ICCJ. Decizia nr. 796/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 796/2012
Dosar nr. 30094/3/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 iunie 2010, reclamantul A.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării şi condamnării cu caracter politic a numitului A.A., tatăl său, în intervalul 05 iunie 1946 - 11 noiembrie 1951.
Prin sentinţa civilă nr. 1792 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Tribunalul a reţinut, din motivarea deciziei Curţii Constituţionale: „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei”.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamantul A.M.
Prin decizia civilă nr. 264/A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant.
Analizând motivele de apel, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamantul a promovat acţiunea în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală, este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, opozabilă „erga ommnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti având efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 186/1999, a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Astfel fiind, dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai poate aplica.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în prezent, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Prin urmare, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Astfel fiind, Curtea de apel conform art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de către apelantul reclamant, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul A.M.
Prin motivele de recurs, recurentul reclamant critică, în esenţă, decizia recurată pentru că este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.).
În acest sens se arată că soluţia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale, atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât şi cele prevăzute de lege, drept pentru care se susţine că recurentului reclamant i-au fost încălcate drepturile conferite de lege.
Curtea Constituţională a declarat neconstituţională O.U.G. nr. 62/2010, însă, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune al reclamantului pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul dedus instanţei de judecată, înainte de publicarea sa în M. Of., determină în mod inevitabil soluţionarea acestei cauze ca efect exclusiv al intervenţiei statului, pentru a asigura un rezultat favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte şi în care începe să piardă tot mai mult.
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituţia României însă, tot în Constituţie se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15 alin. (2).
În privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
De altfel, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile si obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, care nu este proporţional cu scopul urmărit.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
De altfel, legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul Civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care are prioritate în raport cu dreptul intern.
Autorităţile statului erau obligate sa pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie să se ia în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, reţinându-se că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ţine de practicile urmate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.
În consecinţă, se susţine că motivele expuse pe larg justifică acordarea de daune morale şi, urmare admiterii recursului de faţă, se solicită admiterea acţiunii reclamantului aşa cum a fost formulată.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Analizând criticile formulate de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga ommnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga ommnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva deciziei nr. 264/A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 792/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 81/2012. Civil → |
|---|
