ICCJ. Decizia nr. 7293/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7293/2012
Dosar nr. 20093/3/2010
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 23 aprilie 2010, reclamantul P.M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat să fie obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului preluat abuziv de către stat, situat în comuna D., sat V.N., Jud. Argeş, proprietatea autoarei sale M.E.N.S., urmând a se acorda despăgubirea începând cu data preluării bunului şi până la momentul restituirii posesiei.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1668 din 10 octombrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1./1939 de către Tribunalul Ilfov, autoarea reclamantului a dobândit în proprietate moşia C.P. (în suprafaţă de 58,5548 ha) situată în comuna D., satul V.N. Prin procesul-verbal datat 04 septembrie 1949, această moşie, alcătuită din suprafeţe de teren şi construcţii, a fost preluată de stat şi dată în administrarea comunei D.
Instanţa a mai constatat că, prin sentinţa civilă nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung, hotărâre rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea introdusă de reclamant şi s-a constatat preluarea fără titlu a averii ce a aparţinut autoarei reclamantului, N.M.E., avere situată pe raza comunei D. Totodată, s-a constatat nulitatea procesului-verbal de preluare datat 04 septembrie 1949 şi s-a dispus obligarea Comisiei locale de fond funciar D. şi Primăriei comunei D. să transmită actele Comisiei judeţene de fond funciar şi Prefectului pentru emiterea titlului de proprietate. Conform procesului-verbal de predare-primire întocmit la data de 17 aprilie 2007 de către Consiliul Judeţean Argeş în baza dispoziţiei Preşedintelui Consiliului judeţean Argeş nr. 15 din 04 ianuarie 2007, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul teren în suprafaţă de 18494,9 mp şi construcţiile existente pe acesta, situate în comuna D., sat V.N.
Tribunalul a constatat că, în cauză, se pretinde de către reclamant ca pârâtul Statul Român să-i plătească contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în comuna D., jud. Argeş, imobil ce a aparţinut autoarei sale, începând cu data preluării bunului, 04 septembrie 1949.
S-a reţinut că atât dispoziţia de restituire în natură, cât şi procesul-verbal de predare au fost întocmite de organul în drept, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, lege speciala cu caracter profund reparatoriu, şi care reglementează regimul juridic al imobilelor terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, aşa încât faţă de măsura deja dispusă, solicitările formulate de reclamant prin acţiunea de faţă, ar presupune o dublă reparaţie, fiind lipsite de suport legal.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, susţinând că soluţia este eronată, având la bază confuzia între dreptul la restituirea fizică a bunului şi dreptul la restituirea fructelor sau a contravalorii lipsei de folosinţă a acestuia pe perioada cât s-a aflat în mâna unui neproprietar.
În acest sens, trebuie reţinute dispoziţiile art. 480-481 C. civ. anterior, în vigoare la data introducerii acţiunii, care reglementau în mod distinct dreptul de proprietate asupra bunului şi compensaţia pentru încetarea dreptului de proprietate prin expropriere, precum şi cele ale art. 483, 485, 486, 487 şi 523 din noul C. civ., care reglementează dreptul proprietarului de a primi fructele civile şi condiţiile în care posesorul le-ar putea reţine.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 63/ A/13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, la fel ca şi prima instanţă a fondului, că printr-o sentinţă anterioară (nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung) s-a admis acţiunea formulată de P.M.C., s-a constatat preluarea fără titlu a averii aparţinând defunctei N.M.E. situată pe raza comunei D., s-a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de preluare din 4 septembrie 1949, şi s-a constatat că proprietatea bunurilor nu a fost pierdută de autorul reclamantului. Instanţa a obligat Comisia locală de fond funciar D. şi Primarul comunei D. să transmită actele reclamantului în vederea emiterii titlului de proprietate în condiţiile Legii nr. 247/2005, Comisiei judeţene de fond funciar şi Prefectului.
Sentinţa menţionată a fost executată, fapt constatat prin încheierea proceselor-verbale prin care Consiliul judeţean Argeş a predat reclamantului imobilele preluate abuziv.
S-a constatat că prezenta acţiune, formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, are ca obiect obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului preluat abuziv de către stat, de la data preluării bunului şi până la data restituirii posesiei, reclamantul invocând art. 480 C. civ., pentru restituirea fructelor sau a contravalorii lipsei de folosinţă a acestuia, pe perioada cât imobilul s-a aflat în mâna unui neproprietar.
Conform prevederilor dreptului comun invocate de apelantul reclamant, dreptul proprietarului de a obţine odată cu restituirea bunului şi toate accesoriile sale (fructe şi producte) este un drept de creanţă iar potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a acţiunilor referitoare la un obiect patrimonial este de 3 ani. În condiţiile în care printr-o hotărâre anterioară pronunţată în temeiul legii speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 247/2005, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că autorităţile Statului Român trebuie să restituie bunurile preluate abuziv, acesta are calitate procesuală activă şi în acţiunea prin care se solicita accesoriile bunului (fructele civile). De asemenea, conform dreptului comun, din momentul introducerii acţiunii în justiţie contra posesorului, pârâtul a încetat să mai fie de bună credinţă şi de la acel moment se datorează fructele civile.
Pe de altă parte, s-a reţinut că măsurile reparatorii au fost acordate în temeiul legii speciale, care, prin conţinutul ei, nu face nicio referire la alte despăgubiri, cum ar fi fructele civile şi aceasta deoarece legiuitorul adoptând actul normativ în scop reparator a avut în vedere, prin compensaţia care se va acorda, despăgubirea integrală a celui de care statul a abuzat fără drept.
În această situaţie, nu se poate recunoaşte un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat prin legea specială, fără a nesocoti prevederile legii speciale, conform căreia persoanele îndreptăţite îşi pot valorifica dreptul la acordarea măsurilor reparatorii în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005. Raportul juridic prevăzut legea invocată se naşte prin transmiterea cererii de restituire şi este stabilit între persoana îndreptăţită şi entităţile juridice care, conform legii speciale, au soluţionat cererea de restituire.
În ceea ce priveşte concursul dintre legea specială şi dreptul comun invocat de reclamant, Curtea a constatat că acesta a fost tranşat, cu referire la Legea nr. 10/2001, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raţionamentul respectiv fiind aplicabil şi în cauza de faţă. Astfel, în virtutea principiului „specialul derogă de la general", concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.
S-a constatat totodată, că jurisprudenţa Curţii europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 247/2005, iar o acţiune directă îndreptată împotriva statului în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, solicitate cu suprimarea procedurilor stabilite în acest sens, nu-şi poate avea temei suficient în sensul art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţie.
În cauză, apelantul reclamant s-a adresat atât autorităţilor administrative cât şi instanţei de judecată pentru recunoaşterea dreptului său, iar după finalizarea procedurilor judiciare, respectivul drept a fost recunoscut conform sentinţei civile nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung, sentinţă care a fost executată. Urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti menţionate, reclamantul a devenit titularul unui bun în sensul art 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, însă după executarea sentinţei, reclamantul nu este lipsit de folosinţa imobilelor asupra cărora i s-a recunoscut dreptul de proprietate în procedura legii speciale de reparaţie.
Reţinând că dreptul comun nu se poate aplica prioritar sau în concurs cu legea specială, că nu se poate recunoaşte un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat prin legea specială şi că, pentru perioada anterioară sentinţei civile nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung care a recunoscut în favoarea reclamantului unui „bun", reclamantul nu poate invoca o încălcare a Convenţiei, Curtea a constatat că prima instanţă a respins în mod corect acţiunea reclamantului.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Soluţia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, deşi apelul a fost respins ca nefondat, întreaga motivare a deciziei demonstrează că cererea a fost analizată prin prisma unei veritabile inadmisibilităţi a acţiunii prin raportare la legea specială şi la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără ca aceste aspecte să fi fost puse în discuţia părţilor, existând astfel contradicţie între considerente şi dispozitiv (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, s-a arătat că decizia este motivată cu referire la legea specială şi la faptul că o cerere care comportă şi aplicarea unor norme sau principii generale nu poate fi primită, situaţie care corespunde unei veritabile excepţii de inadmisibilitate, deşi nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor.
Instanţa nu a analizat fondul cererii, împrejurarea că a fost dovedită continuitatea dreptului de proprietate şi reaua-credinţă a statului cu privire la exercitarea posesiei asupra imobilului.
Eliminând normele şi principiile generale, instanţa a limitat nejustifîcat dreptul de acces la justiţie, ceea ce constituie o ingerinţă nepermisă într-un drept fundamental, deşi o asemenea ingerinţă trebuie să fie reglementată obligatoriu de lege, or, niciunde în legea specială nu se prevede înlăturarea de la aplicare a normelor de drept care permit restituirea fructelor civile sau a contravalorii acestora după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Deşi instanţa de apel motivează că despăgubirile au fost date conform legii speciale, nu arată în concret care sunt măsurile reparatorii acordate.
Plecând de la premisa greşită că legiuitorul a asigurat despăgubirea integrală prin acordarea unei compensaţii, deoarece legea specială nu face referire şi la acordarea de fructe civile, instanţa de apel nu observă un principiu fundamental de drept, potrivit căruia legea specială se completează cu dreptul comun.
Aceeaşi premisă greşită şi interpretare defectuoasă a legii speciale conduce instanţa la raţionamentul eronat conform căruia nu se poate recunoaşte un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat de legea specială, fără a contraveni procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005.
Instanţa a stabilit greşit raportul dintre legea specială şi dreptul internaţional din perspectiva deciziei nr. 33/2008, deşi aceasta are în vedere exclusiv admisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, reclamantul solicită statului drepturi accesorii faţă de restituirea posesiei imobilului nu măsuri reparatorii conform legii speciale pentru un bun care nu s-ar putea restitui în natură, aşa cum prevede Legea nr. 247/2005.
Recurentul-reclamant este proprietarul unui bun actual, recunoscut ca atare prin pronunţarea unor hotărâri definitive şi irevocabile prin care a fost admisă acţiunea în constatarea continuităţii dreptului de proprietate.
Ca atare, nu este vorba de un drept nou de proprietate ci de situaţia supravieţuirii vechiului drept ce a fost împiedicat a fi exercitat, iar de această împiedicare se face vinovat statul român.
O asemenea privare de exerciţiul dreptului, însoţit de lipsa totală de compensaţii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Simplul fapt că a fost restituit imobilul în urma procedurilor iniţiate în faţa instanţelor naţionale nu poate înlătura consecinţele încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât interesul patrimonial are o bază suficientă în dreptul intern, deoarece este recunoscut în mod expres de stat şi este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Reiterând argumentele anterioare, recurentul-reclamant a arătat că este eronată concluzia instanţei de apel în sensul că dreptul comun nu se poate aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială şi că nu s-ar putea recunoaşte un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat de Legea nr. 247/2005.
Aceasta întrucât, deşi bunul face obiect al legii speciale în ceea ce priveşte restituirea sa în natură, legea specială nu lămureşte aspectul lipsei de folosinţă, aceasta completându-se cu normele generale de drept comun.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:
- Contrar susţinerii recurentului, soluţia adoptată în cauză nu este rezultatul unei aplicări eronate a normelor substanţiale şi nici a încălcării regulii de drept referitoare la raportul dintre norma generală şi cea specială.
Astfel, în cauză s-a statuat corect, ţinându-se seama de regimul juridic al bunului - preluat de stat abuziv în anul 1949 - că acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia s-a şi obţinut, de altfel, reparaţia (prin restituirea imobilului).
În mod cu totul nejustificat recurentul-reclamant pretinde că în completarea legii speciale, care prevede modalitatea în care se realizează repararea prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor de către stat, instanţa ar fi trebuit să aplice normele dreptului comun care vin în completarea normei speciale, contravaloarea lipsei de folosinţă putând fi solicitată pe temeiul art. 480 C. civ. (care a reprezentat cauza cererii de chemare în judecată).
Susţinerea este neîntemeiată, deoarece în această materie legiuitorul a optat pentru anumite forme de asigurare a reparaţiei -în natură sau prin echivalent -, fără să considere oportună acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor.
În acest sens, se constată că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi potrivit jurisprudenţei dezvoltate de instanţa de contencios european în aplicarea acestui text, se recunoaşte statelor o marjă largă de apreciere în adoptarea legilor pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosinţei bunurilor conform interesului general.
Mai ales în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, s-a apreciat de către Curtea Europeană că autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale ale persoanelor (cauza Broniowski c. Poloniei).
Şi aceasta, îndeosebi atunci când dreptul la despăgubire decurge dintr-o privare de proprietate impusă persoanei nu de statul în cauză, ci este concepută pentru a atenua efectele unei privări de bun datorate unui regim politic anterior.
Or, soluţia legislativă (Legea nr. 10/2001) adoptată într-un anumit context economic, a corespuns necesităţii de realizare a unui echilibru între interesele particulare (ale persoanelor deposedate abuziv) şi interesul general al unei societăţi care nu putea susţine atenuarea nedreptăţilor anterioare prin crearea unor nedreptăţi noi prin grevarea bugetului statului pe termen lung (ceea ce nu mai era de natură să asigure raportul corect între exigenţele interesului general şi imperativul salvării dreptului fundamental la proprietate al particularilor).
În acest context, în care problema restituirilor a fost rezolvată într-un cadru normativ special, numai prin ignorarea regulii potrivit căreia „specialul derogă de la general" (specialia generalibus derogani), recurentul poate susţine că dreptul comun vine să completeze norma specială.
În felul acesta, se adaugă, practic, la voinţa legiuitorului care nu a înţeles să lase aspecte ale măsurilor reparatorii vizând imobilele preluate abuziv pe seama dreptului comun (în privinţa acelor imobile care nu au făcut obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, facându-se menţiunea, fie că se va adopta un act normativ special - ca în situaţia bunurilor aparţinând patrimoniului sindical -, fie că reprezintă deja obiect al unor reglementări speciale, ca în situaţia bunurilor aparţinând cultelor religioase ori minorităţilor naţionale).
Faptul că, aşa cum arată recurentul, nicăieri în legea specială nu se prevede înlăturarea de la aplicare a normelor de drept comun care permit restituirea fructelor civile sau a contravalorii acestora, nu este un argument care să-i justifice temeiul legal al pretenţiilor.
Dimpotrivă, o asemenea critică ignoră regula de drept potrivit căreia specialul este întotdeauna derogatoriu de la general, nefiind necesar ca aceasta să fie inserată ca atare în actul normativ pentru a fi efectivă.
Tot astfel, este nefondată susţinerea potrivit căreia n-ar exista suprapunere între norma specială şi cea generală, aşa încât, neexistând incompatibilitate de reglementare, înseamnă că norma generală nu este înlăturată de la aplicare.
Aşa cum s-a arătat anterior, legea specială asigură cadrul normativ integral pentru repararea prejudiciilor cauzate prin preluarea abuzivă a imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (excepţie făcând imobilele menţionate la art. 8 din Legea nr. 10/2001, dar al căror regim juridic este avut în vedere tot în cadrul unor reglementări speciale), în modalitatea aleasă de legiuitor, astfel încât „în completarea" acestei reglementări nu poate veni norma generală.
Nemulţumirea reclamantului-recurent vizează, de fapt, opţiunea legiuitorului de asigurare a reparaţiei, pretinzând, pe lângă restituirea bunului, şi contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada cuprinsă între data preluării bunului (anul 1949) şi până la momentul restituirii posesiei (în 2007).
Faptul că reclamantul beneficiază, cum afirmă, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 - constând în aceea că a fost recunoscută continuitatea dreptului său de proprietate, în condiţiile unei preluări abuzive a imobilului - a reprezentat tocmai fundamentul restituirii în natură a imobilului în procedura Legii nr. 10/2001.
În rest, aşa cum corect constată instanţa de apel, pretinsul drept de creanţă, având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada în care a fost deţinut de către stat, nu are o bază suficientă în dreptul intern - în care, valorificarea unei creanţe constând în despăgubiri, ca măsură reparatorie prin echivalent se poate realiza în condiţiile reglementate de Legea nr. 247/2005 - şi nici într-o jurisprudenţă conturată, constantă sau previzibilă care să fi confirmat asemenea pretenţii.
De aceea, pentru ca un drept de creanţă să fie asimilat noţiunii de bun în sensul jurisprudenţei Curţii europene, este necesar, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, ca el să fie constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească trecută în puterea lucrului judecat, iar nu să facă obiectul unei contestări sau proceduri judiciare de stabilire.
În realitate, prin demersul judiciar iniţiat, se tinde la o dublă reparaţie, în condiţiile în care, prin recurgerea la legea specială -adoptată în conformitate cu normele convenţionale, care lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei, luarea măsurilor legislative considerate necesare pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a proprietăţilor preluate abuziv - reclamantul a obţinut restituirea bunului.
Un asemenea demers, pe care reclamantul şi-l fundamentează pe normele dreptului comun, îl situează în afara cadrului legal şi dintr-un alt punct de vedere, corect reţinut de instanţa de apel.
Astfel, ignorând reglementarea specială şi considerând că valorificarea dreptului la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în perioada cuprinsă între momentul preluării abuzive şi cel al restituirii bunului (care, potrivit procesului-verbal de predare-primire a avut loc la 17 aprilie 2007) s-ar realiza potrivit dreptului comun, recurentul nesocoteşte faptul că normele de drept comun permit valorificarea unei creanţe înăuntrul termenului general de prescripţie extinctivă care este de 3 ani şi care începe să curgă de la data naşterii dreptului subiectiv.
În speţă, promovarea acţiunii la data de 19 aprilie 2010 situează, într-adevăr, demersul judiciar al reclamantului în afara termenului legal de prescripţie, având în vedere că pretenţiile a căror recunoaştere o poate susţine, din punct de vedere al prescripţiei extinctive, se situează în ultimii 3 ani dinaintea introducerii acţiunii (fiind fără relevanţă prorogarea legală invocată, datorată zilelor nelucrătoare).
Conform actului de învestire a instanţei, reclamantul a cerut contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în perioada 1949-2007, aşa încât intervalul 2007-2010, care ar fi acoperit de normele referitoare la prescripţie, se situează în afara perioadei pentru care au fost formulate pretenţiile.
- Susţinerea că decizia din apel ar avea la bază o veritabilă excepţie de inadmisibilitate - care n-a fost pusă în dezbaterea părţilor şi, astfel, s-ar fi încălcat principiul contradictorialităţii, existând, totodată, contradicţie între dispozitiv şi considerente, cu incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în aprecierea recurentului - este, de asemenea, nefondată.
Aceasta, întrucât prima instanţă, în fundamentarea soluţiei, reţinuse aceeaşi aplicare a legii speciale, în cadrul căreia s-a obţinut valorificarea pretenţiilor, aşa încât noul demers este lipsit de temei legal.
Or, acest aspect a fost combătut prin motivele de apel, instanţa trebuind să răspundă, atunci când a realizat controlul de legalitate, criticii formulate.
Nu se poate pretinde, aşa cum greşit face recurentul, că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor argumentele soluţiei, întrucât considerentele deciziei reprezintă rezultatul deliberării instanţei, într-o fază ulterioară închiderii dezbaterilor în proces.
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, criticile au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.M.C. împotriva deciziei nr. 63 A din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7296/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7292/2012. Civil → |
|---|
