ICCJ. Decizia nr. 7573/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7573/2012
Dosar nr. 32/33/2012
Şedinţa publică din 12 decembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă C., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să se constate nulitatea exproprierii lăcaşului de cult greco-catolic din C. şi a casei parohiale aferente, precum şi a terenului de 6.824 m.p. din C.F., operate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 aprobat prin Decretul nr. 9/1989, nulitate fondată pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, introdus prin O.G. nr. 64/2004; să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare în C.F., încheiere operată în baza decretului abuziv; să se dispună revenirea la situaţia anterioară, în sensul de a înscrie pe numele reclamantei a întregului imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 557 din 27 martie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acţiunea, s-a dispus rectificarea intabulării efectuate în C.F. asupra imobilului casă cu grădină intravilan în suprafaţă de 6.824 m.p. de sub Bl. S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare înscrierii din anul 1967.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta a propus pârâtei o conciliere, dar pârâta nu s-a prezentat la întâlnire, fiind astfel considerată îndeplinită procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. în baza Decretului nr. 358/1948, averea entităţilor bisericeşti a trecut în proprietatea statului, cu posibilitatea ca o parte din aceasta să poată fi atribuită de o comisie în favoarea Bisericii Ortodoxe Române, iar prin ordinul Ministerului Agriculturii dat în temeiul Decretului nr. 358/1948, imobilul din C.F. C. a fost oferit Ministerului Agriculturii.
S-a reţinut că ulterior, cu încheierea din 8 aprilie 1967, în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 358/1948, s-a rectificat numele proprietarului tabular.
Tribunalul a apreciat că înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în C.F. s-a făcut în baza unor acte normative ce sunt abrogate în prezent iar, odată cu încetarea efectelor acestora, sunt înlăturate şi condiţiile de existenţă a dreptului, astfel încât acţiunea a fost admisă în temeiul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Prin decizia civilă nr. 269/A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de pârâtă, sentinţa fiind desfiinţată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra petitului 1 din acţiunea reclamantei, referitor la constatarea nulităţii exproprierii lăcaşului de cult greco-catolic şi a casei parohiale din localitatea C., precum şi a terenului în suprafaţă de 6.824 m.p. din C.F., iar în absenţa unei asemenea solicitări, nu se poate dispune rectificarea cărţii funciare, cât timp titlul în baza căruia s-a făcut preluarea nu a fost anulat.
Reluându-se judecata, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 4.256 din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, prin care s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decretul nr. 358/1948 a fost desfiinţat cultul greco-catolic, averea trecând în proprietatea statului, cu posibilitatea ca o parte să poată fi atribuită de o comisie în favoarea Bisericii Ortodoxe Române. Prin Ordinul din anul 1949 al Ministerului Agriculturii, imobilul a fost oferit de Parohia Ortodoxă, Direcţiei Agricole Judeţene, iar cu încheierea din 08 aprilie 1967 dată în baza art. 13 din Decretul nr. 358/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 177/1948, s-a rectificat numele proprietarului, din Biserica Greco-Catolică, în Biserica Română.
Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii acestor înscrieri, respectiv constatarea nulităţii exproprierii lăcaşului de cult, fără a indica temeiul de drept al cererii sale, dar a invocat lipsa titlului de proprietate al pârâtei. Or, art. 2 din Decretul nr. 358/1948 prevedea că averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român.
S-a constatat că reclamanta a mai solicitat şi rectificarea C.F. C., în sensul anulării încheierii nr. 181/1967, cerere care nu poate fi însă admisă, faţă de prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, întrucât nu există o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost valabil sau ar fi încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
Faptul că decretele în baza cărora s-a efectuat înscrierea au fost abrogate, nu duce la consecinţa înlăturării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a realizat înscrierea.
Totodată, s-a reţinut că în prezent există o disproporţie evidentă între numărul credincioşilor ortodocşi şi cei catolici; chiar dacă trecerea credincioşilor greco-catolici şi, odată cu ei, a lăcaşului de cult la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioşilor nu doreşte să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi ce decurg din calitatea de fost credincios greco-catolic.
Prin decizia civilă nr. 19 din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamantă, desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceluiaşi Tribunal întrucât, raportat la cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamantă în fapt şi în drept, în mod nelegal prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, acesta fiind expres menţionat, iar din motivarea acţiunii rezultă fără echivoc că reclamanta a invocat lipsa titlului în baza căruia a operat transferul dreptului de proprietate.
Deşi prin decizia civilă nr. 269/A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj s-a statuat că acţiunea principală formulată de reclamantă este aceea în constatarea nulităţii preluării imobilului litigios, iar acţiunea în rectificare şi restabilire a situaţiei anterioare este o acţiune accesorie şi consecutivă constatării nulităţii actului de preluare, prima instanţă nu a înţeles să cerceteze şi să soluţioneze primul petit formulat de reclamantă.
La rejudecare, Tribunalului Sălaj a pronunţat sentinţa civilă nr. 4924 din 29 septembrie 2011 prin care a respins ca nefondată acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin încheierea nr. 181/1967, în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 177/1948, s-a rectificat numele din Biserica Greco-Catolică, în Biserica Ortodoxă Română.
Înscrierea lăcaşului de cult şi a casei parohiale aferente, precum şi a terenului de 6.824 m.p. din C.F. în favoarea Bisericii Ortodoxe Române prin încheierea nr. 181/1967, s-a făcut ca urmare a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, prin care s-a constatat revenirea comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox din România, încetând să mai existe organizaţii centrale şi statutare ale acestui cult.
În art. 2 din acelaşi decret s-a reglementat situaţia averii mobile şi imobile deţinute la organizaţiile centrale şi statutare ale cultului greco-catolic care reveneau Statului Român, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, acestea rămânând în proprietatea comunităţii locale, respectiv a cultului ortodox român.
Rezultă că au fost trecute în proprietatea statului averile bisericeşti şi mănăstireşti ale cultului greco-catolic {res eccleziastica) aflate în circuitul civil, cult care a fost desfiinţat, însă bunurile sacre destinate practicării cultului res sacra au rămas în continuare în posesia credincioşilor practicanţi organizaţi în parohii, care ope legis, au fost trecuţi la cultul ortodox.
Făcând distincţia între bunurile ecleziastice şi cele sacre, Tribunalul a apreciat că acestea din urmă, care au aparţinut bisericii greco-catolice, nu au fost naţionalizate, expropriate, confiscate sau preluate în orice alt mod de stat, ci au rămas în proprietatea şi posesia parohiilor care au devenit ortodoxe prin desfiinţarea ope legis a cultului greco-catolic şi trecerea mai mult sau mai puţin forţată a credincioşilor la cultul ortodox, fără să se producă un transfer de proprietate de la un cult la alt cult, ci mai degrabă o „convertire" forţată a credincioşilor de la cultul greco-catolic, la cultul ortodox.
Aşa fiind, înscrierea în C.F. C. a transferului dreptului de proprietate pentru imobilele de sub nr. top în favoarea Parohiei Ortodoxe C., nu s-a realizat benevol aşa cum susţine în mod eronat reclamanta, pentru a fi necesară o hotărâre judecătorească de constatare a acestei împrejurări, ci s-a făcut în baza art. 2 din Decretul nr. 358/1947, ca urmare a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, prin care a fost constatată revenirea comunităţilor locale, parohii, ale cultului greco-catolic, la cultul ortodox, încetând să mai existe organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, conform art. 4 din decret.
Faţă de prevederile art. 1 şi 2 din Decretul nr. 358/1948, transferul dreptului de proprietate asupra averii fostelor parohii greco-catolice către stat şi cultul ortodox, nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, câtă vreme art. 1 din Decretul nr. 358/1948 a constatat o revenire a întregii comunităţi locale a acestui cult la cultul ortodox român şi nici cea prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea fiind operată în temeiul unui act normativ de autoritate, cu putere de lege, iar legea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate conform art. 645 C. civ.
Abrogarea, în anul 1989, a Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul nr. 126/1990, nu poate duce la concluzia că de jure bunurile în litigiu nu au ieşit niciodată din proprietatea reclamantei ca structură religioasă, fiind şi rămânând singura proprietară conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Prin actele normative elaborate ulterior anului 1989, s-a recunoscut cultului greco-catolic dreptul de a se reorganiza şi funcţiona în aceleaşi condiţii ca toate celelalte culte recunoscute de lege, fără ca aceasta să însemne însă, că trebuie repuse de drept în situaţia anterioară desfiinţării, ceea ce ar reprezenta un abuz în sens invers, prin desfiinţarea ope legis a cultului ortodox în parohiile respective şi constatarea că toţi credincioşii au revenit de drept la cultul greco-catolic.
Bunurile enumerate în art. 1 din Decretul nr. 358/1948 preluate de stat şi aflate în patrimoniul statului, au fost restituite Bisericii Unite cu Roma prin H.G. nr. 466/1992, dar în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult şi casele parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă Română, reglementarea lor este cuprinsă în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu privire la care s-a stabilit formarea unei comisii alcătuite din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri şi în cazul în care nu se ajunge la niciun rezultat, ori decizia luată de comisie nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii injustiţie potrivit dreptului comun.
Referirea legiuitorului, din art. 3 alin. (2) şi (3) din Decretul-lege nr. 126/1990, la faptul că partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, nu dă naştere posibilităţii exercitării acţiunii în revendicare fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun şi cu atât mai puţin, a acţiunii subsidiare în constatarea nulităţii, rectificare de C.F., ci doar posibilităţii de a renunţa la procedura în faţa comisiei mixte şi deschiderea unei proceduri judiciare care nu poate fi fundamentată juridic şi nu se poate desfăşura decât în cadrul legislativ actual reglementat de Legea nr. 489/2006.
S-a apreciat că admiterea acţiunii în rectificare de carte funciară întemeiată în principal pe dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu poate fi primită întrucât s-ar încălca norma constituţională de neretroactivitate a legii civile şi totodată, ar însemna nerespectarea unei proceduri speciale cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, inclusiv a cadrului normativ în vigoare.
În acest sens, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 s-a prevăzut că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult. Prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu.
Înseamnă că această categorie de bunuri este scoasă din circuitul civil şi nu poate face obiectul unor acţiuni în revendicare sau constatare a dreptului de proprietate în condiţiile reglementate de legea civilă, atâta vreme cât ele nu puteau fi confiscate sau preluate de stat în perioada 1940-1989 tară titlu, ci dimpotrivă, au fost dobândite de cultul ortodox cu titlu, tocmai în considerarea faptului că ele sunt destinate practicării serviciului religios de către comunitatea locală de credincioşi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Parohia Greco-Catolică C., solicitând în principal anularea ei în totalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar schimbarea ei în tot şi pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.
Prin decizia civilă nr. 42/A din 28 martie 2012 Curtea de Apel Cluj, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel reţinut că, potrivit acţiunii introductive, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea exproprierii lăcaşului de cult greco-catolic din localitatea C. şi a casei parohiale, precum şi a terenului în suprafaţă de 6.824 m.p. din C.F. dispuse prin Decretul nr. 358/1948; să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare; revenirea la situaţia anterioară şi rectificarea numelui din Parohia Ortodoxă Română, în Parohia Greco-Catolică. Ulterior, prin precizarea de acţiune, reclamanta a arătat că solicită rectificarea intabulării în C.F. C. a suprafeţei de 6.824 m.p. cu lăcaş de cult greco-catolic şi casă parohială aferentă în sensul anulării încheierii de intabulare; revenirea la situaţia anterioară rectificării numelui din Parohia Greco-Catolică în Parohia Ortodoxă.
S-a apreciat că, din punct de vedere al naturii juridice, acţiunea reclamantei este una în rectificare de C.F. cu caracter accesoriu, grefată pe acţiunea principală având ca obiect constatarea nulităţii titlului în baza căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de proprietate al Parohiei Ortodoxe C. asupra parcelei, pe care se află edificate un lăcaş de cult şi o casă pastorală (parohială).
Finalitatea demersului judiciar urmărit de reclamantă, este aceea a unei acţiuni în revendicarea dreptului de proprietate.
Temeiul juridic al acţiunii în rectificare de C.F. nu poate fi decât art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, aşa cum susţine constant în mod eronat reclamanta.
Pentru a se putea admite însă acţiunea în rectificare, este necesară anularea în prealabil a titlului în baza căruia s-a intabulat pârâta Parohia Ortodoxă C. asupra terenului şi a lăcaşului de cult, întrucât casa parohială a fost construită în anul 1980.
A reţinut instanţa de apel că, într-adevăr, trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox şi preluarea imobilului de la Biserica Greco-Catolică C. în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a fost una abuzivă, ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţile vremii asupra credincioşilor greco-catolici, cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Constituţia României din anul 1948 în vigoare la acel moment, care garanta formal libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă şi că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.
În acelaşi timp, însă, prin dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a consacrat o procedură specială, atribuind în competenţa comisiei mixte paritare, stabilirea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, luând în seamă dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Neurmarea procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, mai ales după modificarea adusă prin Legea nr. 182/2005, poate fi considerată ca având un caracter de recomandare, astfel că nu pot fi opuse aplicării legii civile, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţie care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, dreptul de proprietate fiind garantat, iar accesul reclamantei la justiţie garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a fost încălcat.
S-a constatat însă, că abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate duce la concluzia că de jure, bunurile revendicate nu au ieşit niciodată din proprietatea sa.
Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către Parohia Ortodoxă C. timp de 64 de ani.
În aceste condiţii, dezlegarea legală a problemei juridice din speţa de faţă, este dată de interpretarea părţii finale a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, conform cărora „situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Unite cu Roma se va stabili „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Sub acest aspect, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a dovedit că are un număr de 25 de credincioşi, pe când pârâta Parohia Ortodoxă C. a dovedit că are un număr de 243 de credincioşi.
Faţă de această situaţie de fapt, constatându-se că după 20 de ani de la abrogarea actelor normative în baza cărora s-a preluat abuziv imobilul reclamantei şi de la recunoaşterea cultului greco-catolic, numărul credincioşilor practicanţi ai acestui cult este de zece ori mai mic decât al credincioşilor ortodocşi, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri", instanţa de apel a concluzionat că se impune respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.
Deşi reclamanta a invocat lipsa titlului care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a Bisericii Ortodoxe C. s-a reţinut că principiul legalităţii ce a guvernat şi cărţile funciare reglementate prin Decretul-lege nr. 115/1938, dispunea că judecătorul nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege şi nu se poate sprijini decât pe cererea şi actele care o însoţesc sub aspectul legalităţii formale, neputându-se proceda la înscriere decât dacă actul întruneşte condiţiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului sub aspectul legalităţii materiale.
Aşadar, faţă de cele două aspecte: formal şi material ale principiului legalităţii, faptul că în prezent nu se mai găseşte în arhiva cărţii funciare titlul pretins de reclamantă, câtă vreme din înscrierea efectuată în C.F. rezultă cu claritate că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 358/1948 (menţionat eronat ca fiind 177/1948), nu este de natură să dovedească nevalabilitatea titlului pârâtei.
Distincţiile între averea mitropoliei, episcopiilor, organelor, congregaţiunilor, protopopiatelor, mănăstirilor, fundaţiilor, asociaţiilor sau a altor instituţii şi organizaţii, care a fost preluată de Biserica Ortodoxă Română, de asemenea nu are relevanţă în cauză, câtă vreme într-adevăr, imobilul în litigiu a fost transcris în proprietatea pârâtei, aspect necontestat şi care nu ridică nicio problemă juridică, deoarece actuala comunitate a creştinilor ortodocşi din cadrul Parohiei Ortodoxe C. foloseşte lăcaşul de cult, iar aceştia sunt de 10 ori mai mulţi decât credincioşii greco-catolici din aceeaşi localitate.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Parohia Greco-Catolică C., care a formulat critici sub următoarele aspecte:
Decizia instanţei de apel se bazează pe aprecierea greşită conform căreia temeiul juridic al cererii în rectificare de C.F. este art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, deşi „cu titlu definitiv" acest din urmă act normativ s-a stabilit că este aplicabil în speţa dedusă judecăţii prin decizia în interesul Legii nr. XXI/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a făcut confuzie între casa parohială şi casa cantorală, apreciind că aceasta nu s-ar cuveni reclamantei, deoarece este construcţie nouă edificată în baza unei autorizaţii de construire din 1980. Acest fapt nu a fost contestat însă de către recurentă, întrucât casa parohială este, într-adevăr, o construcţie nouă, pe care nu a revendicat-o, dar este o proprietate limitrofa parcelei de teren ce face obiectul prezentului litigiu; obiectul dosarului de faţă îl reprezintă lăcaşul de cult şi casa cantorală.
Deşi nu arată expres, instanţa de apel face o confuzie clară între O.G. nr. 64/2004 şi O.G. nr. 94/2000 (acest din urmă act normativ vizând situaţia fostelor bunuri ale Bisericii Greco-Catolice a căror retrocedare este hotărâtă de o Comisie locală, în timp ce O.G. nr. 64/2004 se referă la reprezentanţii clericali ai celor două culte).
Preluarea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale sau cantorale s-a făcut fără respectarea legislaţiei în vigoare (respectiv, fără constatarea de către o judecătorie populară a faptului că mai mult de 75% dintre credincioşi ar fi părăsit cultul), aşa încât încheierea de intabulare „s-a făcut în baza actelor normative fără ca acestea să prevadă în mod direct că proprietatea asupra acestor bunuri trece către parohiile ortodoxe".
Demersurile de revendicare a bunului pot şi trebuie făcute de Parohie, în calitatea ei de persoană juridică (având în vedere art. 280 din Codul canoanelor care recunoaşte statutul de persoană juridică de drept privat parohiei), chiar dacă aceasta nu mai este formată din „vechi greco-catolici, în viaţă în anul 1948, în momentul aplicării Decretului nr. 358/1948, de desfiinţare a cultului".
Ceea ce trebuie avut în vedere este nu neapărat opţiunea foştilor credincioşi sau a urmaşilor lor, ci a credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, adică a actualilor enoriaşi, indiferent cât de minoritari ar fi aceştia.
De aceea, ignorarea opţiunii minorităţii formate chiar şi din doi credincioşi greco-catolici apare ca nejustificată, raportat la faptul că în discuţie este pus dreptul de proprietate asupra unui imobil şi nu credinţa unei comunităţi mai mari sau mai mici.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Susţinerea conform căreia instanţa de apel ar fi apreciat eronat că temeiul juridic al cererii de rectificare poate fi dat de dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu de cele ale art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei, faţă de împrejurarea că cele două texte au acelaşi conţinut (referindu-se la posibilitatea rectificării înscrierilor din cartea funciară, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a efectuat nu au fost valabile).
De altfel, cu referire la dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, instanţa de apel a verificat şi a făcut aplicarea principiului legalităţii, vizând înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege, constatând respectarea Mo tempore a acestui principiu, sub aspect material şi formal.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut corect că acţiunea promovată de reclamantă vizează, în mod accesoriu, rectificarea de carte funciară, aceasta fiind grefată pe cererea principală privind constatarea nulităţii titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea.
Din acest punct de vedere, s-a constatat corect că abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) şi recunoaşterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei.
Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea decretului menţionat, cultul greco-catolic şi-a încetat existenţa, deci, a fost lipsit de capacitate de folosinţă şi de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoaşterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990).
Ca atare, astfel cum a reţinut instanţa de apel, recurenta-reclamantă a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta 1-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării.
Este motivul pentru care rezolvarea problemei proprietăţii asupra lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale s-a făcut prin adoptarea unor reglementări speciale (Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1994, Legea nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant opţiunea credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Faptul că solicitarea de retrocedare nu a fost rezolvată în procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei interconfesionale) a deschis reclamantei calea acţiunii în justiţie, dar aceasta înseamnă valorificarea pretenţiilor cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990).
De aceea, este neîntemeiată critica recurentei conform căreia, în soluţionarea litigiului, nu interesează dorinţa credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, ci opţiunea minorităţii formată „chiar şi din doi credincioşi greco-catolici".
Este nefondată, de asemenea, susţinerea potrivit căreia, în judecarea cauzei, instanţa ar fi făcut confuzie între O.G. nr. 64/2004 şi O.G. nr. 94/2000, pe motiv că s-ar fi referit la o Comisie mixtă paritară, în condiţiile în care O.G. nr. 64/2004 prevede rezolvarea cererii de retrocedare în procedura prealabilă de către reprezentanţii clericali ai celor două culte, iar nu de către o comisie locală.
În realitate, formulând o asemenea critică, recurenta-reclamantă este cea care se află în confuzie, câtă vreme din considerentele deciziei rezultă cu evidenţă că temeiul juridic avut în vedere de către instanţă, care a motivat incidenţa unui cadru normativ special cu referire la natura specială a bunurilor care fac obiectul cererii de retrocedare, este cel dat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, (astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004).
Cu referire la dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 instanţa a arătat de ce este relevantă în soluţionarea pricinii dorinţa credincioşilor (în localitate fiind 243 ortodocşi şi 25 credincioşi greco-catolici), impunându-se, raportat la criteriul legal menţionat, soluţia de respingere a acţiunii.
În plus, contrar susţinerii recurentei, dispoziţiile art. 3 alin. (2), introduse în Decretul-lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2004 fac referire, pentru faza producerii prealabile, chiar la o comisie mixtă, alcătuită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult, cea care este menţionată şi în considerentele deciziei atacate.
Susţinerea unei aşa-zise confuzii între casa cantorală şi cea parohială nu poate fi primită, nefîind oricum aptă să conducă la adoptarea altei soluţii, câtă vreme în judecarea cauzei instanţa s-a raportat la elementele de identificare a imobilului provenite din cartea funciară, indicate de reclamantă însăşi, prin cererea de chemare în judecată şi prin precizarea ulterioară de acţiune.
Faţă de toate considerentele arătate, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate în legătură cu normele materiale incidente cauzei şi aplicarea lor corectă de către instanţa de apel (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În privinţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., indicarea lor de către recurentă s-a realizat în mod formal, având în vedere că aceasta nu a dezvoltat argumente care să se subsumeze criticilor încadrabile textelor procedurale menţionate.
Astfel, nu s-a arătat de ce ar fi incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în condiţiile în care decizia conţine motivele pe care se sprijină, fără a fi contradictorii sau străine de natura pricinii) şi nici nu a fost indicat vreun act juridic dedus judecăţii, având conţinut şi clauze clare, neîndoielnice, cărora instanţa să le fi denaturat înţelesul prin interpretarea dată, aşa încât să fie atrasă incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În consecinţă, decizia atacată este legală, recursul urmând să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică C. împotriva deciziei nr. 42/A din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7575/2012. Civil. Grăniţuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7571/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
