ICCJ. Decizia nr. 7292/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7292/2012
Dosar nr. 633/95/2010**
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 186 din 10 iunie 2010, Tribunalul Gorj, secţia civilă, a respins excepţiile netimbrării şi a calităţii procesuale pasive a Statului Român; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi; a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 1.375.500 RON despăgubiri civile şi la 500 RON cheltuieli de judecată faţă de reclamanţi; a respins cererea faţă de pârâta S.N.L.O., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia de netimbrare, a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât prezenta cauză are ca obiect acordarea despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 18/1991, lege ce are caracter reparatoriu al proprietăţilor de care au fost deposedaţi titularii lor de către stat şi din a căror dispoziţii rezultă că litigiile întemeiate pe o astfel de lege, sunt scutite de taxa de timbru, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997.
Referitor la excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, a constatat, de asemenea, că nu este întemeiată, întrucât, potrivit art. 1 alin. (3), titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza acesteia, vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege, iar art. 3 alin. lit. h), titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevede că titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama statului român.
Reclamanţii au invocat, ca şi temei juridic al acţiunii lor, Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O. şi, în raport de faptul că s-a stabilit, în procedura prevăzută de legea specială a fondului funciar, dreptul acestora la acordarea despăgubirilor pentru terenurile ce nu pot fi restituite în natură, se consideră că reclamanţii au o creanţă patrimonială care intră sub incidenţa noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.
Astfel că, se justifică pe deplin chemarea în judecată a Statului Român, care nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi cu coerenţă în ceea ce priveşte problema de interes general, ce o constituie restituirea bunurilor ce au fost trecute în proprietatea sa, cu atât mai mult cu cât mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondul Proprietatea, nu se dovedeşte în prezent funcţional.
Referitor la pârâta S.N.L.O., tribunalul a constatat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă, în contextul în care reclamanţii nu au beneficiat de o reconstituire a dreptului de proprietate în natură şi nu are nici un fel de atribuţie în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că din probatoriile administrate a rezultat că nu s-a parcurs procedura administrativă prevăzută de titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamanţii neputând să aştepte derularea unor proceduri, care sunt incerte în privinţa duratei şi a finalităţii şi asupra cărora nu pot avea nici un control în contextul în care autorităţile au lăsat să treacă un număr însemnat de ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care aceştia sunt îndreptăţiţi.
La cuantumul despăgubirilor a fost avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert Merfu Ilie, care se raportează la valoarea reală a terenurilor de care au fost deposedaţi reclamanţii, stabilită prin metoda comparaţiei de piaţă a vânzărilor, stabilindu-se ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească acestora suma de 1.375.500 RON despăgubiri civile, pârâtul fiind obligat şi la 500 RON cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 422 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei susmenţionate.
Prin decizia nr. 7815 din 3 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de acelaşi pârât împotriva deciziei instanţei de apel, pe care a casat-o trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea apelului.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că pentru ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să poată fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, este necesar ca obligaţia de reparaţie să revină acestuia în mod nemijlocit, în temeiul unor dispoziţii legale care să prevadă existenţa unei astfel de obligaţii.
Prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român a invocat lipsa sa de calitate procesuală pasivă, raportat la procedura specială reglementată prin Legea nr. 247/2005. O analiză a calităţii procesuale pasive a pârâtului din perspectiva normei speciale nu a fost realizată de instanţa de apel care s-a mărginit la cercetarea calităţii procesuale pasive a Statului Român exclusiv din perspectiva dreptului comun.
Verificarea acestei calităţi prin raportare la condiţiile legii speciale, omisso medio, direct în faza de judecată a recursului, în condiţiile în care instanţa de apel nu a efectuat la rândul ei o analiză a acestor susţineri în cauză, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor.
Prin decizia civilă nr. 23 din 1 martie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a admis apelul pârâtului; a schimbat în parte sentinţa; a respins, ca inadmisibilă, acţiunea promovată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a menţinut dispoziţiile sentinţei privind netimbrarea acţiunii şi respingerea cererii faţă de S.N.L.O. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011, a hotărât că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Or, potrivit art. 1 alin. (3) din Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege.
Dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursurile în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. - în vigoare la data formulării acţiunii, acestea regăsindu-se, de altfel, într-o reglementare identică, şi în art. 330 ind. 7 alin. (3) C. proc. civ. care se aplică acţiunilor promovate după 25 noiembrie 2010, data intrării in vigoare a Legii nr. 202/2010 de modificare şi completare a Codului de procedură civilă.
Deci, promovarea acţiunii de către reclamanţi în temeiul dreptului comun nu este admisibilă, faţă de caracterul special al actelor normative aplicabile în materia restituirilor şi a stabilirii de măsuri reparatorii pentru terenurile preluate abuziv în perioada de referinţă.
Soluţia nu contravine prevederilor art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 44 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât în cauză nu există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să o fi ratificat, iar articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile pe care le-au preluat abuziv înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Legile fondului funciar aşa cum au fost modificate şi completate, precum şi dispoziţiile Legii nr. 247/2005, nu aduc atingere dreptului de proprietate garantat şi ocrotit de art. 44 din Constituţie, întrucât proprietarii terenurilor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moştenitorii acestora pot obţine efectiv restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.
Pe de altă parte, faptul că legile fondului funciar şi Legea nr. 247/2005 prevăd obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative nu conduce la privarea persoanelor îndreptăţite de dreptul de acces la justiţie, întrucât împotriva deciziilor motivate emise în aceste proceduri, legea deschide calea plângerii în instanţă.
În consecinţă, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile care se iau în cadrul procedurii legilor fondului funciar, inclusiv în cea specifică evaluării, emiterii titlurilor de despăgubiri şi plată/conversie, iar titularii dreptului la despăgubiri, au alte mijloace prevăzute de lege şi acces la justiţie, pentru eficientizarea/accelerarea procedurii şi punerea în executare a dreptului lor, decât formularea unei alte acţiuni în pretenţii care să se finalizeze cu o nouă recunoaştere şi o nouă statuare asupra aceluiaşi drept la despăgubiri.
Faţă de soluţia care s-a pronunţat, în legătură cu legea specială aplicabilă atunci când intră în concurs cu legea generală, instanţa de apel a apreciat ca fiind de prisos analiza susţinerilor referitoare la valabilitatea titlului statului sau la legitimarea procesuală pasivă a persoanelor juridice chemate în judecată, ori a fondului cauzei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.B.D. şi B.T.E., arătând că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a ignorat situaţia juridică a proprietăţii acestora, respectiv, aceea de „proprietate privată", astfel cum este garantată de Constituţia României şi faţă de care sunt aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că terenul în litigiu, în suprafaţă de 45,25 ha, a fost preluat de stat fără nicio bază legală, fiind incidente în cauză dispoziţiile legale mai sus menţionate, a căror aplicare este prioritară faţă de legile speciale în materie, şi că, preluarea acestuia fiind abuzivă, rezultă că a rămas în proprietatea privată a acestora până în prezent.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l constata nul, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanţii arată, generic, că terenul în litigiu a fost preluat de stat „fără bază legală", că situaţia juridică a acestuia este de „proprietate privată" şi că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a căror aplicare este prioritară raportat la legislaţia specială în materie.
Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a analizat cauza din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport de argumentele aduse de această parte în susţinerea apelului său, de dezlegările date de instanţa supremă prin decizia de casare şi de decizia în interesul Legii nr. 27/2011 privind admisibilitatea acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie.
Din analiza motivelor de recurs rezultă cu evidenţă lipsa indicării punctuale a aspectelor pentru care hotărârea obiect al prezentei căi de atac nu este conformă legii, sens în care susţinerile reclamanţilor nu se pot circumscrie cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu se constituie în chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de
atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanţii D.B.D. şi B.T.E. împotriva deciziei nr. 23 din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7293/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7289/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
