ICCJ. Decizia nr. 788/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 788/2012
Dosar nr. 1482/30/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1597 din 18 iunie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta B.M. şi a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. să-i plătească acesteia suma de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;”.
În speţă, se constată că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece tatăl, mama şi bunica paternă au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept, dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), observându-se că dispoziţiile legale menţionate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aparent, ar rezulta că pentru situaţia celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceştia au la îndemână doar facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vorbeşte atât de condamnări, cât şi de măsuri administrative abuzive.
O atare interpretare nu poate fi primită, câtă vreme atât din titulatura actului normativ în discuţie „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, cât şi raportat la o interpretare după scopul normei, rezultă fără echivoc, faptul că legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situaţii reglementate de lege fiind tratate unitar.
Legiuitorul nu a stabilit, însă, criterii de individualizare şi nici limite minime/maxime de cuantificare a despăgubirilor, lăsând deplină libertate instanţelor judecătoreşti în identificarea unor criterii şi, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.
Reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
În încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, instanţa s-a raportat la:
a) - importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule);
b) - consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa, inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie);
c) - intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză);
d) - gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa C.E.D.O. (a se vedea cauzele R. contra României, S. şi P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 157 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat sentinţa atacată, în sensul că s-a respins acţiunea în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanta B.M.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei şi legalităţii şi pe baza tuturor probelor de la dosar, Curtea a constatat că apelul declarat în cauză este fondat.
În primul rând, s-a precizat faptul că în dreptul român, precedentul judiciar (cu atât mai mult cu cât nu provine de la o instanţă de control judiciar a hotărârilor Curţii de Apel Timişoara, ci de la o instanţă egală în grad cu aceasta), nu este izvor de drept.
În al doilea rând, s-a constatat că examinarea apelului instituţiei pârâte trebuie făcută sub aspectul primordial al excepţiei de neconstituţionalitate invocate care face inutilă, potrivit art. 137 C. proc. civ., examinarea susţinerilor pe fondul cauzei.
În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională prin decizia nr. 1358/2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva excepţie.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale, dar şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile C.E.D.O.L.F.
Aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări şi completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistenţă conduce la crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. şi I.K. contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor, cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Potrivit celor anterior expuse, rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)].
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea a admis apelul pârâtului S.R. reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş, a schimbat sentinţa civilă nr. 1597 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Timiş şi a respins acţiunea în despăgubiri ce face obiectul cauzei de faţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.M.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
În principal, motivarea instanţei de apel se bazează pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior nu trebuie avută în vedere la soluţionarea cauzei, întrucât aceasta nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale. Astfel, în cazul de faţă, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta avea deja o hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr. 1597/2010, prin care i s-a acordat suma de 25.000 Euro şi 90.827 lei, prin urmare, avea o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Pe de altă parte, la data la care a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la acel moment, s-a născut în favoarea reclamantei un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii perfect valabile la acea dată, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare in judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului.
De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa C.E.D.O.
A considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori, precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010. C.E.D.O. a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câştigat.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârât în cauză.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga ommnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.L.F., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga ommnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 157 din 08 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7712/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 792/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
