ICCJ. Decizia nr. 7687/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7687/2012
Dosar nr. 57554/3/2010
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1927 din 8 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca tardivă cererea formulată de contestatoarea SC G.C.G. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, respingând în prealabil cererea de repunere în termen şi admiţând excepţia tardivităţii.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, contestaţia cu privire la cuantumul despăgubirii trebuia formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirii, iar în cauză, contestaţia este tardivă, în condiţiile în care a fost formulată la 29 noiembrie 2010, în timp ce hotărârea a fost comunicată contestatoarei la 30 iunie 2009.
Din dovada de comunicare a dispoziţiei rezultă că a fost primită de L.V. la 30 iunie 2009, având aplicată ştampila societăţii contestatoare.
Tribunalul, în ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, nu a dat eficienţă susţinerilor contestatoarei în sensul că nu a cunoscut despre această dovadă de primire, întrucât persoana care a semnat nu este salariatul său. A apreciat că aceasta îşi invocă propria culpă în înmânarea ştampilei societăţii unei persoane care nu a fost împuternicită să primească actele societăţii, prin susţinerea că societatea are sediul într-o clădire în care îşi au sediul mai multe societăţi, existând o recepţie la parter cu portar, unde se poate lăsa şi corespondenţa, iar în perioada de vară - concedii, pentru perioade scurte, societatea lasă ştampila la recepţie pentru situaţia în care se comunicau acte importante.
S-a remarcat faptul că susţinerea contestatoarei este contradictorie, în condiţiile în care, pe de o parte, se pretinde că societatea lasă ştampila la recepţia clădirii pentru ipoteza în care se comunică acte importante, iar pe de altă parte, că persoana care a aplicat ştampila societăţii nu era abilitată să primească corespondenţa comunicată contestatoarei.
Cu privire la acelaşi aspect, tribunalul a arătat că faptul înmânării ştampilei societăţii unei terţe persoane poate avea caracterul unui mandat pentru primirea corespondenţei, nefiind obligatoriu ca acea persoană să aibă şi calitatea de salariat al acestei societăţi. Faptul că persoana ce s-a aflat în detenţia ştampilei şi care a şi uzat de aceasta pentru corespondenţa adresată contestatoarei nu a adus la cunoştinţa reprezentanţilor societăţii primirea acestei corespondenţe nu reprezintă un motiv temeinic care să justifice repunerea în termenul de contestare, putând pune numai problema răspunderii mandatarului faţă de mandant, fără consecinţe juridice în raporturile cu terţe persoane, inclusiv cu pârâtul din prezenta cauză.
Tribunalul nu a reţinut ca motiv ce ar justifica repunerea în termen nici împrejurarea că măsura exproprierii suprafeţei de 4.831 mp nu a fost înscrisă în cartea funciară. S-a apreciat că raţiunile care stau la baza înscrierii dreptului de proprietate al statului sau al unităţii administrativ teritoriale în cartea funciară (opozabilitatea dreptului de proprietate faţă de terţi) sunt chestiuni distincte de momentul la care persoana expropriată a luat cunoştinţă de cuantumul despăgubirilor stabilit prin hotărârea comisiei de expropriere. În plus, s-ar admite o astfel de analiză în condiţiile în care din probele administrate ar fi rezultat că hotărârea nu a fost comunicată, ipoteză ce nu este întrunită în speţă.
Constatând că motivele invocate de contestatoare nu se circumscriu unor împrejurări mai presus de voinţa contestatoarei, în sensul art. 103 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea de repunere în termen.
Prin decizia nr. 146 din 29 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de contestatoarea SC G.C.G. SRL împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a confirmat considerentele primei instanţe în sensul că hotărârea împotriva căreia apelanta a formulat contestaţie a fost comunicată la data de 30 iunie 2009, la sediul apelantei, din dovada de comunicare rezultând că hotărârea a fost remisă numitului L.V., care a confirmat primirea hotărârii prin semnătură şi a aplicat în cuprinsul dovezii de comunicare ştampila societăţii.
Deşi apelanta a susţinut o greşită soluţionare în cauză a excepţiei tardivităţii contestaţiei, invocând faptul că deţinerea ştampilei societăţii de către un terţ ţine de uzanţele comercianţilor, nefăcând dovada unui mandat, Curtea a constatat că, în mod judicios, instanţa de fond a reţinut că persoana nominalizată în cuprinsul dovezii de comunicare a acţionat în calitate de împuternicit al apelantei, pentru primirea corespondenţei.
Astfel, împrejurarea că numitul L.V. nu are calitatea de salariat al apelantei nu excludea o atare concluzie, câtă vreme chiar apelanta a arătat că „pentru perioada de vară concediu – societatea lasă ştampila la recepţie pentru situaţia în care se comunicau actele importante”.
Astfel, noţiunea de împuternicit nu presupune cu necesitate calitatea persoanei împuternicite de a fi angajat al apelantei, fiind necesar şi suficient ca respectiva persoană să primească de la societate mandatul de a primi corespondenţa adresată acesteia, iar un atare mandat poate fi şi tacit.
Or, date fiind deţinerea ştampilei de către persoana care a semnat dovada de comunicare şi recunoaşterea apelantei în sensul că lăsarea ştampilei la recepţia de la sediul său avea drept semnificaţie reprezentarea societăţii, pentru primirea, de către deţinătorul acestui element de identificare al societăţii, a corespondenţei importante destinate apelantei, susţinerea apelantei vizând greşita reţinere în cauză a unui mandat tacit nu poate fi primită.
Împrejurarea că, potrivit Legii nr. 31/1990 şi C. fisc., ştampila nu reprezintă un element esenţial de identificare a societăţii, nu poate conduce la o altă concluzie, în ceea ce priveşte raporturile create între societatea apelantă şi semnatarul dovezii de comunicare, câtă vreme apelanta nu contestă nici faptul că ştampila astfel aplicată îi aparţinea şi nici împrejurarea că practica sa curentă este aceea de a înmâna ştampila pentru a fi aplicată pe corespondenţa importantă care îi este destinată (un atare element de identificare fiind perceput chiar de apelantă ca fiind suficient şi edificator pentru a atesta primirea de către aceasta prin împuterniciţii săi – deţinători al ştampilei – a corespondenţei importante).
Referirea apelantei la normele înscrise în art. 87 pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi apreciată ca relevantă în cauză, câtă vreme în materia Legii nr. 198/2004 există norme speciale în ceea ce priveşte comunicarea corespondenţei, iar în cauză comunicarea s-a realizat prin poştă, la sediul apelantei, către împuternicitul acesteia cu primirea corespondenţei (fiind astfel respectate şi normele înscrise în art. 92 pct. 3 C. proc. civ.) în temeiul mandatului tacit dat acestuia de apelantă.
Tot astfel, nu poate fi primită susţinerea apelantei în sensul aplicării unui argument de analogie în ceea ce priveşte comunicarea directă a hotărârii de despăgubiri şi comunicarea prin poştă a acesteia exclusiv deţinătorului unui procuri speciale, cele două ipoteze fiind distincte.
Astfel, câtă vreme doar pentru prima ipoteză legiuitorul a prevăzut această condiţie, stabilind că hotărârea de stabilire a despăgubirilor poate fi comunicată şi prin poştă, impunerea cerinţei deţinerii unei procuri speciale autentice de către cel care primeşte în mod obişnuit corespondenţa sau cel care îl înlocuieşte, nu face decât să adauge la lege, ceea ce nu este permis.
În plus, normele trebuie interpretate în aşa fel încât să producă efecte, or, impunerea unei atare condiţii ar fi de natură să conducă la neaplicarea legii, în condiţiile în care, ca regulă, natura corespondenţei primite nu este cunoscută anterior remiterii ei. Or, mandatul special presupune cu necesitate o singură operaţie juridică. Drept consecinţă, nu s-a încălcat nici o normă în această materie, actul procesual al comunicării fiind legal.
Tot astfel, deşi apelanta a invocat o greşită aplicare în cauză a normei înscrise în art. 1546 C. civ., Curtea a constatat că aceasta se află în eroare, câtă vreme instanţa de fond nu s-a raportat, în cadrul considerentelor hotărârii apelate la „depăşirea obiectului mandatului”, ci la „neexecutarea corespunzătoare a acestuia”, această ultimă analiză fiind realizată prin raportare la susţinerile apelantei vizând neremiterea de către numitul L.V. a corespondenţei primite.
În cauză, nu a rezultat din probatoriul administrat împrejurarea că mandatarul a acţionat fără a avea împuternicire, ci faptul că acesta, prin comportamentul său (deţinător al ştampilei societăţii, ştampilă care îi fusese înmânată pentru primirea corespondenţei importante), a acţionat în limita puterilor conferite, astfel că nu se pune problema ratificării de către apelantă a actelor realizate.
Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, conform art. 103 din acelaşi cod, afară de cazul când legea dispune altfel sau când dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să exercite calea de atac sau să îndeplinească actul de procedură.
În sensul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuia să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de către apelantă.
Or, în cauză, apelanta nu a probat faptul că s-ar fi aflat într-o stare de imposibilitate fortuită de a lua cunoştinţă de hotărârea de stabilire a despăgubirilor şi de a formula în termen contestaţia, aceasta neputându-se prevala de propria sa faptă, în obţinerea protecţiei unui drept, cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei fiind corect respinsă.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, contestatoarea SC G.C.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că, în mod greşit, s-a constatat că actul semnat de numitul L.V. face dovada primirii de către contestatoare a hotărârii de expropriere, în considerarea unui mandat tacit conferit de G.C. unui terţ prin înmânarea ştampilei.
Astfel, s-a susţinut că deţinerea ştampilei de către un terţ nu poate servi ca dovadă indiscutabilă a unui mandat încheiat între societate şi terţi.
Deţinerea şi folosirea ştampilei ţine de uzanţe ale comercianţilor români, neexistând o obligaţie legală a unei societăţi de a deţine ştampilă, ca element de identificare a societăţii.
Potrivit art. 74 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale singurele elemente de identificare ale societăţii sunt „denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare”, elemente care trebuie să figureze pe fiecare factură, ofertă, comandă, tarif, prospect şi alte documente întrebuinţate în comerţ şi emanate de societate. Mai mult, începând cu data de 1 iulie 2007, urmărindu-se uniformizarea legislaţiei române cu cea europeană, art. 155, alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. a suferit modificări şi a fost eliminată obligaţia comercianţilor de a ştampila facturile emise.
În aceste condiţii, raportat şi la dispoziţiile art. 87 şi 91 C. proc. civ., rezultă că analiza legalităţii comunicării unor notificări nu trebuie să se refere la deţinerea ştampilei, ci la calitatea părţii sau atribuţiile conferite acesteia de a primi corespondenţa.
S-a susţinut, totodată, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, potrivit cărora „Hotărârea se comunică în original titularului cererii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau poate fi ridicată personal de titularul cererii ori de mandatarul acestuia cu procură specială autentică, cu semnătură de primire.”
În ceea ce priveşte „scrisoarea recomandată”, pe site-ul oficial al Poştei Române este menţionat că aceasta reprezintă „serviciul poştal a cărui particularitate constă în predarea către expeditor a dovezii privind predarea trimiterii confirmată în scris către destinatar, împuternicit sau delegat”.
Terţul care a semnat şi ştampilat dovada de comunicare nu are calitatea de salariat, împuternicit sau delegat al G.C., iar în această materie, în prezenţa unor acte de dispoziţie cu privire la acceptarea sau contestarea cuantumului despăgubirilor, nu se poate prezuma existenţa unui mandat tacit, astfel cum a procedat instanţa de apel, în condiţiile în care s-a prevăzut că ridicarea hotărârii se poate face de titular sau împuternicit în baza unui mandat autentic.
Prin analogie cu situaţia ridicării personale a hotărârii, acelaşi tratament trebuie să fie aplicat şi comunicărilor prin poştă, pentru identitate de raţiune, nefiind suficient un mandat tacit. Or, în cauză, între G.C. şi L.V. nu există niciun raport juridic, cu atât mai puţin un mandat privind recepţionarea înscrisurilor oficiale emise de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.
Pe de altă parte, decizia este greşită şi cu privire la regulile aplicabile depăşirii obiectului mandatului, deoarece se rezumă doar la dreptul de regres al mandantului împotriva mandatarului şi ignoră posibilitatea mandantului de a lipsi de eficienţă actele mandatarului prin neratificare (art. 1546 C. civ.).
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin hotărârea primei instanţe pronunţate în cauză, a fost respinsă ca tardivă contestaţia petentei SC G.C.G. SRL formulată împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 216 din 10 mai 2009 emise de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, în condiţiile în care hotărârea a fost comunicată contestatoarei la 30 iunie 2009, iar contestaţia a fost formulată la 29 noiembrie 2010.
S-a reţinut de către ambele instanţe de fond, în mod necontestat, faptul că dovada de primire a hotărârii a fost semnată de numitul L.V., care a aplicat ştampila societăţii contestatoare, iar contestatoarea însăşi a arătat că a remis ştampila sus–numitului, care nu este salariatul său, întrucât obişnuieşte să procedeze astfel în perioada concediului de vară, pentru un răstimp scurt, în vederea comunicării unor acte importante.
Motivele de recurs vizează greşita aplicare a legii de către instanţa de apel în ceea ce priveşte legalitatea comunicării hotărârii, din perspectiva dispoziţiilor relevante din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 şi din C. proc. civ., ale art. 74 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, precum şi ale art. 1546 C. civ.
Raportul juridic dedus judecăţii decurgând dintr-o lege specială, respectiv Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, urmează a se verifica în ce măsură acest act normativ cuprinde norme referitoare la modalitatea de comunicare, către persoana expropriată, a hotărârii de stabilire a despăgubirilor cuvenite din expropriere.
Conform art. 10 alin. (4) H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 – în forma în vigoare la data emiterii hotărârii comunicate, 10 mai 2009 – „H otărârea se comunică în original titularului cererii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau poate fi ridicată personal de titularul cererii ori de mandatarul acestuia cu procură specială autentică, cu semnătură de primire”. Această normă a fost citată şi în motivele de recurs [fiind, însă, greşit indicată ca art. 6 alin. (2)].
Întrucât, în cauză, hotărârea a fost comunicată prin poştă, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu interesează cea de-a doua parte a normei, care are în vedere ipoteza ridicării personale a hotărârii.
Fiind vorba despre norme de procedură cu caracter special, derogarea de la dreptul comun trebuie să fie nu numai expresă, ci şi de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă, pe cale de interpretare, de la o altă prevedere legală.
Ca atare, faptul că, în cazul ridicării personale a hotărârii, titularul poate fi substituit doar de către un mandatar cu procură specială autentică, este lipsit de relevanţă pentru ipoteza trimiterii prin poştă a hotărârii, cerinţele particulare în cazul dat neputând fi extinse, prin analogie, la o situaţie pentru care legiuitorul nu a intenţionat să le prevadă, după cum, în mod corect, s-a arătat în motivarea deciziei de apel.
Se observă că, în cazul comunicării prin poştă, nu a fost reglementată vreo cerinţă referitoare la persoana primitorului actului, în absenţa titularului cererii, context în care sunt aplicabile prevederile de drept comun ale C. proc. civ., în materia comunicării actelor de procedură, ţinându-se cont de art. 18 din Legea nr. 198/2004, potrivit căruia „Dispoziţiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd altfel”.
Întrucât art. 10 alin. (4) din Normele metodologice derogă doar în privinţa modalităţii efective de trimitere poştală, respectiv prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu şi în ceea ce priveşte persoana căreia i se poate face comunicarea actului, nu există niciun motiv pentru a nu fi aplicate prevederile relevante ale C. proc. civ. în materia comunicării actelor de procedură, cu respectarea normei derogatorii în privinţa modalităţii de comunicare.
Este de observat, în primul rând, că adresa poştală la care este situat sediul societăţii contestatoare este Bucureşti, Calea F. nr. 188, sector 1, astfel cum este indicată chiar în Hotărârea nr. 216 din 10 mai 2009 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, contestată în cauză.
Din dovada de comunicare a hotărârii către contestatoare, la care s-au raportat ambele instanţe de fond, rezultă că adresa poştală la care actul a fost comunicat este Bucureşti, Calea F. nr. 188, sector 1, aşadar, fără menţionarea etajului, apartamentului şi a camerei la care se regăseşte sediul societăţii, cu toate că aceste menţiuni erau cunoscute de către autoritatea emitentă a hotărârii.
În conformitate cu art. 100 alin. (1) C. proc. civ., procesul–verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă, printre altele, „numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel şi dacă actul de procedură a fost înmânat la locuinţa sa, ori a fost afişat pe uşa acestei locuinţe” (pct. 4).
Pe de altă parte, procesul–verbal trebuie să cuprinsă calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea (pct. 7).
Menţiunile din art. 100 alin. (1) pct. 4 şi 7 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, conform art. 100 alin. (3) C. proc. civ.
Menţiunile inserate în confirmarea de primire a scrisorii recomandate (ce reprezintă un formular tipizat, corespunzând procesului–verbal la care se referă art. 100) nu includ etajul, apartamentul şi camera în care se află sediul societăţii contestatoare – deşi există rubrici speciale pentru aceste date, ce trebuiau completate de către expeditor -, de asemenea, nici calitatea primitorului actului, numitul Lungan Valeriu.
În aceste condiţii, actul comunicării este nul, vătămarea provocată părţii prin absenţa elementelor obligatorii anterior arătate fiind prezumată, dat fiind că sancţiunea nulităţii este expres prevăzută de legiuitor.
Deşi cele arătate anterior sunt suficiente pentru conturarea concluziei de nelegalitate a respingerii contestaţiei ca fiind tardiv formulată, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, în cadrul susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi în cauză şi din perspectiva modului de argumentare a soluţiei de către ambele instanţe de fond, urmează a fi completate considerentele anterior expuse.
Modalitatea în care a fost indicată adresa poştală a contestatoarei în cuprinsul actului de comunicare a hotărârii contestate a alterat şi operaţiunile presupuse în sarcina persoanei însărcinate cu înmânarea actului de procedură.
Întrucât art. 10 alin. (4) H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 prevede expres modalitatea comunicării hotărârii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu sunt relevante prevederile referitoare la afişarea actului de comunicat (cu toate că, potrivit art. 921 C. proc. civ. , afişarea ar fi fost posibilă chiar în ipoteza persoanelor juridice), comunicarea realizându-se întotdeauna prin înmânare. În cazul absenţei de la domiciliu a destinatarului sau a vreuneia dintre persoanele ce pot primi actul, comunicarea nu se socoteşte îndeplinită.
Se observă că agentul însărcinat cu comunicarea actului a procedat, în speţă, la înmânarea actului unei persoane considerate a fi fost împuternicită de către destinatar cu primirea corespondenţei, împuternicire dedusă din împrejurarea că acea persoană era în posesia ştampilei societăţii contestatoare, pe care a fost în măsură să o aplice pe dovada de comunicare.
Chiar dacă s-ar accepta că deţinerea ştampilei ar fi putut crea aparenţa unui mandat, agentul ar fi trebuit să insereze calitatea de mandatar în chiar cuprinsul scrisorii recomandate, ceea ce nu s-a întâmplat (absenţa unei asemenea menţiuni atrăgând, după cum s-a arătat, nulitatea comunicării).
Pe de altă parte, înmânarea actului unei persoane „care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa” [în termenii art. 92 alin. (3) C. proc. civ.] s-ar fi putut realiza doar la locuinţa destinatarului, respectiv în camera sau apartamentul ce reprezintă sediul persoanei juridice, după cum rezultă explicit din cuprinsul art. 92 alin. (3).
Această împrejurare presupune ca agentul însărcinat cu comunicarea actului să cunoască apartamentul sau camera, din clădirea cu mai multe apartamente, în care se află sediul destinatarului actului, pentru a proceda la înmânarea actului, în cazul destinatarului persoană juridică, persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei.
Or, în speţă, agentul nu a cunoscut elementele menţionate, din moment ce nu au fost indicate de către expropriator la momentul completării rubricilor din formularul de scrisoare recomandată din cauză.
Nu există niciun alt indiciu că agentul ar fi cunoscut camera sau apartamentul destinatarului şi ar fi procedat la remiterea actului chiar în incinta sediului contestatoarei, iar menţiunile atestând constatările personale ale agentului – care, în speţă, nu se referă la apartamentul destinatarului – fac dovadă deplină până la înscrierea în fals, conform art. 100 alin. (4) C. proc. civ.
Conform art. 92 alin. (3) C. proc. civ., „(…) dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuieşte, agentul va înmâna citaţia (…) administratorului, portarului, ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte; persoana care primeşte citaţia va semna adeverinţa de primire, agentul certificându-i calitatea şi semnătura şi încheind proces-verbal despre cele urmate”.
Potrivit alin. (6) al aceluiaşi art. 92, „Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură”.
Din conţinutul art. 92 alin. (3) rezultă că, dacă destinatarul actului ce trebuie comunicat locuieşte într-un imobil compus din mai multe apartamente şi nu este indicată camera sau apartamentul în care locuieşte, actul de comunicat este înmânat administratorului, portarului ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte, care semnează pentru primirea actului, cu certificarea acestei calităţi de către agentul însărcinat cu comunicarea.
În aceste cazuri, înmânarea se realizează în locul în care se află administratorul sau portarul, aşadar, la recepţia imobilului compus din mai multe apartamente, însă primitorul nu semnează în calitate de persoană însărcinată de către destinatar cu primirea actelor de procedură, ci de administrator sau portar al clădirii.
Or, din cuprinsul scrisorii recomandate nu reiese calitatea primitorului actului de administrator sau de portar (de altfel, nu este menţionată calitatea în care numitul L.V. a semnat pentru primirea hotărârii) şi nici că înmânarea s-ar fi realizat la recepţia de la parterul imobilului, situaţie în care este lipsită de relevanţă aplicarea ştampilei societăţii contestatoare pe dovada de comunicare.
În aceste condiţii, dovada de comunicare este nulă absolut, în conformitate cu art. 100 alin. (3) C. proc. civ. [pentru ipoteza din art. 100 alin. (1) pct. 7] şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ. [pentru nerespectarea cerinţelor prevăzute de art. 92 alin. (3)], în acest din urmă caz, vătămarea produsă contestatoarei rezidând în imposibilitatea formulării contestaţiei în termenul legal.
Fiind vorba despre o nulitate absolută, este nerelevantă eventuala culpă a contestatoarei, reţinută de către instanţele de fond în cauză, legată de faptul înmânării ştampilei unei persoane despre care a pretins că nu a fost împuternicită să primească actele societăţii.
Dimpotrivă, modalitatea nelegală în care agentul poştal a procedat în ceea ce priveşte comunicarea actului a fost posibilă din cauza neindicării de către expeditor a adresei poştale complete a destinatarului.
De asemenea, nu poate fi valorificată împotriva contestatoarei recunoaşterea acesteia în sensul că ştampila a fost lăsată la recepţia de la parterul clădirii, cât timp această împrejurare ar fi trebuit să rezulte din cuprinsul dovezii de comunicare, atestând calitatea primitorului de administrator sau portar al imobilului.
Actul comunicării hotărârii fiind nul absolut, termenul de formulare a contestaţiei împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 216 din 10 mai 2009 nu a curs, iar cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei este lipsită de obiect, considerându-se că respectiva contestaţie a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004.
În aceste condiţii, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica decizia recurată, constatându-se că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 şi ale art. 92 şi 100 C. proc. civ., pentru considerentele expuse, menţinând în mod greşit hotărârea primei instanţe, care a admis în mod nelegal excepţia tardivităţii contestaţiei, neintrând în cercetarea fondului.
Întrucât contestaţia a fost formulată la data de 29 noiembrie 2010, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, în aplicarea art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora dispoziţiile art. 297 alin. (1) în forma modificată se aplică proceselor începute după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2010).
În aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de contestatoare împotriva sentinţei nr. 1927 din 8 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi, constatând că, prin motivele de apel, contestatoarea a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, totodată, că nu a mai fost adoptată o asemenea dispoziţie în cauză, sunt întrunite condiţiile teza a II–a din art. 297 alin. (1), pe temeiul căreia această instanţă va desfiinţa sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de contestatoarea SC G.C.G. SRL împotriva deciziei nr. 146A din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de contestatoare împotriva sentinţei nr. 1927 din 8 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Desfiinţează sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7688/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7685/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
