ICCJ. Decizia nr. 7685/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7685/2012
Dosar nr. 8607/2/2011
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la 12 iulie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii M.S.M. şi N.S. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea primei pârâte să le răspundă la notificarea adresată prin Biroul Executorului Judecătoresc H.P., în temeiul Legii nr. 247/2005, pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. U. nr. 71, iar în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1 miliard dolari SUA reprezentând contravaloarea imobilului revendicat.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea mamei reclamantei, M.S., născută L., decedată la 5 noiembrie 1985 şi a unchiului său N.Ş., decedat în Israel, tatăl reclamantului N.S. Au mai arătat că, pentru restituirea imobilului susmenţionat, au formulat notificare la Primăria Municipiului Bucureşti, însă nu au primit nici un răspuns.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480 art. 481, art. 1022 şi urm. C. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 8334 din 10 octombrie 2007, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urmă instanţe sub nr. 39414/3 din 12 noiembrie 2007.
La data de 28 ianuarie 2007, reclamanţii au formulat o cerere precizatoare, cu caracter modificator, arătând că solicită restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. U. nr. 77, sector 3, compus din casă şi teren, în temeiul art. 480 C. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 230 din 4 februarie 2008, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de reglementare, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, numai în condiţiile legii susmenţionate, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie repararea prejudiciului cauzat.
Reţinând că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 şi că incidenţa dreptului comun este exclusă, tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 505 din 25 iunie 2008, a respins, ca nefondat, apelul.
Instanţa de apel a reţinut, ca şi tribunalul, că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile legii speciale, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent [art. 21 alin. (5)].
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun [art. 480 - 481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998], nu mai poate fi primită.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6513 din 11 iunie 2009, a admis recursul reclamanţilor, a casat ambele hotărâri pronunţate în cauză şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti, reţinând că ambele instanţe au pronunţat hotărâri nelegale întrucât au soluţionat acţiunea în revendicare pe excepţia inadmisibilităţii, iară să stabilească dacă legea specială este aplicabilă în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, precum data preluării imobilului, modalitatea şi valabilitatea titlului.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1227 din 17 iunie 2011, a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în baza probelor administrate în cauză, a constatat că imobilul revendicat (casă şi teren), din Bucureşti, str. U., 77, sector 3, este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, întrucât este vorba despre un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, mai exact în 1961 (parţial) şi 1966, conform Decretului nr. 111/1951, prin Deciziile nr. 659/1966, 536/1961, 1755/1966 (adresa din 06 octombrie 2000 a D.G.A.F.I. - în primul dosar de fond).
Tribunalul a reţinut că întrucât preluarea de către stat a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, iar imobilul se afla, la data apariţiei legii, în deţinerea uneia din persoanele juridice menţionate în art. 21 din lege, reclamanţii, în măsura în care doreau restituirea (sau alte măsuri reparatorii), erau obligaţi să utilizeze procedura specială prevăzută de actul normativ menţionat, procedură care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.
În motivarea sentinţei, tribunalul a făcut referire şi la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care permite revendicarea unor astfel de bunuri doar în lipsa unei legi speciale care să reglementeze modalitatea de restituire, conchizând că în speţă este aplicabilă Legea nr. 10/2001, că norma specială o înlătura pe cea de drept comun şi că bunul se află încă în deţinerea uneia din persoanele juridice menţionate în art. 21 din legea menţionată.
Pe baza relaţiilor comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti din care rezultă că părţile în cauză nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, precum şi a susţinerilor acestora cum că au solicitat restituirea imobilului abia după anul 2005, în temeiul Legii nr. 247/2005, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale (Legea nr. 10/2001 pentru depăşirea termenului, Legea nr. 247/2005 - pentru că nu are aplicabilitate), iar revendicarea de drept comun, în atare situaţie, este exclusă.
În aceste condiţii, acţiunea precizată a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 130A din 22 martie 2012, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că tribunalul, rejudecând pricina, a respectat îndrumările din decizia de casare a Înaltei Curţi, conchizând, în baza probelor încuviinţate (actele din dosarul de fond, relaţiile de la Primăria municipiului Bucureşti, expertiza topo), că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei B.L., autoarea reclamanţilor care, potrivit actului notarial din 17 august 2000 (Dosarul nr. 39414/3/2007 al Tribunalului Bucureşti) au calitatea de moştenitori.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a stabilit, de asemenea corect, regimul juridic al imobilului din litigiu - bun trecut la stat în temeiul Decretului nr. 111/1951 - în baza unor decizii emise în anii 1961, 1965 şi 1966.
În raport aspectele reţinute mai sus, instanţa de apel a constatat, ca şi tribunalul, că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, întrucât este vorba despre un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, iar această preluare în temeiul Decretului nr. 111/1951 este abuzivă în înţelesul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a motivat că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparaţie pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 198, iar potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică prioritar.
Procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deţinut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 21.
Cu alte cuvinte, numai în absenţa îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, este recunoscut dreptul foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.
Or, în cazul de faţă nus-a făcut vreo dovadă în sensul înstrăinării de către stat a imobilului în litigiu către alţi subdobânditori, dimpotrivă, potrivit adresei din 02 iulie 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, acesta este inclus în imobilul pentru care s-a atribuit nr. 22 pe str. U., sector 3 Bucureşti, Biblioteca Naţională a României, conform Certificatului de Nomenclatură Urbană nr. AA/2005.
Instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut că reclamanţii, deşi erau obligaţi, faţă de situaţia juridică a imobilului descrisă mai sus nu au urmat procedura specială prevăzută de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, procedură care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.
Astfel, din relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, rezultă că reclamanţii nu au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 în termenul şi condiţiile prevăzute de acest act normativ. De altfel, reclamanţii înşişi, în cererile lor, au menţionat că au solicitat restituirea abia după anul 2005, astfel că aceştia sunt decăzuţi din dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale.
Instanţa de apel a reţinut, în motivare, decizia nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs interesul legii în şedinţa din 9 iunie 2008, potrivit căreia adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Înalta Curte, în aceeaşi decizie, a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Dând valenţă deciziei în interesul legii nr. 33/2009, instanţa de apel a reţinut că, în analiza titlului exhibat de către reclamanţi, aceştia nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, că susţinerile lor în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor, sunt nefondate.
În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios european – Curtea Europeană a Dreoturilor Omului - s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoaşterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
Într-adevăr, distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamanţilor, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Într-adevăr, în recenta cauză Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii".
Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs reclamanţii.
Prin primul motiv de recurs, recurenţii reclamanţi susţin că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii reclamanţi reproşează instanţei de apel că, respingând apelul, nu au ţinut seama că în motivarea sentinţei tribunalului s-a invocat decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fără a se preciza că din dispozitivul acesteia nu rezultă în mod expres că, în anumite condiţii, potrivit dreptului comun, este admisibilă revendicarea unor imobile care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
În susţinerea acestei critici, recurenţii reclamanţi invocă:
- hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 decembrie 2010 - cauza Atanasiu şi alţii contra României - parag. 73 în care se arată că, în mod excepţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoana care deţinea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie, putea introduce o acţiune în revendicare, cu condiţia să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă;
- faptul că în mod constant Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice;
- faptul că interpretarea corectă a dispozitivului deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 din 9 iulie 2008 a Înaltei Curţi, secţiile unite, din perspectiva considerentelor acesteia este în sensul că, de principiu, este posibilă promovarea unor revendicări de imobile când, din motive independente de voinţa lor, proprietarii nu au putut urma procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001.
Referindu-se la procedura administrativă prealabilă, neurmată în speţă, recurenţii susţin că este irelevant acest aspect de vreme ce demersurile pentru revendicarea imobilului au fost începute înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 - aşa cum rezultă din adresa Primăriei municipiului Bucureşti din 06 octombrie 2000. Precizează că nici în faza procesuală a apelului, Primăria municipiului Bucureşti nu a dat curs notificării lor, aspect care ar putea fi privit ca o repunere în termen.
Recurenţii reclamanţi mai susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut în decizie că trebuia ca bunul să fie deţinut câtă vreme acesta a fost preluat abuziv, ca urmare a plecării lor în Israel. Consideră că preluarea ilegală a imobilului (Decretul nr. 111/1951) face ca ei să fi rămas proprietari legitimi ai bunului revendicat şi să nu existe motiv de inadmisibilitate a acţiunii.
Recurenţii reclamanţi mai consideră că instanţa de apel, confirmând sentinţa tribunalului, a încălcat, pe lângă art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi Constituţia României - art. 21 privind liberul acces la justiţie şi art. 44 privind garantarea proprietăţii private.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii reclamanţi reproşează instanţei de apel că, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Concret, recurenţii reclamanţi consideră că instanţa de apel, confirmând sentinţa tribunalului, nu a ţinut seama de indicaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 6513 din 11 septembrie 2009, în care s-a prevăzut că: „în rejudecare, instanţa va cerceta cererea reclamanţilor în fond, în raport de împrejurările menţionate, de legea aplicabilă, dar şi de normele europene".
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii reclamanţi reiterează susţinerile în fapt şi în drept din apel.
În drept, recurenţii reclamanţi invocă prevederile art. 11 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora hotărârile ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În fapt, recurenţii reclamanţi susţin că, pe baza probelor administrate conform indicaţiilor din decizia de casare (actele din dosarul de fond, expertiza topo), dovedind dreptul de proprietate al autorilor, preluarea abuzivă a imobilului potrivit Decretului nr. 111/1951, calitatea de moştenitori, identificarea imobilului reprezentat pe planul cadastral la fosta adresă din Bucureşti, str. U. nr. 72, existenţa posibilităţii restituirii în natură conform expertizei topo menţionate, acţiunea trebuia admisă iar nu respinsă.
Recurenţii susţin că acţiunea trebuia admisă chiar dacă, din motive independente de voinţa lor, nu au urmat procedura administrativă prealabilă deoarece dreptul lor de proprietate este consfinţit şi garantat atât de legea fundamentală cât şi de normele europene.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Ca o chestiune preliminară, instanţa constată că deşi recurenţii reclamanţi au invocat, în susţinerea recursului, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., din analiza criticilor formulate se constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel încât vor fi analizate din această perspectivă.
Aşa cum s-a reţinut prin hotărârea recurată, instanţa a fost sesizată de către reclamanţi cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., la data de 12 iulie 2007, fiind invocat dreptul lor de proprietate, în calitate de moştenitori, asupra imobilului situat în Bucureşti, str. U. nr. 77, sectorul 3, preluat abuziv, aflat la această dată în posesia pârâtului.
După un prim ciclu procesual, în rejudecare, după casarea ambelor hotărâri de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu respectarea îndrumărilor din decizia de casare, s-a stabilit, în baza probelor administrate, că imobilul în litigiu este supus reglementării Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat în perioada de referinţă a acestei legi, iar preluarea în baza Decretului nr. 111/1951 este abuzivă în sensul art. 2 lit. e) din legea specială.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect ambele instanţe au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar, în raport de dreptul comun, respectiv de dispoziţiile art. 480 C. civ., invocate de reclamanţi în acţiune.
În atare situaţie, chestiunea admisibilităţii acţiunii a fost corect analizată de instanţa de apel prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând, că, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.
În explicitarea acestei părţi din dispozitiv, Înalta Curte a arătat, în considerentele deciziei, că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane, care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generaţia specialibus derogant.
Totodată, prin decizia nr. 33/2008 s-a statuat că în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun intervine numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie le era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care ar fi formulat notificare.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aşadar, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţie Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun" nu are accepţiunea înţeleasă de recurenţii reclamanţi, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - spre exemplu, dreptul confirmat printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, dreptul la plata unor despăgubiri, neexecutate etc.
Or, reclamanţii nu aveau un bun în sensul arătat, după cum nu aveau nici „o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului invocat, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunţată în secţiile unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile C. civ. mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective" (cauza Păduraru c. României, 2005).
Nici critica prin care recurenţii reclamanţi reproşează instanţei de apel că a confirmat sentinţa tribunalului fără să ţină seama că acesta nu a respectat îndrumările din decizia de casare a Înaltei Curţi nu este întemeiată întrucât hotărârile au fost casate iar dosarul a fost trimis, pre rejudecare, pentru a se verifica dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, precum data preluării imobilului, modalitatea de preluare şi valabilitatea titlului, era sau nu aplicabilă legea specială, ceea ce instanţele au şi făcut.
În realitate, pentru a beneficia de restituirea în natură a imobilului - despre care reclamanţii pretind că se află încă în posesia statului - era necesar şi suficient să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la Primăria municipiului Bucureşti, însoţită de actele doveditoare privind calitatea de persoane îndreptăţite.
Sub rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluţia restituirii în natură a imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 şi 21 ale Legii nr. 10/2001, indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, cu condiţia să mai existe în materialitatea lor, să fie libere în sensul legii speciale şi să nu fi fost înstrăinate; pe de altă parte, liberul acces la instanţă este asigurat în contextul Legii nr. 10/2001, în termenii art. 26 alin. (3) din legea specială, dar şi avându-se în vedere cele statuate prin decizia XX/2007, pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faptul că Statul Român a înţeles să adopte o lege specială de reparaţie, prin care a stabilit anumite termene şi o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de apreciere.
Aşa fiind, în mod corect instanţele anterioare au reţinut că reclamanţii, neurmând procedura legii speciale, nu se pot adresa, pe calea dreptului comun, pentru revendicarea imobilului, ceea ce a făcut inutilă şi analiza valabilităţii titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951 în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, neformulând notificare în termenul stabilit de lege - până la 14 februarie 2001, reclamanţii şi-au asumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, aşa cum s-a prevăzut expres în art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
Cum reclamanţii nu au drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun - acţiunea în revendicare fiind respinsă pentru acest motiv - nu mai era necesar a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acţiunii ar putea aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Faptul că un asemenea efect ar fi exclus în speţă nu face acţiunea admisibilă, aşa cum rezultă şi din decizia nr. 33/2008, care prevede prioritatea legii speciale inclusiv - sau în primul rând - în situaţia persoanelor care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele arătate, decizia instanţei de apel este legală, iar în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.S.M. şi N.S. împotriva deciziei nr. 130A din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7687/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7683/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
