ICCJ. Decizia nr. 7689/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7689/2012
Dosar nr. 4704/62/2010
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 264 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta Biserica Evanghelică C.A. – Parohia Braşov, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Braşov prin primar, SC R. SRL, Z.V.S., B.C., B.I.A., D.M., D.D.A., K.A., K.M., M.C.S., M.R., E.E., M.E.E., K.S.M., T.G.F., T.G. jr., D.B.M., T.M., A.N., P.T.A., Ş.E., P.E.E., N.L.R., N.M., M.S., K.R., M.G.D., O.M., şi în consecinţă:
A constatat că imobilul situat în Braşov, str. P.R. (fostă T.) nr. 5, înscris în CF XX Braşov, cu nr. top AA şi iniţial CF YY Braşov, nr. top BB, CC, GG, EE, FF, ulterior transcris în CF KK Braşov, nr. top. BB, CC şi CF ZZ Braşov, nr. top. GG, EE şi FF, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.
A respins celelalte pretenţii formulate de reclamantă, compensând cheltuielile de judecată.
În prealabil, a respins excepţiile nulităţii cererii de chemare în judecată, a prescripţiei dreptului material la acţiune, a lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Statul Român şi O.M., precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că imobilul ce constituie obiect al acestui litigiu este situat în Braşov, str. P.R. (fostă M.G.) nr. 5, înscris iniţial în CF XX Braşov cu nr. top AA, CF YY Braşov, nr. top BB, CC, GG, EE, FF, iar în prezent înscris în CF XX Braşov cu nr. top AA, CF KK Braşov nr. top BB, CC respectiv CF ZZ Braşov cu nr. top GG, EE, FF.
Acest imobil a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor Statului, înlocuit cu Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice a plăţii impozitelor şi a taxelor neachitate în termen şi a creanţelor băneşti ale organizaţiilor socialiste, precum şi cu privire la executarea confiscării.
Din însăşi denumirea actului reiese că acesta nu putea fi aplicat reclamantei, persoană juridică din altă categorie decât cele menţionate în decret, astfel că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu nerespectarea normelor invocate.
În aceste condiţii, titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este valabil, astfel că primul petit al cererii de chemare în judecată, cu acest obiect, este întemeiat.
Cu privire la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor situate în imobil, încheiate de Statul Român prin administrator SC R. SRL cu pârâţii persoane fizice, respectiv cu antecesorii acestora, instanţa a reţinut că după trecerea imobilului în proprietatea statului, apartamentele au fost închiriate ca locuinţe şi înstrăinate către chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, cele a căror nulitate s-a solicitat în cauză fiind încheiate în perioada 1996 – 2000.
Cererile de retrocedare a imobilului au fost formulate de reclamantă, în baza O.U.G. nr. 94/2000, în anul 2003, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, actele juridice de înstrăinare a imobilelor, care fac obiectul acestei ordonanţe de urgenţă, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Or, contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, deoarece la acea dată reclamanta nu făcuse nicio cerere de retrocedate a imobilului şi nici de constatare a nevalabilităţii titlului Statului Român.
Chiriaşii apartamentelor din imobilul în litigiu, titulari ai contractelor de închiriere, au formulat cereri de cumpărare a apartamentelor, contractele fiind încheiate după împlinirea termenului prevăzut de lege.
În cartea funciară figura ca proprietar al imobilului Statul Român, în temeiul unui titlu care, până la data încheierii contractului, nu fusese contestat.
Reclamanta a susţinut că nulitatea contractelor se impune a se constata deoarece imobilele înstrăinate făceau parte din domeniul public şi erau inalienabile, SC R. SRL nu deţinea niciun drept asupra lor, astfel că nu le putea înstrăina, imobilul este monument istoric, nevalabilitatea titlului statului ducând la inexistenţa dreptului acestuia asupra imobilului şi la imposibilitatea de a vinde.
Imobilul în litigiu a avut şi are în prezent destinaţia de locuinţă, ceea ce duce la concluzia că acest imobil nu face parte din domeniul public şi nu este inalienabil. Niciuna din probele administrate nu duc la concluzia că imobilul face parte din domeniul public al statului şi nici nu s-a dovedit nici că imobilul este monument istoric.
Apartamentele din imobil au fost înstrăinate către titularii contractelor de închiriere încheiate de către aceştia cu SC R. SRL. Această unitate, pârâtă în cauză, avea dreptul de administra imobilul şi în conformitate prevederile art. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 a fost îndreptăţită să încheie contractele de vânzare-cumpărare în numele statului, iar Legea nr. 112/1995 nu a exceptat de vânzare imobilele care au aparţinut cultelor religioase.
La data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, proprietar tabular al imobilului era Statul Român, astfel că nu este întemeiat nici motivul de nulitate conform căruia titlul statului nefiind valabil nici vânzarea nu este valabilă.
Nevalabilitatea titlului Statului Român nu are ca efect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, deoarece cumpărătorii au fost de bună credinţă la momentul încheierii contractului.
Chiar dacă, astfel cum a susţinut reclamanta, O.U.G. nr. 94/2000 nu conţine prevederi similare cu cele ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la efectul bunei-credinţe a cumpărătorilor imobilelor preluate fără titlu valabil de asanare a cauzelor de nulitate ale contractelor, întrucât nu este înlăturată aplicarea în cauză a principiilor efectelor nulităţii.
Nevalabilitatea titlului statului nu atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de acesta dacă cumpărătorul este de bună-credinţă, vânzarea cumpărarea fiind un contract cu titlu oneros.
Buna-credinţă a cumpărătorilor nu se raportează la faptul că, la data încheierii contractului, cumpărătorii ştiau că anterior preluării imobilului de către stat a fost proprietară reclamanta, ci la faptul că la aceeaşi dată reclamanta nu îşi manifestase intenţia de recuperare în proprietate a imobilului şi nu solicitase a se constata nevalabilitatea titlului statului.
Cumpărătorii, în calitate de chiriaşi, nu cunoşteau dacă titlul statului era în neconcordanţă cu norma pe care s-a întemeiat. Ei au cunoscut faptul că au încheiat contracte de închiriere cu SC R. SRL după preluarea imobilului de către stat şi că la data apariţiei Legii nr. 112/1995 îndeplineau condiţiile de cumpărare. Chiar dacă o parte din pârâţi sau antecesorii acestora au avut calitatea de chiriaşi ai reclamantei, anterior preluării imobilului de către stat, nu se poate reţine că aceştia au cunoscut caracterul viciat al titlului statului şi intenţia reclamantei de a face demersuri în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Din cartea funciară rezultă că, anterior statului, imobilul a fost în proprietatea altei persoane, însă Legea nr. 112/1995 se referă anume la imobilele preluate de stat. Situaţia juridică a imobilelor construite din fondurile statului a fost reglementată de alte acte normative.
Prin decizia civilă nr. 65 din 26 aprilie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile declarate de apelanţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Braşov împotriva sentinţei menţionate, respingând cererea formulată de intimaţii D.M., D.D., Municipiul Braşov, K.A., K.M., Z.S., B.C. şi B.A. privind obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, s-a arătat că incidenţa sancţiunii nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 se analizează în raport de prevederile acestei legi şi de data încheierii lor. Ca urmare, nu are relevanţă faptul că O.U.G. nr. 94/2000 nu face referire la buna credinţă a chiriaşilor-cumpărători, în condiţiile în care acest act normativ nu era în vigoare la data încheierii contractelor.
Din dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 rezultă că pot fi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 imobilele care au destinaţia de locuinţă, ce au intrat în proprietatea Statului Român în temeiul unui titlu valabil şi care erau deţinute în baza unui contract valabil de închiriere. Astfel, la data la care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare, imobilul în litigiu se afla în proprietatea Statului Român în temeiul unui titlu a cărui valabilitate nu a fost contestată, ele aveau destinaţia de locuinţă şi era deţinut de chiriaşi în temeiul unor contracte de închiriere valabile.
Susţinerea reclamantei în sensul că imobilul în litigiu nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, întrucât titlul statului nu e valabil, este greşită, întrucât la data perfectării vânzării nu exista o hotărâre judecătorească de constatare a nevalabilităţii acestui titlu, iar incidenţa cauzelor de nulitate se raportează tocmai la acest moment. Pe de altă parte, Legea nr. 112/1995 nu a exclus de la vânzare imobilele ce au aparţinut, înainte de preluarea de către stat, cultelor religioase. Mai mult, reclamanta nu a început anterior vânzării imobilului demersurile de recuperare a acestuia, astfel că pârâţii au avut o speranţă legitimă de păstrare a bunului.
Imobilele în litigiu nu au făcut parte, la data vânzării, din domeniul public al statului, astfel că, în privinţa acestora, nu opera interdicţia de vânzare ce afectează bunurile din proprietatea publică a statului. De asemenea, acestea nu sunt monumente istorice, în raport de dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit cărora „locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional sunt cele aflate în evidenţa aprobată de Comisia Monumentelor Istorice”.
Referitor la buna-credinţă, invocată în apărare de pârâţi, s-a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 1898 alin. (1) C. civ., buna-credinţă a cumpărătorilor a fost perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă lor, atât timp cât calitatea de proprietar a statului era de netăgăduit.
Însă buna-credinţă a chiriaşilor-cumpărători nu este relevantă, în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind astfel valabile, iar printre condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru vânzarea imobilelor nu se afla şi condiţia existenţei bunei-credinţe a chiriaşului.
S-a constatat, totodată, că intenţia reclamantei de a urma procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 justifică analiza valabilităţii titlului statului, fără a se putea opune inadmisibilitatea formulării unei astfel de cereri.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, aceasta este justificată în raport de obiectul investirii instanţei, respectiv constatarea nevalabilităţii titlului său de proprietate şi rectificarea de carte funciară.
Prima instanţă a manifestat rol activ, stăruind prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală pe baza stabilirii faptelor şi aplicării corecte a legii, a reţinut corect starea de fapt şi de drept a cauzei deduse judecăţii, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- În mod greşit, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, în condiţiile în care imobilul în cauză se află situat în intravilanul Municipiului Braşov, în acest caz, Statul Român fiind reprezentat de unitatea teritorială administrativă, prin primar, şi nu de către Ministerul Finanţelor Publice.
- De asemenea, o soluţie greşită a fost adoptată şi în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, deoarece, conform art. 37 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi ale celorlalte instituţii de stat dacă acestea sunt persoane juridice.
Având în vedere obiectul cauzei deduse judecăţii, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Braşov, prin Primar, aspect ce rezultă şi din conţinutul cererii de chemare în judecată. Imobilul care face obiectul litigiului nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998 - Anexa nr. 2 cu privire la clasificare bunurilor de interes republican, judeţean sau naţional.
- În ceea ce priveşte fondul cauzei, în mod greşit, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii, în considerarea Legii nr. 10/2001, întrucât ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea imobilelor preluate de stat. Toate acţiunile pentru imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, se soluţionează numai pe calea procedurii prevăzute de această lege.
Pe de altă parte, nu se poate susţine că titlul statului nu a fost valabil, nu s-a adus nicio dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situaţiei sale.
Recurentul a făcut referire şi la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietăţii publice, considerând, în acelaşi timp, eronată interpretarea pe care o dă instanţa de apel Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, acţiunea în revendicare fiind inadmisibilă, neavând relevanţă faptul că reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe Legea nr. 10/2001.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, s-a solicitat de către reclamanta Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Braşov constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului din Braşov, str. P.R. nr. 5, înscris în CF actuală nr. ZZ, revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, totodată, constatarea nulităţii absolute a 19 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de către foşti chiriaşi din imobil.
Prin hotărârea primei instanţe din cauză, a fost admis doar capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, celelalte cereri fiind respinse, iar sentinţa a fost menţinută ca atare prin respingerea apelurilor declarate de către reclamantă şi pârâtul Statul Român.
Întrucât reclamanta nu a declarat recurs, respingerea celorlalte capete de cerere a intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanţe de control judiciar.
Recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, vizează exclusiv capătul de cerere admis, toate criticile formulate raportându-se la pretenţia reclamantei de constatare a preluării imobilului fără titlu valabil.
Răspunzând motivului de apel referitor la greşita respingere de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, instanţa de apel a arătat că este justificată participarea Statului Român în prezentul proces, în ceea ce priveşte cererile având ca obiect constatarea preluării imobilului fără titlu şi rectificarea cărţii funciare.
Aceste considerente sunt legale, deoarece dezbaterea în contradictoriu a valabilităţii statului creat prin preluarea imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 224/1951 (temei juridic reţinut de prima instanţă şi necontestat în cauză) impune prezenţa în proces a Statului Român, în patrimoniul căruia a fost preluat imobilul şi care a figurat drept proprietar tabular, pentru apartamentele cumpărate de către pârâţii persoane fizice din cauză, până la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Această constatare este viabilă independent de apartenenţa ori non - apartenenţa imobilului la domeniul public sau privat al statului, cât timp evaluarea legalităţii modului de preluare a imobilului se raportează la momentul preluării efective, anterior anului 1989, aşadar într-o perioadă în care unităţile administrativ teritoriale nu aveau aptitudinea legală de a deţine vreun drept de proprietate, iar proprietatea de stat nu cunoştea distincţia între domeniul public şi cel privat.
Art. 37 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, la care s-a făcut referire prin motivele de recurs, nu este incident în speţă, întrucât capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului nu implică vreo obligaţie - vizată de norma în discuţie - a altor persoane juridice decât statul, care a preluat imobilul în litigiu anterior anului 1989, cererea presupunând un raport juridic în care statul participă nemijlocit, ca subiect de drepturi şi obligaţii .
Cât priveşte calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, instanţa de apel a făcut, în mod corect, aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 – în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, 23 septembrie 2004, potrivit cărora statul, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, este reprezentat prin Ministerul Finanţelor, „afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Or, recurentul nu a indicat vreo prevedere legală prin care să fie stabilit expres un alt reprezentant al statului decât Ministerul Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte primul capăt din cererea introductivă de instanţă.
Drept urmare, în mod corect, au fost respinse cele două excepţii procesuale vizate de motivele de recurs, criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii deduse judecăţii, se observă că susţinerile recurentului cu acest obiect pornesc de la premisa că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, recurentul făcând referire la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Or, această premisă este eronată, întrucât Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în speţă, imobilul în litigiu intrând în domeniul de aplicare al unui alt act normativ cu caracter special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. De altfel, prevederile acestui act normativ au fost aplicate în cauză în analiza capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare–cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 [art. 6 alin. (2)], cerere ce a fost respinsă, fără ca reclamanta să declare recurs împotriva deciziei de respingere a apelului împotriva dispoziţiei primei instanţe cu acest obiect.
În acest context, referirea la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii în legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001 este lipsită de relevanţă, constatându-se, în acelaşi timp, că instanţa de apel a justificat în mod corect admisibilitatea învestirii directe a instanţei de judecată prin raportare la O.U.G. nr. 94/2000, cât timp reclamanta a urmărit, în principal, desfiinţarea contractelor de vânzare–cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în scopul restituirii în natură a imobilului în procedura specială a ordonanţei de urgenţă menţionate, procedură ce a fost iniţiată de către reclamantă (astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond iniţial al Judecătoriei Braşov).
Ca atare, sunt nefondate criticile recurentului referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, dispoziţia instanţei referitoare la constatarea preluării de către stat a imobilului în litigiu, fără titlu, urmând a fi, eventual, valorificate în procedura specială a O.U.G. nr. 94/2000, cu finalitatea obţinerii de măsuri reparatorii în echivalent, în măsura în care pentru apartamentele din imobil vizate de prezentul litigiu s-a consolidat dreptul de proprietate dobândit de pârâţii persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a respingerii cererii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, iar cererea de rectificare a cărţii funciare a fost, de asemenea, respinsă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva deciziei nr. 65/Ap din 26 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7690/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7688/2012. Civil → |
|---|
