ICCJ. Decizia nr. 7690/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7690/2012
Dosar nr. 1469/91/2011
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 24 martie 2011, petentul H.D.C. a solicitat Tribunalului Vrancea recunoaşterea certificatului de divorţ care atestă desfacerea căsătoriei, încheiată la data de 04 iunie 1990 între el şi L.G.P., prin sentinţa definitivă din 25 martie 2001 a Curţii Superioare Camera Familiei, districtul Longueuil, Provincia Quebec, Canada, înregistrată sub nr. 505-12-022466-000.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe prevederile art. 165 din Legea nr. 105/1992, reclamantul a arătat că fosta sa soţie a solicitat divorţul şi că el este de acord cu hotărârea pronunţată, care a şi produs efecte juridice în România, prin sentinţa civilă 10.945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti fiind obligat la plata pensiei de întreţinere pentru fiul său.
Prin sentinţa civilă nr. 296 din 07 aprilie 2011, Tribunalului Vrancea a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că întrucât în speţă este vorba despre o hotărâre referitoare la alt proces decât cele la care face referire art. 166 din Legea nr. 105/1992, instanţa este datoare să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 167 din aceeaşi lege pentru a se putea stabili dacă hotărârea poate fi recunoscută în România, statul de cetăţenie al părţilor.
Astfel, hotărârea a cărei recunoaştere se solicită trebuie să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, sens în care aceasta trebuie să poarte apostila conform Convenţiei privind suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 05 octombrie 1961 şi la care România a aderat prin Legea nr. 121/2005, în cazul în care şi Canada, statul în care a fost pronunţată această hotărâre, ar fi aderat la această convenţie.
Constatând că statul care a pronunţat hotărârea a cărei recunoaşte se solicită, respectiv Canada nu a semnat Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, tribunalul a reţinut că se impune ca toate actele oficiale emise de acest stat şi prezentate instanţei române pentru recunoaştere să fie supralegalizate (certificatul de divorţ, hotărârea de divorţ), această procedură a supralegalizării fiind diferită de simpla certificare a conformităţii cu originalul (actele de la dosar cuprinzând această certificare),
Cu privire la susţinerea reclamantului în sensul că în cuprinsul sentinţei civile 10945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti se fac referiri la hotărârea din 15 martie 2001 a Curţii Superioare a Camerei de familie Provincia Quebec, ceea ce reprezintă o recunoaştere implicită a existenţei acestei hotărâri, tribunalul a reţinut că, deşi această susţinere corespunde realităţii ea este lipsită de relevanţă în condiţiile în care în cuprinsul sentinţei nu se face nicio analiză a îndeplinirii condiţiilor de recunoaştere a hotărârii de divorţ, nici pe cale directă şi nici pe cale incidentală, ceea ce ar fi făcut inutilă şi lipsită de interes prezenta acţiune, ca urmare a existenţei autorităţii lucrului judecat.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat apel.
Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin decizia nr. 144/A din 6 iulie 2011 a menţinut sentinţa tribunalului prin respingerea apelului ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită în cauza nu face parte din categoria celor la care se referă art. 166 din Legea nr. 105/1992, astfel că în mod corect tribunalul a apreciat că pentru a fi primită cererea dedusă judecăţii, este necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 167 din acelaşi act normativ.
Constatând ca şi tribunalul că statul care a pronunţat hotărârea, respectiv Canada nu a semnat Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, instanţa de apel a reţinut că toate actele oficiale emise de acest stat şi prezentate instanţei române pentru recunoaştere, trebuie să fie supralegalizate.
Şi în faza de apel reclamantul a susţinut că ar fi încercat să supralegalizeze actele, transmiţându-le Ministerului Afacerilor Externe Canadian care, însă, i le-a restituit în aceeaşi formă. Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă a demersurilor întreprinse nici înainte de introducerea acţiunii şi nici chiar după pronunţarea hotărârii în primă instanţă.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că este lipsită de relevanţă împrejurarea că în cuprinsul sentinţei civile nr. 10945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care reclamantul a fost obligat la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului rezultat din căsătoria sa cu pârâta se fac referiri la hotărârea din 15 martie 2001 a Curţii Superioare a Camerei de familie Provincia Quebec, „recunoaşterea implicită" a existenţei acestei hotărâri a instanţelor canadiene de către o instanţă românească nefiind prevăzută de legiuitor ca o premisă, un argument sau o condiţie suficientă prin ea însăşi pentru a justifica recunoaşterea oficială a unei hotărâri străine.
Procedura recunoaşterii hotărârilor străine este expres prevăzută de lege, condiţiile care trebuie îndeplinite în acest sens fiind obligatorii.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamantul a declarat recurs.
În esenţă, recurentul reclamant în motivarea recursului, reiterează criticile din apel, susţinând că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel a reţinut greşit că sentinţa din 25 martie 2001 a Curţii Superioare Camera Familiei, districtul Longueuil, Provincia Quebec, Canada trebuia supralegalizată fără să ţină cont de faptul că el a înaintat toate actele Ministerului Afacerilor Externe Canadian, acte care i-au fost restituite fără ca procedura supralegalizării să fie finalizată. Mai susţine că întrucât în cuprinsul sentinţei civile nr. 10.945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care a fost obligat la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului rezultat din căsătorie, se face referire la hotărârea a cărei recunoaştere o solicită, există o recunoaştere pe cale incidentală a hotărârii instanţelor canadiene astfel că nu se mai impune supralegalizarea acesteia pentru recunoaşterea ei pe teritoriul României. Mai mult, arată că prin sentinţa civilă nr. 5717, pronunţată în Dosarul nr. 29047300/2010, Judecătoria sectorului 2 recunoaşte că schimbările de nume urmare a divorţului sunt legale, nefiind necesară supralegalizarea actelor.
Recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:
Pentru recunoaşterea efectelor unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt stat decât România este necesar să fie îndeplinite mai multe condiţii de formă şi de fond, condiţii deduse din interpretarea prevederilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Astfel, potrivit art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul; există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
În afară de condiţiile impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992, prin art. 162 alin. (1) din aceeaşi lege s-a prevăzut, ca o condiţie de formă necesară pentru recunoaşterea efectelor actului, şi condiţia supralegaiizării actului. Acest text stabileşte că "actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor şi sigiliului".
Scutirea de supralegalizare este permisă doar în condiţiile prevăzute de Convenţia de la Haga din 05 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinţelor supralegaiizării actelor oficiale străine, caz în care singura formalitate necesară pentru atestarea vericităţii semnăturii, calităţii în care a acţionat semnatarul actului, elementele sigiliului şi a ştampilei de pe act, fiind aplicarea apostilei, astfel cum este aceasta este definită în art. 4 din Ordonanţa nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenţie.
Aplicarea Convenţiei este posibilă doar dacă atât România, cât şi statul care a pronunţat hotărârea au aderat la aceasta.
În speţă, hotărârea a cărei recunoaştere se solicită a fost pronunţată în Canada, or, această ţară nu se regăseşte pe lista statelor semnatare ale Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1951 şi nici nu face parte dintre statele cu care România a încheiat tratate sau convenţii bilaterale de asistenţă juridică în materie civilă care prevăd scutirea de supralegalizare.
În aceste condiţii, în mod corect atât tribunalul cât şi instanţa de apel au reţinut că actele oficiale emise de acest stat şi prezentate instanţei române pentru recunoaştere trebuie să fie supralegalizate, conform art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992.
Susţinerea recurentului în sensul că actele transmise Ministerului Afacerilor Externe Canadian pentru supralegalizare i-au fost restituite în aceeaşi formă nu are nici o relevanţă, atât timp cât în cauză nu este îndeplinită condiţia obligatorie a supralegalizării.
Pe de altă parte, aşa cum în mod corect au reţinut şi instanţele de fond, este lipsit de relevanţă că în cuprinsul sentinţei civile nr. 10945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti se fac referiri la hotărârea din 15 martie 2001 a Curţii Superioare a Camerei de familie Provincia Quebec, recunoaşterea efectelor unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în Canada pe teritoriul României fiind posibilă numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 105/1992, independent de împrejurarea că o instanţă din România a înţeles să valorifice efectele respectivei hotărâri. Această împrejurare putea fi analizată exclusiv în cadrul controlului de legalitate al hotărârii pronunţate în România şi nu exonerează partea interesată de dovedirea întrunirii condiţiilor de fond şi de formă necesare recunoaşterii hotărârii străine.
În raport de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, confirmând sentinţa tribunalului în care s-a reţinut că că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru recunoaşterea hotărârii instanţei canadiene de divorţ, cu referire la supralegalizarea acesteia, a pronunţat o decizie legală.
În consecinţă, Înalta Curte, constatând că recursul declarat în cauză este nefondat, îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de petentul H.D.C. împotriva deciziei nr. 144/A din 6 iulie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7713/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7689/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
