată de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit conform alin. (9) şi termenul în care aceasta se virează într-un cont deschis pe numele expropriatorului."

Aşadar, atâta timp cât nu s-a adoptat, de către pârâţi, o hotărâre prin care să aprobe declanşarea procedurii de expropriere şi suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanţii nu pot pretinde despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv, Legea nr. 198/2004, care, potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privinţa procedurii cu dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală.

Prin urmare, în raport de textele legale mai sus menţionate, instanţa nu este competentă să se pronunţe asupra oportunităţii exproprierii, ci numai, după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru expropriere şi asupra cuantumului despăgubirii.

Mai mult decât atât, este de observat că nefinalizarea demersului privind exproprierea nu a fost cauzată de culpa pârâtului, ci din cauza adoptării O.U.G. nr. 37/2008, care prin art. 2 alin. (1) a interzis autorităţilor şi instituţiilor publice achiziţionarea imobilelor.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor privind indisponibilizarea terenului in litigiu, instanţa de apel a reţinut că aceştia sunt îndreptăţiţi a solicita despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

A fost menţinută hotărârea primei instanţe cu privire la cel de­al doilea petit al acţiunii, pentru obligarea pârâţilor la plata contravalorii dobânzilor bancare, în condiţiile în care reclamanţii nu au declarat apel împotriva hotărârii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.I. şi I.P., formulând următoarele critici:

I. Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a nesocotit limitele rejudecării cauzei după desfiinţare şi aspectele de drept desăvârşite odată cu judecarea primului apel, respectiv, instanţa de apel, în rejudecare, nu avea posibilitatea de a mai analiza dreptul reclamanţilor la despăgubiri, deoarece acest drept a fost confirmat cu ocazia analizării dosarului în primul ciclu procesual.

În acest fel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ., care interzic reluarea unor chestiuni ce au intrat în puterea de lucru judecat, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, fiind ţinute a respecta cele statuate prin decizia civilă nr. 107/A/2010 pronunţată în primul ciclu procesual.

II. Instanţa de apel a acordat un beneficiu pârâtei, care şi-a invocat propria culpă, în sensul că, deşi a constatat că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului a fost nesocotit de autorităţile locale, a apreciat că reclamanţii nu au un drept la despăgubiri, motivat de lipsa unei hotărâri adoptate de pârâtă de acordare a acestor despăgubiri.

Astfel, culpa pârâtei constând în neemiterea hotărârii privind despăgubirile negociate de părţi încă din 9 aprilie 2008, o îndreptăţeşte pe aceasta, în opinia instanţei, să nu plătească despăgubiri, aspect inadmisibil, întrucât nimeni nu se poate prevala de propria culpă în dobândirea unui drept.

III. Hotărârea instanţei de apel nu este motivată conform dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., respectiv, respingerea pretenţiilor reclamanţilor privind plata despăgubirilor nu este justificată prin indicarea unor prevederi contrare susţinerilor formulate.

Trimiterile făcute de instanţa de apel la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi la art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt pur formale şi nu au legătură cu prezenta cauză.

Reclamanţii au arătat că au dreptul la despăgubiri pentru o expropriere de fapt neurmată de o expropriere de drept, însă instanţa de apel a transferat obiectul clar şi neechivoc al judecăţii într-o altă sferă, a procedurii contestării valorii despăgubirilor acordate de expropriator, aşa explicându-se indicare art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

IV. Instanţa de apel nesocoteşte limitele rejudecării în apel date de motivele de apel stabilite de pârâţi în raport cu motivele reţinute de instanţa de fond, în sensul că din întreaga hotărâre nu se face nicio referire la conţinutul şi motivele instanţei de fond care a admis cererea reclamanţilor, fiind, astfel, încălcate, dispoziţiile art. 295 C. proc. civ.

V. În mod greşit s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 37/2008, în condiţiile în care procesul verbal de negociere din 9 aprilie 2008 şi întreaga procedură s-au derulat ulterior apariţiei acestui act normativ, la data negocierii fiind cunoscut conţinutul său.

Temeiul despăgubirilor îl constituie exproprierea de fapt, raportat la perioada îndelungată de timp în care bunul a fost şi este indisponibilizat de către autorităţile locale (2005-2012), şi nu contestarea sau plata despăgubirilor unei exproprieri dispuse în temeiul Legii nr. 33/1994 sau a Legii nr. 198/2004.

Existenţa şi durata acestei indisponibilizări, dublată de lipsa unei despăgubiri, este de natură să încalce prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

I. Prin decizia de desfiinţare nr. 107/A din 22 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în primul ciclu procesual, s-a admis apelul atât al reclamanţilor, cât şi al pârâţilor, s-a desfiinţat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, reţinându-se că aceasta nu s-a pronunţat în integralitate asupra petitelor din acţiune, lăsând, astfel, necercetat şi nerezolvat fondul cauzei cu care a fost sesizată.

Prin aceeaşi decizie, s-a mai reţinut că instanţa de fond nu a stabilit dacă reclamanţii au fost sau nu expropriaţi vreodată, dacă există o expropriere de fapt, aşa cum susţin aceştia, dacă este cazul protejării drepturilor lor, care trebuie să fie practice şi eficiente, iar nu teoretice şi iluzorii, dacă reclamanţii au mai fost sau nu în stare să se folosească de proprietatea lor şi să poată dispune asupra ei, dacă a existat o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, etc.

Astfel, cea mai importantă din recomandările deciziei de desfiinţare a fost aceea de a se stabili dacă în cauză există sau nu o expropriere, indiferent de forma acesteia, de drept sau de fapt, căci numai în condiţiile existenţei unei asemenea proceduri poate fi recunoscut dreptul reclamanţilor la despăgubiri în cauză.

În acest context, critica reclamanţilor privind faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a respectat limitele deciziei de desfiinţare, care ar fi statuat cu putere de lucru judecat asupra dreptului la despăgubiri al acestora, nu are corespondent în realitatea juridică a cauzei, întrucât, atâta timp cât recomandarea a vizat stabilirea existenţei sau inexistenţei exproprierii, nu se putea statua asupra unui drept accesoriu acesteia, respectiv, acela la despăgubire, ce urma să fie stabilit funcţie de concluziile, pe acest aspect, ale instanţei de trimitere.

Este adevărat că instanţa de fond, în rejudecare, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul la acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat, dar această soluţie nu a intrat în puterea de lucru judecat, cum greşit susţin recurenţii-reclamanţi, fiind desfiinţată în calea de atac a apelului, în care s-a concluzionat că „...atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să se aprobe declanşarea procedurii de expropriere şi suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanţii nu pot pretinde despăgubiri în condiţiile legii speciale (...)".

Rezultă că pronunţarea instanţei de apel, în rejudecare, asupra dreptului la despăgubiri al reclamanţilor nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 1201 C. civ. privind puterea de lucru judecat, ori o nerespectare a deciziei de desfiinţare, ci reprezintă concluzia instanţei de judecată pronunţată în cursul firesc al etapelor procesuale.

II. Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu a „acordat un beneficiu pârâtei care şi-a invocat propria culpă", ci a concluzionat că „ (...) nefinalizarea demersului privind exproprierea nu a fost cauzată de culpa pârâtului, ci din cauza adoptării Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 37/2008, care, prin art. 2 alin. (1) a interzis autorităţilor şi instituţiilor publice achiziţionarea imobilelor".

Dealtfel nici pârâtul nu „şi-a invocat propria culpă, ci a arătat că nu a finalizat procedura de expropriere datorită unei imposibilităţi obiective, reprezentată de existenţa unui act normativ care nu mai permitea achiziţionarea de imobile de către instituţiile publice, respectiv, O.U.G. nr. 37/2008.

III. Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să conţină „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, întrucât, pe de o parte, este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părţile litigante, o garanţie împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei inerent oricărui act jurisdicţional, iar hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a pretenţiilor deduse judecăţii, dispoziţiilor legale incidente şi probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, urmare a unui raţionament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia.

Înalta Curte constată că în speţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, critica recurenţilor-reclamanţi sub acest aspect neputând fi primită.

Astfel, instanţa de apel a statuat că „(...) atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să aprobe declanşarea procedurii de expropriere şi suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanţii-intimaţi nu pot pretinde despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv, Legea nr. 198/2004, care potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privinţa procedurii cu dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală."

Concluzia sus arătată succede raţionamentului instanţei de apel conform căruia în cauză nu există o expropriere de drept căreia să-i fie aplicabile dispoziţiile legii speciale, a căror evocare, contrar, susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu este „pur formală", întrucât acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa tribunalului judeţean sau a Tribunalului Bucureşti în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere".

Rezultă astfel că înşişi reclamanţii au apreciat că temeiul juridic al pretenţiilor lor îl constituie dispoziţiile legale din materia exproprierii, iar aprecierea instanţei de apel în sensul inaplicabilităţii acestora în cauză, nu reprezintă o nemotivare sau o schimbare a obiectului dedus judecăţii, cum greşit susţin recurenţii-reclamanţi, ci reprezintă concluzia intervenită ca urmare a analizării obiective a chestiunilor deduse judecăţii.

Pe de altă parte, constatând că reclamanţii nu pot cere despăgubiri în temeiul legii speciale, instanţa de apel a făcut referire, în considerentele deciziei atacate, la dispoziţiile art. 998-999 C. civ., despre care a arătat că pot fundamenta pretenţiile pecuniare ale acestora aferente indisponibilizării terenului în litigiu.

IV. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".

Raportat la aceste dispoziţii, despre care arată că au fost încălcate, recurenţii-reclamanţi susţin că „instanţa de apel nesocoteşte limitele rejudecării în apel date de motivele de apel stabilite de pârâţi în raport cu motivele reţinute de instanţa de fond" şi că „din întreaga hotărâre nu se face nicio referire la conţinutul şi motivele instanţei de fond care a admis cererea reclamanţilor".

Apelul pârâţilor a vizat greşita admitere a acţiunii sub aspectul acordării despăgubirilor solicitate de reclamanţi, în condiţiile în care achiziţiile de terenuri negociate în procesul-verbal din 09 aprilie 2008 nu au putut fi finalizate prin adoptarea unei hotărâri de consiliu, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 37/2008 care interzicea autorităţilor şi instituţiilor publice achiziţionarea de imobile.

Obligaţia impusă de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. este aceea a verificării, în limitele investirii prin cererea de apel, a situaţiei de fapt şi a legii aplicabile, astfel cum au fost constatate de către prima instanţă.

Or, instanţa de apel s-a conformat acestei cerinţe, ajungând însă la o concluzie contrară primei instanţe, respectiv, aceea a imposibilităţii obţinerii despăgubirilor în temeiul legilor speciale, în condiţiile inexistenţei unei hotărâri de expropriere din care să decurgă o astfel de reparaţie.

Împrejurarea că în motivare, instanţa de apel nu s-a raportat la toate apărările şi susţinerile părţilor, ori că nu a preluat punctual, în explicitare, considerentele primei instanţe, nu echivalează cu o depăşire a limitelor investirii sau cu o omisiune în justificarea soluţiei adoptate, fiind suficient a răspunde capetelor de cerere cu care a fost investită prin argumente proprii, aspect care nu contravine nici dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. şi nici dispoziţiilor art. 261 alin. (5) din acelaşi cod, sens în care şi această critică va fi înlăturată.

V. Instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2008, cum greşit susţin recurenţii-reclamanţi, ci a justificat, raportat la acest act normativ, imposibilitatea obiectivă a intimatei-pârâte, determinată de o modificare legislativă, de a emite o hotărâre de începere a exproprierii, care să reprezinte premisa acordării, către reclamanţi, a despăgubirilor solicitate prin cererea introductivă de instanţă.

Exproprierea reprezintă trecerea forţată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, pentru cauză de utilitate publică, a unor imobile aflate în proprietatea privată, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, o asemenea procedură reprezentând o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate.

În vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilităţi publice şi ţinând seama de caracterul de excepţie conferit de Constituţia României şi de C. civ. cedării, prin expropriere, a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecţie se realizează, dealtfel, prin garantarea şi ocrotirea sa de către lege, a fost adoptată Legea nr. 33/1994, care cuprinde dispoziţii de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, cât şi apărarea dreptului de proprietate privată.

Legea nr. 33/1994 reglementează sfera bunurilor imobile care pot face obiectul exproprierii, utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare exproprierii, soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele judecătoreşti, modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului bunului expropriat, condiţiile plăţii respectivelor despăgubiri, precum şi consecinţele juridice ale exproprierii.

Dispoziţiile acestei legi se completează cu cele prevăzute de Legea nr. 198/2004, în prezent abrogată prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite pentru bunul expropriat nu poate excede cadrului legal impus de actele normative anterior arătate, prin raportare la care instanţa de apel a constatat că în cauză nu există expropriere de drept.

În acest sens, instanţa de apel în mod corect a reţinut că, deşi cuprins în planul de realizare a Bulevardului S. din municipiul Timişoara, iar autoritatea locală a demarat proceduri de negociere cu terţii în vederea exproprierii, terenul în discuţie figurează înscris în cartea funciară ca proprietate a reclamanţilor, fiind în prezent în posesia acestora.

A mai reţinut instanţa de apel că demersurile aceleiaşi autorităţi locale privind schimbul de imobile şi acordarea de despăgubiri, cu referire expresă la procesul-verbal de negociere din 09 aprilie 2008 invocat de către recurentii-reclamanti, au rămas în faza de proiect, nedispunându-se exproprierea, respectiv, neexistând o hotărâre a consiliului local prin care să se dispună începerea procedurii de expropriere.

Cum efectul exproprierii îl constituie trecerea bunului în proprietatea publică, respectiv, în patrimoniul expropriatorului, liber de orice sarcini, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar în cauză, conform înscrierii de carte funciară, a rezultat că proprietarii tabulari ai terenului în litigiu sunt recurenţii-reclamanţi, care deţin şi posesia acestuia, în mod corect s-a apreciat, de către instanţa de apel, că în cauză nu există expropriere de drept.

Inexistenţa exproprierii de drept determină inaplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor legilor speciale în materie şi, implicit, imposibilitatea acordării de despăgubiri pe acest temei.

Evocarea, de către instanţa de apel, a O.U.G. nr. 37/2008, în justificarea imposibilităţii intimatei-pârâte de a emite hotărâre de începere a procedurii de expropriere, nu are, astfel, nicio relevanţă, întrucât în cauză nu s-a constatat aplicabilitatea acesteia, ci, aşa cum s-a arătat anterior, inaplicabilitatea normelor speciale din materia exproprierii, astfel cum ele au fost indicate ca temei juridic al pretenţiilor formulate, chiar de către reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi susţin că în cauză operează o expropriere forţată, însă nici această apărare nu poate fi primită.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. consacrată într-o serie de cauze în materie (ex.: cauza Burghelea contra României), exproprierea forţată desemnează acea situaţie în care o persoană care este, din punct de vedere juridic, proprietarul unui bun, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietăţii să facă obiectul unui act juridic.

Astfel, Curtea Europeană a considerat că exproprierea poate fi şi una de fapt atunci când, deşi persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esenţiale ale dreptului de proprietate pe care, deşi îl are, nu îl poate exercita.

Cu toate acestea, chiar şi în practica instanţei de contencios european chestiunea „exproprierii de fapt" este greu compatibilă cu dispoziţiile convenţionale care protejează dreptul de proprietate, deoarece în măsura în care o privare de proprietate de fapt trebuie să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop de utilitate publică şi să fie însoţită de o despăgubire anterioară actului de privare, aceasta nu mai poate constitui o expropriere de fapt, transformându-se într-o expropriere de drept.

Exproprierea, de drept sau de fapt, presupune pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate, respectiv, posesia (stăpânirea efectivă a bunului), folosinţa (acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuinţeze bunul în interesul său şi să-i perceapă fructele), dispoziţia (posibilitatea proprietarului de a dispune liber de bunul său, de a-1 înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane, precum şi de a dispune de substanţa bunului, respectiv, de a-1 transforma, consuma, distruge, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare).

În speţă, reclamanţii nu sunt doar titularii dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie, aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, ci au în posesie terenul respectiv, despre care arată doar că nu îl pot folosi pentru edificarea unor construcţii în scopul derulării unor activităţi economice.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, pentru indisponibilizarea economică a terenului, aceştia au deschisă o altă cale procedurală pentru valorificarea pretenţiilor lor, eventual, aceea a acţiunii în despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Reprezentantul recurenţilor-reclamanţi a precizat, în şedinţa publică din 28 noiembrie 2012, dată la care a fost judecat recursul, că nu poate construi pe terenul în litigiu şi că prejudiciul ar consta în imposibilitatea exploatării acestuia din punct de vedere economic, astfel cum doreşte.

Astfel, pentru a se constata existenţa unei exproprieri de fapt, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi, aceştia trebuiau să demonstreze că au fost deposedaţi de bunul lor, chiar în absenţa unui act formal de preluare din partea statului, or, aceştia exercită posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, asupra terenului în litigiu.

Acest aspect, coroborat cu cele menţionate anterior fac imposibilă constatarea, de către instanţa de judecată, a existenţei unei exproprieri de fapt.

În lipsa exproprierii, de drept şi de fapt, nu se poate constata nici încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este susţinută de către recurentii-reclamanti în finalul motivelor de recurs formulate în scris, neexistând premisa care să conducă la o asemenea constatare.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către intimaţii-pârâţi, sens în care va obliga recurenţii-reclamanţi la plata, către aceştia, a sumei de 339 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.I. şi I.P. împotriva deciziei nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi la 339 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7297/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 7293/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7296/2012. Civil. Expropriere. Recurs