ICCJ. Decizia nr. 8/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8/2012
Dosar nr. 10936/118/2008
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 523 din 12 martie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă în parte acţiunea reclamantului Z.M. având ca obiect repararea prejudiciului material şi moral pentru privarea de libertate nelegală, pe o perioadă de 80 de zile, pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanţa fiind obligat la plata sumei de 45.429 lei reprezentând daune materiale, 100.000 lei daune morale şi la 3632 lei cheltuieli de judecată.
S-a recunoscut totodată reclamantului ca vechime în muncă perioada 06 iunie 2001 – 24 august 2001.
Au fost respinse celelalte pretenţii ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost supus unui proces penal care însă nu s-a finalizat cu o condamnare penală definitivă, cauza fiind restituită la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa pentru completarea urmăririi penale, ulterior reclamantul fiind scos de sub urmărire penală conform rechizitoriului nr. 988/P/2007.
În aceste împrejurări, reclamantul nu a suferit o condamnare penală, dar a suferit o privare de libertate care să-l îndreptăţească la solicitarea de daune conform dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.
Astfel, a arătat instanţa de fond, o primă condiţie pentru acordarea unor asemenea daune este condamnarea definitivă sau arestarea, restrângerea libertăţii nelegală, urmată de scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea persoanei. Condiţiile cumulative presupun, pe lângă condamnarea sau arestarea persoanei, restrângerea libertăţii sale în mod nelegal şi desfiinţarea în căile de atac a sentinţei de condamnare, achitarea acestei persoane sau luarea unei măsuri de scoatere de sub urmărire penală de către organele de urmărire penală.
În situaţia reclamantului, acesta nu a suferit o condamnare pe nedrept, care să fi fost ulterior desfiinţată în căile de atac, nici nu a fost achitat după condamnare în căile de atac, însă a suferit o arestare preventivă pe o perioadă de 85 de zile, dovedită ca nelegală prin rechizitoriul nr. 627/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, deoarece sentinţa penală iniţială de condamnare şi Decizia penală a Tribunalului au fost desfiinţate de Decizia Curţii de Apel Constanţa, care a şi dispus completarea urmăririi penale.
Reclamantul a fost astfel victima unei erori judiciare urmare a faptului că împotriva sa s-a dispus arestarea preventivă, trimiterea în judecată şi chiar condamnarea pentru comiterea unor infracţiuni destul de grave în legătură cu serviciul, infracţiuni pe care însă nu le-a comis; ulterior, la un interval de circa 6 ani, a fost scos de sub urmărire penală.
Instanţa de fond a mai stabilit că una dintre condiţiile cumulative pentru admiterea unei astfel de cereri este aceea a constatării unor erori judiciare cerute de textul art. 53 din Constituţia României, care prevede că răspunderea statului sub aspect patrimonial este atrasă doar în cazurile unor astfel de erori săvârşite în procesele penale, articol coroborat cu dispoziţiile art. 504 – art. 506 C. proc. pen.
Noţiunea de eroare judiciară presupune greşita stabilire a faptelor de către organele de urmărire penală sau de către instanţe, care au avut drept urmare condamnarea definitivă sau arestarea pe nedrept a unei persoane nevinovate ori exonerarea de răspundere a unei persoane vinovate de săvârşirea unei infracţiuni, condiţie de asemenea neîndeplinită în cazul de speţă.
Astfel, reclamantul a fost beneficiarul prezumţiei de nevinovăţie pe tot parcursul procesului penal, situaţie confirmată de organele de urmărire penală care au dispus în finalul cercetărilor că nu se mai impune trimiterea sa în judecată, ci scoaterea de sub urmărire penală, astfel că reclamantul se încadrează din punctul de vedere al speţei în cerinţele textului art. 504 C. proc. pen., fiind victima unei erori judiciare.
Conform prevederilor art. 505 C. proc. civ., la stabilirea daunelor se ţine cont de durata privării nelegale de libertate şi de consecinţele acestei măsuri asupra persoanei şi familiei sale.
Instanţa de fond a constatat că prin măsura arestării preventive, reclamantul a fost lezat în privinţa demnităţii sale, sentimentului propriu de preţuire, a fost nevoit să suporte regimul de detenţie cu rigorile regulamentului locului de deţinere, alăturarea sa unor elemente antisociale, suportând cu greu atmosfera deprimantă şi apăsătoare a locului de încarcerare.
Cu privire la persoana reclamantului, instanţa de fond a mai reţinut şi alte elemente, cum ar fi: pierderea funcţiei de inginer-şef deţinută ca urmare a unei activităţi exemplare pe o perioadă de circa 20 de ani, interval în care a fost promovat pe rând în funcţii superioare datorită muncii depuse, marginalizarea profesională în cadrul şantierului prin ocuparea unei funcţii inferioare pregătirii sale profesionale şi manageriale după scoaterea sa de sub urmărire, suferinţele psihice cauzate de expunerea la dispreţul public în calitatea de inculpat, atingerea gravă a demnităţii şi onoarei prin aducerea sa în faţa instanţelor cu cătuşe, în stare de arest. S-a apreciat că a avut loc şi o afectare a prestigiului profesional, dar şi a vieţii de familie, reclamantul aflându-se în imposibilitate de a se ocupa de membrii de familie ca şi înainte de arestare, fiind lipsit de confortul psihic al vieţii de familie; la acestea s-au adăugat supunerea membrilor familiei oprobiului public, traumele suferite de aceştia fiind simţite pe tot parcursul procesului penal în faţa persoanelor cu care în mod obişnuit aveau legătură.
Referitor la daunele materiale solicitate, expertiza efectuată în cauză cu ocazia judecăţii în fond a relevat veniturile salariale cuvenite, dar nerealizate din activitatea desfăşurată în şantier ca inginer şef docuri, actualizate cu indicele de inflaţie, în cuantum de 6.898 lei, veniturile nerealizate din salarii cuvenite în funcţia de inginer-şef docuri pe perioada arestării preventive (01 septembrie 2001 - 28 februarie 2002) în sumă de 9.647,88 lei, veniturile nerealizate la SC T.I. SA pe perioada arestării preventive (15.130,36 lei) şi diferenţa dintre salariul avut la şantierul naval şi cel avut la SC A. SRL şi SC U. SA de 13.853,29 lei, în final suma astfel cuvenită fiind de 45.529,57 lei.
Asupra cuantumului daunelor morale, instanţa de fond a pornit de la premisa că în soluţionarea unei astfel de cereri trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, pentru că aceasta este imposibil, ci doar de a procura petentului satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, satisfacţia cuprinzând două elemente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.
Dat fiind faptul că prejudiciul moral nu poate fi dislocat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare, se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care să contrabalanseze efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că accentul va fi pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Întrucât prin tăcerea legiuitorului s-a lăsat o posibilitate subiectivă instanţelor în această apreciere, instanţa de fond a considerat că suma cuvenită pentru suferinţele fizice şi psihice se poate circumscrie la suma de 100.000 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa şi reclamantul Z.M., iar prin Decizia civilă nr. 77/ C din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa s-a respins apelul S.R., şi s-a admis apelul reclamantului schimbându-se în parte hotărârea instanţei de fond în sensul obligării S.R. prin M.F. la 150.000 lei daune morale, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele coincidenţe:
Asupra situaţiei de fapt, instanţa de fond a stabilit, într-o modalitate necontestată de părţi în calea de atac, că asupra reclamantului Z.M. a fost luată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa măsura arestării preventive la data de 7 iunie 2001, după producerea accidentelor de muncă soldate cu vătămarea/moartea victimelor din 23 mai şi respectiv 5 iunie 2001 la bordul navei „A." din Ş.N.C., această măsură fiind menţinută pe o perioadă de 78 de zile, respectiv până la 24 august 2001.
După pronunţarea sentinţei penale 1344 din 28 iunie 2002 a Judecătoriei Constanţa (dosar R2390/2001) de condamnare a reclamantului la pedeapsa închisorii de un an cu executare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 din Legea nr. 90/1996 cu referire la art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., dar de achitare pentru infracţiunile prevăzute de art. 36 din Legea nr. 90/1996, Tribunalul a admis apelul inculpatului, iar prin Decizia nr. 410/ P din 09 mai 2003 a fost desfiinţată soluţia primei instanţe, constatându-se în rejudecare ca fiind graţiate integral toate pedepsele aplicate acestuia.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia penală nr. 399/ P din 03 iunie 2004, a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa, pentru completarea urmăririi penale. Prin rechizitoriul nr. 627/P/2006 datat 28 decembrie 2007, învinuitul a fost scos de sub urmărire penală, în considerarea dispoziţiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen.
Instanţa de fond a conchis în mod corect că perioada la care se raportează cuantumul despăgubirilor materiale este cea în care datorită cercetărilor penale, trimiterii în judecată şi ulterior judecăţii penale, reclamantul a fost în imposibilitate obiectivă în a-şi exercita profesia la fostul loc de muncă, pe funcţia deţinută până la momentul luării măsurii nelegale, fiind fără dubiu faptul că până la data obţinerii unei remuneraţii echivalente celei anterioare, corespunzătoare funcţiei de inginer-şef docuri în cadrul S.N.C. (anume, până în luna iulie 2003).
În acest context, nu sunt justificate criticile formulate de către apelantul pârât în ce priveşte acordarea, cu valoare de daune materiale, a acelor despăgubiri care reprezintă diferenţa de venit salarial dintre drepturile obţinute în fosta funcţie deţinută în cadrul Ş.N.C. şi cele primite pe perioada angajării, în cursul cercetării în stare de libertate, la diverse societăţi la care a fost încadrat.
Expertiza a concluzionat asupra cuantumului cumulat al acestor diferenţe, suma globală de 45.429 lei constituindu-se pe prezumţia, negată fără temei de către apelantul pârât, a păstrării cuantumului drepturilor salariale şi a locului de muncă la aceeaşi societate, în absenţa măsurii arestării preventive şi trimiterii în judecată. Această prezumţie, deşi relativă, nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă, nedovedindu-se spre exemplu de către apelantul pârât că, şi în cazul în care reclamantul şi-ar fi păstrat locul de muncă, postul său nu ar mai fi existat urmare reorganizării activităţii sau desfiinţării postului, în toată această perioadă (respectiv, până în iulie 2003).
Or, în speţă este evident că toată cariera profesională a apelantului reclamant a fost modificată printr-o împrejurare care nu s-a fundamentat pe o culpă a salariatului, ci datorită iniţierii unei cercetări penale soldate cu luarea măsurii preventive şi trimiterea în instanţă, situaţie care a generat atât pierderea locului de muncă, dar şi a beneficiului aceluiaşi cuantum al drepturilor salariale (cu corespondent în contribuţia aferentă la C.A.S.), cât şi a perspectivei, deloc de ignorat, de a-şi desfăşura meseria în cadrul aceluiaşi colectiv în care lucrase anterior peste 25 de ani.
Prin urmare, acest motiv de apel formulat de apelantul pârât este vădit nefondat, fiindcă spre deosebire de situaţia daunelor morale care exclud punerea părţii vătămate într-o situaţie similară celei anterioare, în cazul despăgubirilor materiale aceasta constituie premisa abordării lor, cel vătămat neputându-i fi negat dreptul de a primi o compensaţie materială echivalentă prejudiciului suportat prin arestare şi condamnare. Or, câtă vreme s-a dovedit, prin înscrisurile depuse, că reclamantul nu a mai fost în măsură după începerea urmăririi penale să obţină aceleaşi drepturi salariale cu cele dobândite anterior, fiind nevoit să se angajeze la mai multe societăţi pentru a fi retribuit în final cu drepturile echivalente funcţiei pierdute, nu se poate susţine argumentat, cu ignorarea principiului justei şi deplinei reparaţii, că apelantul reclamant ar fi fost îndreptăţit doar la drepturile băneşti neacordate pe perioada arestării preventive.
În ce priveşte dubla critică adusă soluţiei primei instanţe pe chestiunea cuantumului daunelor morale, Curtea va reţine că apelul reclamantului este fondat, dar pe următoarea argumentaţie:
În jurisprudenţa instanţei supreme s-a admis că daunele morale cerute în cazul erorilor judiciare trebuie raportate la vătămarea adusă situaţiei profesionale, familiale şi sociale a reclamantului (dec. 2220 din 9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) şi că, în determinarea cuantumului acestora, au relevanţă consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, existenţa unei situaţii de expunere la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii, prestigiului său profesional, personalităţii sale etc. (dec. 4286 din 8 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
Aceste criterii, care permit în esenţă dozarea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial, au fost într-o mare măsură identificate, în speţă, de către judecătorul fondului, pentru că soluţia acordării sumei de 100.000 lei a avut în vedere lezarea demnităţii şi personalităţii reclamantului, impactul emoţional al regimului de arest preventiv, marginalizarea sa profesională pe perioada derulării acestui proces, cu toate că partea a beneficiat în tot acest răstimp de prezumţia de nevinovăţie.
Cu toate acestea, deşi formal hotărârea instanţei de fond se raportează la elementele care au rezultat din situaţia concretă a apelantului, asupra căruia s-a pronunţat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală pe împrejurarea că faptele reţinute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală [(art. 10 lit. b) C. proc. pen.), abia în data de 28 decembrie 2007, se va avea în vedere că argumentaţia nu a avut în vedere situaţia mediatizării deosebite a acestui caz şi prezenţa constantă a reclamantului în sfera de percepţie şi de interes public dezvoltat în legătură cu acest accident de muncă colectiv, după cum reiese din extrasele din publicaţiile depuse la dosar.
În speţă, cauzele care au generat producerea decesului celor 10 muncitori la locul de muncă şi amploarea cercetărilor efectuate au atras interesul presei pentru măsurile dispuse în acest dosar, fiind mediatizate atât emiterea mandatelor de arestare, cât şi măsurile procesuale dispuse de instanţe cu privire la judecarea în stare de arest sau de libertate a celor consideraţi de către procuror ca fiind direct responsabili în accidentul de muncă colectiv.
Astfel fiind, aşa cum a invocat prin motivele de apel şi apelantul reclamant, pe lângă prejudiciul produs prin consecinţele aduse de arestarea preventivă pe perioada celor 78 de zile (iar nu de 87, cum a susţinut reclamantul), situaţia a generat crearea unei imagini negative publice asupra acestuia, aspect care a umbrit activitatea desfăşurată în decursul carierei sale, funcţia de conducere dobândită în urma evaluării şi promovării profesionale şi nu în ultimă instanţă, percepţia în societate, elemente probate de altfel prin declaraţiile testimoniale.
În egală măsură, instanţa de fond nu a luat în considerare şi impactul negativ al situaţiei personale a reclamantului asupra familiei sale, atât părintele, cât şi soţia şi fiicele acestuia resimţind deosebit de profund suferinţa generată de declanşarea procesului penal şi de detenţia apelantului. Aceste aspecte, relatate în amănunt de către martorii audiaţi, probează că situaţia familială a reclamantului a fost în mod hotărâtor traumatizată în acea perioadă, soţia fiind nevoită să-şi întrerupă activitatea şi să beneficieze de concediu medical.
Martorii au relatat, fără însă ca instanţa de fond să acorde o relevanţă deosebită, şi faptul că ascensiunea profesională a apelantului reclamant a fost stopată, fiind necesar mult timp pentru regăsirea unei funcţii care să corespundă pregătirii şi cerinţelor părţii, faţă de condiţia anterioară.
Aceste elemente, care ţin într-adevăr de aprecierea prejudiciului moral şi care pe lângă afectarea directă a demnităţii resimţită într-o situaţie de arestare şi deţinere, contribuie la configurarea valorilor personale nepatrimoniale vătămate, nu atrag însă, după cum susţine reclamantul apelant, acordarea unei despăgubiri de 500.000 lei, dar nici reducerea acesteia, după cum se arată în apelul pârâtului.
În concret, restrângerea libertăţii persoanei a operat pe o durată de cca. 2 luni şi jumătate, vătămarea adusă apelantului reclamant (şi familiei sale) ţinând însă mai degrabă de dobândirea calităţii de inculpat în procesul penal derulat, în menţinerea acestei calităţi până la scoaterea de sub urmărirea penală şi redresarea financiară şi profesională dificilă, realizată după doi ani de la data luării măsurii arestării preventive.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că a existat o vătămare directă adusă libertăţii persoanei prin efectul arestării preventive, iar pentru prejudiciile aduse valorilor personale nepatrimoniale din timpul şi după epuizarea acestei măsuri, suma ce poate fi statuată în echitate în această situaţie este de 150.000 lei, iar nu cea stabilită de către prima instanţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Z.M., precum şi pârâţii S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa şi M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel de reclamantul Z.M. vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa de apel în evaluarea întinderii daunelor morale, nu a ţinut seama de umilinţa la care a fost supus, de valorile nepatrimoniale vătămate sau pierdute definitiv prin arestarea nelegală, de şocul psihic pe care l-a suferit prin condamnare, de faptul că a fost marginalizat şi discreditat.
Se susţine ca atare, că, instanţa de apel nu a dat eficienţă deplină criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen., în cuantificarea daunelor morale raportat la: durata mare a perioadei de arest de 85 de zile, de consecinţele negative asupra carierei profesionale, asupra familiei, fiind nesocotită chiar jurisprudenţa proprie a instanţei, şi dispoziţiile art. 505 C. proc. civ.
Pentru Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a criticat hotărârea instanţei de fond raportat tot la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii.
S-a învederat astfel că rolul daunelor morale este acela de a compensa prejudiciile suferite şi nu acela de a-l îmbogăţi pe acela care le pretinde fără just temei.
În aceeaşi idee se susţine că C.E.D.O. în cauzele B.A., şi respectiv B. contra României au fost acordate cu titlu de reparaţii pentru prejudiciul moral suferit daune morale de o valoare mai mică, apreciate în raport de împrejurările concrete ale speţei, respectiv perioada arestării preventive şi consecinţele concrete asupra activităţii profesionale a vieţii sociale şi familiale şi a imaginii acestuia.
S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa a criticat hotărârea recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, reţinând că acestea au un caracter exagerat depăşind limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adevărate pentru suferinţele încercate de reclamant şi familia sa.
Se mai susţine că răspunderea statului pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Reclamantul a depus şi concluzii scrise solicitând modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul obligării S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de despăgubiri.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea stabilită, este cuprinsă în art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Scopul art. 504 C. proc. pen., este o cale de a materializa principiul constituţional, potrivit căruia Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea nelegală cât şi prin nelegala privare, sau restrângerea de libertate din cursul procesului penal.
Ca atare, răspunderea statului este o răspundere directă limitată la prejudiciile cauzate procedurii judiciare săvârşite în procesele penale, astfel că dispoziţiile art. 504 – 507 C. proc. pen., reglementează o procedură specială prin care persoana faţă de care s-a comis o eroare judiciară poate solicita Statului repararea prejudiciului suferit.
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
De asemenea, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate în mod nelegal.
Potrivit art. 505 C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportată precum şi de consecinţele produse asupra persoanei şi asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Or, raportând cele expuse la starea de fapt conturată în cauză prin probele de la dosar, instanţa de apel în mod legal a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 504 şi 505 C. proc. civ. şi că este antrenată răspunderea Statului, în condiţiile în care a rezultat fără posibilitate de echivoc că reclamantul a fost victima unei erori judiciare în condiţiile în care prin Rechizitoriul nr. 627/P/2006 din 26 decembrie 2007 reclamantul a fost scos de sub urmărire penală în considerarea dispoziţiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen.
Ca atare, scoaterea de sub urmărire penală în condiţiile în care fapta nu este prevăzută de legea penală, evidenţiază caracterul nelegal al arestării preventive (6 iunie 2001 – 24 august 2001) şi condamnării prin sentinţa penală nr. 1344 din 28 iunie 2002 a Judecătoriei Constanţa (desfiinţată prin Decizia nr. 410/ P din 9 mai 2003 a Tribunalului Constanţa.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, este de reţinut că aceasta include o doză de aproximare, situaţie în care instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi, consecinţele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic, psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real şi efectiv, produs victimei erorii judiciare.
Daunele datorate de stat trebuie să reprezinte astfel o justă şi integrală despăgubire şi să cuprindă în genere, pierderea pe care reclamantul a suferit-o, precum şi beneficiul de care a fost lipsit, integralitate ce are în vedere şi prejudiciul moral, încercat de cel aflat în situaţia susmenţionată.
Totodată, potrivit dispoziţiilor legale sus evocate, răspunderea statului pentru fapta organelor sale, nu este condiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau distincţie în raport cu natura sau componentele prejudiciului, ori forma sau modalitatea culpei.
Este de reţinut că, arestarea reclamantului (6 iunie 2001 – 24 august 2001) şi condamnarea acestuia prin sentinţa penală nr. 1344 din 28 iunie 2002 a Judecătoriei Constanţa (desfiinţată ulterior prin Decizia nr. 410/ P din 9 mai 2003 a Tribunalului Constanţa,a produs într-adevăr consecinţe negative nu numai asupra personalităţii acestuia,ci şi asupra familiei sale, cu atât mai mult cu cât, cauzele care au generat producerea decesului celor 10 muncitori la locul de muncă şi amploarea cercetărilor efectuate, precum şi masurile dispuse prin emiterea mandatelor de arestare preventivă, au fost intens mediatizate în presă la acea dată.
Astfel, consecinţele negative produse atât asupra reclamantului cât şi asupra familiei sale, de arestarea şi apoi condamnarea reclamantului, au fost avute în vedere de instanţa de apel, prin raportare şi la dispoziţiile art. 505 C. proc. pen., ce prevăd criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea întinderii reparaţiei morale.
Este de reţinut că, dispoziţiile legii interne şi ale C.A.D.O.L.F. nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei, astfel că prejudiciul suferit trebuie dovedit.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea şi cuantificarea acestora ridică problema atât pentru solicitant cât şi pentru instanţa de judecată.
Astfel este real, că,daunele morale sunt destinate să confere o satisfacţie echitabilă, dar nici nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat faţă de circumstanţele speţei, şi să-i confere un folos material, fără o justificare cauzată în raport de eroarea penală şi consecinţele acesteia.
Ca atare, din perspectiva celor expuse,a valorilorpersonal nepatrimoniale lezate prin arestarea nelegală a reclamantului în perioada 6 iunie 2001 – 24 august 2001 (judecând în echitate), instanţa de apel dând eficienţă dispoziţiilor art. 504 şi 505 C. proc. pen., a apreciat în mod legal cuantumul daunelor morale stabilit la 150.000 lei, ce va fi în măsură să acopere integral prejudiciul moral suferit de reclamant şi de familia sa, şi să compenseze suferinţele cauzate prin eroarea penală, cuantum menit să înlăture consecinţele grave de natură morală, socială, produse prin încălcarea drepturilor fundamentale, garantate persoanei, de procedurile constituţionale şi de C.E.D.O.
Astfel, faţă de cele expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atât recursul reclamantului cât şi al pârâţilor, urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamatul Z.M., pârâţii S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa şi M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei nr. 77 C din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 855/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 773/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
