ICCJ. Decizia nr. 7711/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7711/2012
Dosar nr. 6516/2/2011
Şedinţa de la 17 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 95/ A din 1 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi B.M., B.A., H.K., L.B., L.A.N., P.L.K., W.Y.E., W.E.A. împotriva sentinţei civile nr. 199 din 16 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă A.V.A.S.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată are ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate de reclamanţi în baza Legii 10/2001, prin care se solicită acordarea de despăgubiri, conform art. 31 din Legea 10/2001, derivate din naţionalizarea fostei societăţi SC A. SA la care autorii reclamanţilor au avut calitatea de acţionari.
Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că petenţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 415/ A din 10 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea şi s-a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru despăgubiri derivate din naţionalizarea de către Statul Român a fostei SC A. SA, despăgubirile pentru cele 9.000.000 de acţiuni urmând să fie calculate de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, autorii lor având calitatea de acţionari la fosta SC A. SA, devenită ulterior SC V. SA, naţionalizată conform Legii nr. 119/1948 şi privatizată în anul 1998.
Instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 31.6.1 şi 31.6.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reţinând că în absenţa bilanţului pe anul 1947 trebuie depus ultimul bilanţ al anului imediat anterior (cel din 1946), acesta fiind ultimul bilanţ în sensul legii.
Prin decizia civilă nr. 3456 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „sintagma de „ultimul bilanţ contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi interpretată decât în sensul existenţei unui bilanţ al exerciţiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947. Aceste dispoziţii se coroborează cu art. 31.2 din H.G. nr. 250/2007, care prevăd că pentru dovedirea calităţii de asociat al societăţii în nume colectiv sau în comandită simplă sau pentru dovedirea calităţii de acţionar la societăţi cu acţiuni nominative se va solicita extras de pe registru prevăzut la art. 142 pct. 1 C. com. nemodificat, iar în cazul în care aveau emise acţiuni la purtător se vor prezenta titlurile originale ( art. 31.3)”.
Instanţa de recurs a reţinut că „pentru acordarea masurilor reparatorii, în cazul persoanelor juridice naţionalizate, se impune dovedirea faptului că patrimoniul societăţii naţionalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S., dovedirea că autorul său era la momentul naţionalizării (1948) asociat sau acţionar al societăţii naţionalizate şi nu în ultimul rând dovedirea activului net al societăţii la momentul naţionalizării, prin depunerea bilanţului la 31 decembrie 1947, dovada fiind potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1169 C. civ. în sarcina celui ce afirmă un drept”.
În raport cu cele statuate de instanţa de recurs în privinţa dovezilor pe care reclamanţii trebuie să le facă pentru acordarea de măsuri reparatorii, Curtea a reţinut că s-a dovedit faptul că patrimoniul societăţii naţionalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S.
Astfel, conform Monitorului Oficial nr. 270 din 19 septembrie 1048, întreprinderea naţionalizată „A.” şi-a schimbat denumirea în „V.”, societatea fiind privatizată în anul 1998 prin contractul din 30 iunie 1998, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu dat de A.V.A.S. în Dosarul nr. 2352/2002, purtat între aceleaşi părţi şi în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 41 din 08 februarie 2006, prin care A.V.A.S. a fost obligată să soluţioneze notificarea formulată de reclamanţi.
În ceea ce priveşte dovedirea faptului că autorul reclamanţilor era la momentul naţionalizării asociat sau acţionar al societăţii naţionalizate, Curtea a constatat că în primul ciclu procesual, reclamanţii au depus la dosar lista acţionarilor societăţii la data de 8 mai 1947, precum şi adresa din 17 decembrie 2003 emisă de Arhivele Naţionale prin care s-a comunicat faptul că această instituţie nu deţine acte privind situaţia acţionariatului la data naţionalizării (11 iunie 1948), ultimul document deţinut în evidenţele privind acţionarii firmei fiind lista de prezenţă a acţionarilor la Adunarea Generală din 8 mai 1947.
În rejudecarea apelului, apelanţii reclamanţii au mai depus certificatul din 03 februarie 1948 emis de Camera de Comerţ şi industrie Bucureşti (fila 52), în care se menţionează capitalul vărsat al societăţii ca fiind de 300.000.000 lei vechi şi faptul că societatea este valabil angajată prin mai multe persoane printre care: ing. C.W., ing. A.W. şi dr. T.W.
Apelanţii reclamanţi nu au depus la dosar extras de pe registrul acţionarilor prevăzut la art. 142 pct. 1 C. com. la care face referire art. 31.2 din H.G. nr. 250/2007, astfel cum s-a reţinut necesitatea probării calităţii de acţionar a autorilor reclamanţilor la data preluării, prin decizia de casare.
În ceea ce priveşte aspectul dovedirii activului net al societăţii la momentul naţionalizării, prin depunerea bilanţului la 31 decembrie 1947, în rejudecare apelanţii reclamanţi nu au depus la dosar acest bilanţ, susţinând că, potrivit legii, proba se poate face şi prin prezentarea unui bilanţ anterior, (la dosar fiind depus bilanţul din anul 1946), în măsura în care se face dovada că nu există un alt bilanţ contabil ulterior celui prezentat (dovadă efectuată în cauză).
Deşi Curtea apreciază corectă această susţinere a apelanţilor reclamanţi având în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea 10/2001 şi art. 31.6.1 şi art. 31.6.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, enunţate mai sus, se constată că prin decizia instanţei de recurs s-a dat o altă interpretare acestei probleme de drept, care este obligatorie pentru instanţa de rejudecare. Astfel, Înalta Curte a reţinut că „sintagma de „ultimul bilanţ contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea 10/2001, nu poate fi interpretată decât în sensul existenţei unui bilanţ al exerciţiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947.
Cele statuate prin decizia de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept nemaiputând fi repusă în discuţie în această fază procesuală.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanţii au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel este nulă absolut, conform art. 106 C. proc. civ., ca urmare a nulităţii hotărârii de casare care a fost redactată de către un magistrat asistent care are incompetenţa funcţională de a realiza material şi intelectual o astfel de operă, care, legal, nu poate fi decât opera judecătorului cauzei.
Deşi Regulamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevede posibilitatea ca magistraţii asistenţi să primească sarcina de a redacta hotărâri, aceste dispoziţii trebuie să fie înlăturate şi neaplicate, constatându-se că ele contravin legii, Constituţiei şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Hotărârea nr. 3456/2011 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, este nulă în parte - integral în ce priveşte admiterea recursului A.V.A.S., care trebuie respins ca nefondat, şi numai în parte, în ce priveşte recursul reclamanţilor, a cărui admitere este firească şi corectă.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pentru că a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. atribuind înţeles de „dezlegare a unor probleme de drept” unor elemente de considerente care nu au acest caracter pentru că vizau probele. S-a reţinut, astfel, o situaţie de fapt greşită.
S-au încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. pentru că s-au reţinut ca fiind de drept chestiuni de fapt.
2.2. Analiza recursului
Aspectele privitoare la nulitatea deciziei de casare anterioare, nr. 3456/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decurgând din faptul motivării acesteia de către magistratul asistent nu au a fi analizate în cadrul prezentului recurs, nefiind admisibil a se face critici, într-un al doilea ciclu procesual, împotriva unei hotărâri irevocabile.
Recursul este însă întemeiat în sensul următoarelor considerente:
Instanţa de casare cu trimitere a arătat că este ţinută de interpretarea dată de instanţa de recurs prevederilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel încât, deşi este corectă susţinerea reclamanţilor în sensul că, potrivit legii, proba activului net al societăţii la momentul naţionalizării se poate face şi prin prezentarea unui bilanţ anterior, trebuie să ţină cont de un bilanţ al exerciţiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947.
Interpretând în acest mod decizia instanţei de recurs, instanţa de trimitere a nesocotit prevederile art. 315 C. proc. civ., în ce priveşte necesitatea administrării unor probe.
Astfel, arătând că „sintagma „ultimul bilanţ contabil” la care face referire art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi interpretată decât în sensul existenţei unui bilanţ al exerciţiului financiar-contabil care s-a încheiat la data de 31 decembrie 1947”, instanţa de recurs a avut în vedere faptul că art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 31.6.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se referă generic la necesitatea depunerii ultimului bilanţ contabil.
Potrivit art. 31.6.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul prezentelor norme metodologice, prin sintagma ultimul bilanţ contabil se înţelege bilanţul contabil aferent ultimului exerciţiu financiar, încheiat înaintea preluării, prezentat de notificator, în condiţiile în care acesta face dovada că nu există un alt bilanţ contabil ulterior celui prezentat.
Iar, conform art. 31.6.2. dovada inexistenţei unui alt bilanţ contabil ulterior celui prezentat de notificator poate fi făcută cu înscrisuri emise de către instituţiile abilitate ale statului (de exemplu: Arhivele Naţionale, Ministerul Finanţelor Publice, Regia Autonomă „M. Of.” etc.) cu privire la lipsa bilanţurilor contabile ale societăţii comerciale pe acţiuni pentru anii ulteriori celui depus de notificator.
În speţa de faţă, însă, instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedit aspectul privitor la inexistenţa bilanţului contabil al societăţii pe anul 1947, ultimul bilanţ contabil fiind cel aferent anului 1946, depus de către reclamanţi la dosar. Cum acest bilanţ este ultimul întocmit anterior preluării întreprinderii de către stat, există o imposibilitate obiectivă a reclamanţilor de a depune bilanţul pentru anul 1947, imposibilitate determinată de inexistenţa unui astfel de bilanţ.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a nesocotit art. 315 alin. (1) teza finală C. proc. civ., cu consecinţa interpretării eronate a art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 31.6.1 şi art. 31.6.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Aceasta, determinat şi de faptul că legea trebuie interpretată nu numai în sensul literal al termenilor folosiţi de legiuitor, cât şi în spiritul acestora, iar decizia de casare nu putea da o altă interpretare textului din legea materială. Referitor la acest text, este fără dubiu că legiuitorul a avut în vedere ultimul bilanţ contabil întocmit anterior preluării, şi care nu poate fi, în mod obiectiv, întocmit chiar în anul preluării, ci, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, poate fi aferent şi unei alte perioade. Determinant este, pentru calculul valorii acţiunilor cuvenite moştenitorilor fostului acţionar, ca bilanţul depus la dosar să fie ultimul întocmit în cauză, anterior momentului preluării abuzive.
Cum instanţa de casare nu putea da o altă interpretare art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, menţiunea din această hotărâre, privind depunerea bilanţului de la 31 decembrie 1947 trebuia înţeleasă ca o referire generică la faptul că numai dacă există un bilanţ contabil întocmit pentru anul 1947 trebuia să fie depus.
Cum în litigiul de faţă un astfel de bilanţ nu a fost întocmit, şi cum prezintă relevanţă, din perspectiva textului enunţat, ultimul bilanţ întocmit, decizia dată de instanţa de trimitere este nelegală, faţă de reţinerea depunerii în mod necesar a bilanţului aferent anului 1947.
În consecinţă, criticile formulate de recurenţi întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul nerespectării deciziei de casare, cât şi cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul interpretării eronate a prevederilor legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., recursul va fi admis şi decizia recurată va fi casată în tot, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Soluţia se impune, în condiţiile art. 313 - 314 C. proc. civ., deoarece prin decizia civilă nr. 3456 din 14 aprilie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis şi recursul declarat de către pârâta A.V.A.S., reţinându-se în considerentele hotărârii că „pentru acordarea măsurilor reparatorii, în cazul persoanelor juridice naţionalizate, se impune dovedirea faptului că patrimoniul societăţii naţionalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului”. Or, aceste aspecte, care vizează aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu au mai format obiect de analiză din partea instanţei de trimitere, faţă de soluţia pronunţată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de către reclamanţii B.M., B.A., H.K., L.B., L.A.N., P.L.K., W.Y.E., W.E.A. împotriva deciziei civile nr. 95/ A din 1 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi în consecinţă, casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7564/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7712/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
