ICCJ. Decizia nr. 7688/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7688/2012
Dosar nr. 1051/100/2009*
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, la data de 27 februarie 2008, reclamantul S.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş, obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 4.500.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Baia Mare, str. G.Ş., nr. 15, pentru perioada 20 aprilie 1950-17 iulie 2006 şi a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data înregistrării acţiunii şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999, art. 1088 C. civ. şi O.G. nr. 9/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 1132 din 6 octombrie 2008 Tribunalul Maramureş a anulat acţiunea ca netimbrată.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 4/A din 12 ianuarie 2009, a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că acţiunea a fost în mod nelegal anulată ca netimbrata deoarece este scutită de plata taxei judiciare timbru conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, republicată.
În rejudecare, Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 1736 din 29 octombrie 2010, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că reclamantul S.I. a decedat în cursul procesului, acesta fiind continuat de reclamantele moştenitoare S.E., în calitate de soţie supravieţuitoare şi S.E.M. şi S.T.E. în calitate de fiice, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 5 februarie 2009 aflat la Dosarul nr. 1051/100/2009.
Reclamantul S.I. este moştenitorul defuncţilor S.C. şi S.V., foştii proprietari ai imobilului situat în Baia Mare, str. G.Ş. nr. 15, potrivit înscrierii din CF AA Baia Mare sub B8-9.
La data de 20 aprilie 1950, prin adresa nr. XX/1950 emisă de Comitetul Provizoriu al Comunei Urbane Nereşedinţă Baia Mare, imobilul în cauză a fost preluat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul trecând în proprietatea Statului Român.
Prin Hotărârea nr. 392 din 15 iulie 1997 a Comisiei judeţene Maramureş de aplicare a Legii nr. 112/1995 s-a hotărât restituirea în natură a imobilului reclamantului. Sentinţa civilă nr. 3509/1998 a anulat această hotărâre, dispunându-se acordarea de despăgubiri, în cuantum de 229.033,200 ROL, achitate reclamantului în 16 iunie 1998.
După apariţia Legii nr. 10/2001, la data de 05 noiembrie 2001, reclamantul a formulat notificarea privind solicitarea restituirii în natură a imobilului.
Imobilul în cauză a fost inclus pe lista spaţiilor comerciale care urmau a fi vândute în temeiul Legii nr. 550/2002, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Baia Mare nr. 516/2002, ulterior încheindu-se contractele de vânzare-cumpărare nr. YY/2003 şi nr. ZZ/2004 între Municipiul Baia Mare şi SC B.B. SRL, având ca obiect imobilul în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1080 din 11 februarie 2005 a Judecătoriei Baia Mare, rămasă definitivă prin decizia nr. 318/A/2005 a Tribunalului Maramureş şi irevocabilă prin decizia nr. 422/R/2006 a Curţii de Apel Cluj, s-a constatat nulitatea absolută a acestor contracte.
Ulterior, reclamantul a solicitat emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului conform Legii nr. 10/2001, returnând suma reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie la data de 26 aprilie 2006.
Prin dispoziţia nr. 1361 din 5 iunie 2006, Primarul municipiului Baia Mare a dispus restituirea în natură a imobilului, iar intrarea efectivă în posesie a avut loc la data de 17 iulie 2006, în temeiul procesului verbal de punere în posesie din 17 iulie 2006.
Tribunalul a reţinut că imobilul a fost retrocedat conform procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, act normativ care prevede norme derogatorii de la dreptul comun şi ca atare au prioritate faţă de dispoziţiile C. civ.
În acest sens, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, proprietarii cărora le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei de restituire, iar potrivit dispoziţiilor art. 40 din aceiaşi lege, nerespectarea obligaţiei prevăzută la art. 25 alin. (5) atrage obligaţia deţinătorului a plăti noului proprietar o sumă, calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.
În concluzie, tribunalul a constat că în cauza a fost respectat termenul legal de predare a imobilului.
Apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei tribunalului a fost admis de către Curtea de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, care, prin decizia nr. 115/A din 17 februarie 2011, a casat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal.
În motivarea deciziei de casare, instanţa de apel a arătat că tribunalul nu a fost învestit cu o cerere de obligare a pârâtului la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, întemeiată dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999, art. 1088 C. civ. şi O.G. nr. 9/2000.
Reţinând că tribunalul a schimbat în mod nelegal atât obiectul cât şi cauza juridică a acţiunii, fără a pune în discuţia părţilor aceste elemente, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a rezolvat greşit procesul, fără a intra în cercetarea fondului.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2254 din 21 decembrie 2011, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de 14.301 euro sau echivalentul în RON la data plăţii cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 25 februarie 2005-17 iulie 2006 şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 21 decembrie 2011 şi până la efectiva achitare.
Prin aceeaşi sentinţă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restul pretenţiilor şi a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Conformându-se deciziei de casare, tribunalul a pus în discuţie, calificarea juridică a acţiunii, raportat la temeiul juridic invocat art. 998-999 C. civ., precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În baza probelor administrate, tribunalul a reţinut următoarele:
Aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune analizarea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ., şi anume: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Tribunalul a reţinut că, în cauză, prejudiciul creat constă în lipsirea reclamantului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru imobilul preluat abuziv de stat şi restituit în baza Legii nr. 10/2001. Acest prejudiciu a fost evaluat de expert la suma de 841 euro/lună, în raportul de expertiză, în care se arată metoda de calcul şi criteriile avute în vedere la stabilirea valorii lipsei de folosinţă, Dosarul nr. 1051/100/2009.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, tribunalul a reţinut că aceasta constă în preluarea imobilului în mod abuziv şi deţinerea în continuare a acestuia precum şi exercitarea în privinţa acestui imobil a atributelor dreptului de proprietate, în pofida demersurilor reclamantului, întemeiate pe dispoziţiile legilor speciale, vizând restituirea acestui imobil.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, tribunalul a reţinut că aceasta este elocventă.
Având în vedere că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., este supusă termenului de prescripţiei este de 3 ani, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată numai în parte, respectiv pentru perioada 25 februarie 2005-17 iulie 2006, data intrării reclamantului în posesia efectivă a imobilului, conform procesului verbal de predare-primire, pentru restul pretenţiilor, operând prescripţia dreptului material la acţiune, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele şi pârâtul.
Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 31/A din 16 martie 2012, a respins apelul reclamantelor, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa tribunalului în sensul că a respins acţiunea în totalitate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd şi nu permit acordarea de despăgubiri de genul celor solicitate de reclamant, pentru lipsa de folosinţă, decât în ipoteza ce rezultă din încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care este sancţionată, obligând deţinătorul bunului de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, dar că în cauză nu sunt întrunite aceste condiţii.
Astfel, instanţa de apel a constatat că, prin dispoziţia nr. 1361 din 05 iunie 2006, au fost restituite în natură imobilele naţionalizate şi că punerea în posesie a reclamantului a avut loc în data de 17 iulie 2006 în temeiul procesului-verbal de punere în posesie din 17 iulie 2006, nefiind încălcate prevederile art. 25 alin. (5).
În motivarea deciziei, instanţa de apel a invocat practica Curţii Europene a Drepturilor Omului arătând că în cauzele Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, instanţa a statuat că dispoziţiile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanţa de apel a arătat că instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun exemplificând în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza Van der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei. În acelaşi sens, instanţa de apel, referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, a arătat că instanţa europeană a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, hotărârea din 4 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei).
În ceea ce priveşte hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, instanţa de apel a menţionat că relevant este pct. 140 din această hotărâre care arată că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului".
Instanţa de apel a reţinut că în cauză se putea analiza dacă reclamantul deţinea un bun şi a fost privat de el, deoarece acesta a arătat că a primit în concret imobilul doar la data de 17 iulie 2006 când a fost pus în posesie în baza procesului verbal din 17 iulie 2006.
În acest context, instanţa de apel a arătat că reclamantul avea la îndemână o acţiune în temeiul legilor de restituire prin care să solicite instanţei la momentul respectiv soluţionarea notificării. Faptul că uzarea de o astfel de procedură judiciară duce la prelungirea cu un interval rezonabil necesar judecării acestei cauze nu duce neapărat la necesitatea acordării de despăgubiri, mai ales că în Legea nr. 10/2001 nu există menţionată vreo sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile de soluţionare a notificării. Desigur că dreptul la soluţionarea notificării în 60 de zile, fiind un drept, este însoţit de un drept la acţiune, anume o acţiune de obligare a unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării, dar nicidecum nu este vorba de naşterea unui drept la despăgubiri.
Similară este situaţia şi în cazul încheierii unor acte de înstrăinare cu privire la imobilul obiect al notificării, se naşte un drept la acţiune pentru constatarea nulităţii acelor acte de înstrăinare iar nu un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada până la care se soluţionează procesul şi până când se restituie imobilul.
Până la data restituirii, persoana îndreptăţită nu are nici un drept, abia de la acea dată îl va avea şi îl va putea exercita în plenitudinea sa. Neavând nici un drept până la acea dată, nu există nici un temei pentru solicitarea despăgubirii pentru lipsei de folosinţă.
Acest raţionament derivă din acela că, aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă nu există o obligaţie a statului la măsuri reparatorii dar dacă totuşi statul îşi asumă o astfel de obligaţie, obligaţia este strict delimitată de modul cum statul a înţeles să o reglementeze, pentru că este întemeiată pe voinţa statului, o altă obligaţie sau un alt mod nefiind permis tocmai pentru că nu există o astfel de altă obligaţie sau mod de despăgubire, neexistând voinţa statului nu există bază pentru acestea, ci doar pentru cele pe care statul a înţeles să le adopte.
Pentru perioada anterioară acestei puneri în posesie nu se pune problema acordării unor despăgubiri deoarece potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, indicată mai sus, nu există o obligaţie a statului de a repara nedreptăţile produse de antecesorii lor.
Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii, în prezent abrogat, prevedea într-adevăr că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, dar o exercită doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.
Or, dacă o exercită doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire este evident că exerciţiul după restituire înseamnă per a contrario că anterior restituirii nu există un exerciţiu al acestui drept şi prin urmare nici un temei al solicitării despăgubirii pentru lipsa acestui exerciţiu, exerciţiu care nu este acordat de către chiar legiuitor anterior restituirii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefacând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175).
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative (pct. 174.).
Curtea de Apel a reţinut că dacă nu se poate garanta un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, atunci o restituire în natură chiar şi în circumstanţele speţei este o compensaţie parţială legitimă iar dacă statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege atunci nu poate fi obligat tocmai la acordarea unei astfel de despăgubiri.
Tot în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României se arată (pct. 205) că statul trebuie să poată beneficia de timpul necesar punerii în aplicare a acestora, chiar dacă este constatată lentoarea procedurilor.
Or, a afirma că timpul pentru care nu a beneficiat de despăgubiri trebuie compensat în bani reprezintă tocmai o negare a acestei marje de timp acordată statului.
Curtea Europeană mai reţine că este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228).
Acest just echilibru se referă şi la sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materie de bunuri imobile naţionalizate o impune bugetului de stat (pct. 227).
Prin urmare a adăuga la această sarcină nu este un argument care să ducă la admiterea prezentei acţiuni mai ales că în aceeaşi hotărâre a Curţii Europene se prevede că plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii (pct. 235), ţinând seama că măsura solicitată de reclamant este opusă măsurii plafonării sau eşalonării.
Instanţa de apel a mai reţinut incidenţa în speţă şi a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, decizie prin care s-a stabilit că sunt inadmisibile acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ale art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Chiar dacă Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra acestui imobil, iar petentul nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, însă nu şi-a putut exercita prerogativele dreptului de proprietate în perioada cuprinsă între momentul naţionalizării abuzive, 20 aprilie 1950, şi momentul efectivei puneri în posesie, 17 iulie 2006, aceasta nu îi permite solicitarea decât a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, şi doar în cadrul prevăzut de aceasta, iar nu în condiţiile dreptului comun, pentru că are doar exerciţiul drepturilor prevăzute de legea specială iar conduita unităţii deţinătoare o poate sancţiona tot în cadrul acestei legi speciale iar nu prin prisma dreptului comun, astfel că această conduită nu poate fi calificată ca şi faptă ilicită ci doar ca o acţiune necorespunzătoare sau inacţiune ce poate fi sancţionată în temeiul unei acţiuni formulată în temeiul legii speciale.
Prevederile art. 25 şi art. 35 din Decretul nr. 31/1954 nu sunt incidente deoarece o acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe dreptul comun nu poate fi admisă faţă de argumentele expuse mai sus, în sensul obligativităţii urmării doar a procedurii legii speciale, atât cu privire la modul de despăgubire cât şi cu privire la imobile şi persoane.
Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantele au declarat recurs.
În motivarea recursului, recurentele reclamante susţin că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauză nu există o faptă ilicită a Statului Român şi că nu este posibilă o altă reparaţie decât cea prevăzută în legea specială. Recurentele reclamante arată că faţă de faptul că Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului din litigiu şi că reclamantul nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, cu toate că nu şi-a putut exercita prerogativele dreptului de proprietate în perioada cuprinsă între momentul naţionalizării abuzive, 20 aprilie 1950 şi momentul punerii în posesie, 17 iulie 2006, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei calculată la venitul minim pe care acesta l-ar fi putut obţine în 46 de ani şi 9 luni, la o sumă minimă a chiriei de 10 euro/mp.
Susţin că potrivit prevederilor art 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii, că el participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop, iar art. 35 din acelaşi act normativ prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.
Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel al treilea.
Fiind vorba despre răspundere pentru fapta proprie, se aplică dispoziţii art. 998-999 C. civ., care condiţionează angajarea răspunderii de dovedirea culpei.
În cazul persoanelor juridice, culpa persoanelor fizice care alcătuiesc organele ei, respectiv a persoanelor care au procedat în mod nelegal la naţionalizarea imobilelor din speţă, reprezintă culpa însăşi a persoanei juridice, adică a pârâtului Statul Român. Recurentele susţin că Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că această conduită a statului nu poate fi calificată ca o faptă ilicită, ci ca o acţiune necorespunzătoare sau o inacţiune.
În concluzie, recurentele reclamante solicită admiterea acţiunii, susţinând că în speţă sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Imobilul situat în Baia Mare, str. G.Ş., nr. 15 în legătură cu care reclamantele solicită obligarea Statului Român la contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru perioada 20 aprilie 1950-17 iulie 2006, face parte din categoria celor ce reprezintă obiectul reglementării Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
În plus, acest imobil a fost restituit în procedura administrativă, prin dispoziţia nr. 1361 din 05 iunie 2006 emisă de Primarul Municipiului Baia Mare şi predat efectiv în posesia autorului recurentelor reclamante prin procesul verbal de punere în posesie din 17 iulie 2006.
Pentru perioada cât a fost lipsit de folosinţa acestui imobil respectiv, pentru intervalul 1950 – 17 iulie 2006, autorul reclamantelor a formulat cererea de chemare în judecată solicitând acordarea de despăgubiri cu acest titlu, în temeiul art. 998-999 C. civ.
Având în vedere generala aplicabilitate a principiului specialia generalibus derogant, cu referire la cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), trebuie precizat că legiuitorul român, prin legea specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), nu şi-a asumat şi măsura reparării prejudiciului cauzat foştilor proprietari deposedaţi abuziv decurgând din lipsa de folosinţă a imobilelor supuse restituirii, ci doar acordarea unor măsuri reparatorii constând în restituirea în natură (regula) sau prin echivalent (excepţia). Cu toate acestea însă, în corpul legii speciale nu este edictată în mod expres o dispoziţie de exceptare a reparării acestui tip de prejudiciu ori o interdicţie pentru persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii de a recurge la dreptul comun în acest scop.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că în mod corect reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., temei juridic care generează o acţiune personală, patrimonială, susceptibilă de exercitare în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În aceste circumstanţe, având în vedere că imobilul a fost restituit în condiţiile legii speciale, se constată că pentru verificarea calităţii de proprietar care pretinde lipsa de folosinţă a imobilului sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară; pe de altă parte, protocolul de predare primire, la care art. 25 alin. (5) face referire, a fost încheiat între autorul recurentelor şi emitentul dispoziţiei de restituire la data de 17 iunie 2006, cu respectarea termenului de 30 de zile.
Ca atare, potrivit textelor anterior menţionate, dispoziţia de restituire nu operează retroactiv, astfel că, doar la data emiterii deciziei de restituire în natură s-a reactivat în patrimoniul reclamantului calitatea de proprietar.
Semnificaţia unei atari constatări este aceea că, pentru perioada anterioară emiterii dispoziţiei de restituire în natură şi punerii ei în executare, recurentele reclamante nu se pot prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel că, pentru această perioadă, nu li se cuvine lipsa de folosinţă solicitată prin cererea de chemare în judecată.
Cum recurentele reclamante nu au reclamat încălcarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, rezultă că nici dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/200, potrivit cărora nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligaţia deţinătorului de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit nu sunt incidente.
Faţă de cele reţinute, rezultă că în mod corect instanţa de apel a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În consecinţă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele S.E., S.E.M. şi S.T.E. împotriva deciziei nr. 31/A din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7689/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7687/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
