ICCJ. Decizia nr. 855/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 855/2012
Dosar nr. 49468/3/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 49468/3/2009, reclamantul B.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 3.000.000 lei cu titlu de daune morale şi materiale pentru condamnarea suferită de acesta în baza sentinţei penale nr. 72/29 februarie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 29 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamant şi l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia suma de 30.000 de lei daune morale.
În pronunţarea sentinţei, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 72/1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, reclamantul a fost condamnat la 12 ani muncă silnică, în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. şi a fost pus în libertate la data de 29 iulie 1964, fiind graţiat restul pedepsei în baza Decretului nr. 411/1964.
Ca urmare, faptele pentru care reclamantul a fost condamnat se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin privarea de libertate a reclamantului, acestuia i s-au cauzat suferinţe fizice şi psihice ce trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri într-un cuantum în măsură să înlăture pe cât posibil consecinţele grave, de natură morală şi socială, prin încălcarea drepturilor fundamentale.
Tribunalul a apreciat că suma de 30.000 lei reprezintă o reparaţie echitabilă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale recunoscute de Constituţia de la vremea respectivă, avându-se în vedere, pe de o parte, că reclamantul a beneficiat şi de prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990 prin Decizia nr. 21/7320/1997, iar, pe de altă parte, practica C.E.D.O. privind cuantumul daunelor morale acordate în situaţia în care se constată o încălcare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 154/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, că inadmisibilă, precizarea de acţiune în ceea ce priveşte temeiul juridic nou invocat (art. 998 – art. 999 C. civ.) şi capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării formulată de intimatul – reclamant B.N.; a admis apelul formulat de apelantul pârât S.R., prin M.F.P.; a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea că nefondată.
Analizând, cu prioritate, admisibilitatea precizării scrise de acţiune introductivă de instanţă, în ceea ce priveşte noul temei juridic invocat, art. 998 şi 999 C. civ. şi, respectiv sub aspectul formulării petitului distinct privind constatarea caracterului politic al condamnării, de către intimatul – reclamant prin avocat, Curtea a constatat că această precizare de acţiune este inadmisibilă, în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ.
Or, noul temei juridic invocat în scris, art. 998 şi urm. C. civ., impune o dezbatere contradictorie sub raportul cerinţelor impuse de lege pentru aplicabilitatea la speţă a răspunderii civile delictuale, prescripţia dreptului etc., care să facă mai întâi obiectul cauzei în primă instanţă, cu un probatoriu adecvat, nefiind permis a fi formulat direct în apel, motiv pentru care precizarea de acţiune este inadmisibilă, inclusiv pentru formularea unui nou capăt de cerere, direct în apel, care modifică petitul acţiunii deduse judecăţii în primă instanţă.
Analizând apelul declarat de S.R., prin M.F.P., raportat şi la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358/2010, Curtea a constatat că el este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes", sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având că temei dispoziţiile legale sus-menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că, de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând că în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menţionate încetându-şi efectele juridice.
Curtea a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României [(art. 1 alin. (3) şi 5)], ele încetând a-şi mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.
În speţă, la termenul de judecată din 14 februarie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent, [potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)], putând fi acordate în continuare doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c din lege (inaplicabile în litigiu).
Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, se constată că analizarea celorlalte critici din apelul declarat nu se mai impune.
Susţinerea intimatului reclamant a faptului că, în lipsa prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţele sunt obligate a menţine daunele morale acordate prin sentinţa apelată, prin aplicarea directă a prevederilor art. 20 din Constituţie, art. 5 C.E.D.O., rezoluţia 1096/996 a Consiliului Europei, este total greşită, întrucât, potrivit art. 4 C. civ.. în vigoare „Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse", pe de o parte, iar, pe de altă parte, întrucât reclamantul a mai beneficiat de reglementările în acelaşi domeniu, Decretul - Lege nr. 118/1990, cu modificările şi completările ulterioare şi alte acte normative emise în concordanţă cu Constituţia României şi tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 5 din C.E.D.O. privind dreptul la libertate şi siguranţă, înscriindu-se în aceleaşi coordonate, respectate deja de legislativ.
Tot astfel, invocarea Rezoluţiei 1096/1996 a Consiliului Europei nu poate constitui suport legal pentru lipsirea de efectele conferite de art. 147 alin. (1) din Constituţia României, a deciziilor Curţii Constituţionale, nici izvor de drept pentru reclamant, în condiţiile existenţei, astfel cum s-a arătat, a legislaţiei interne în materie, aflată încă în vigoare şi constituţională.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.N., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În mod greşit, instanţa de apel a considerat că, dacă textul de lege considerat neconstituţional, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2209, nu a fost înlocuit cu o altă dispoziţie legală, în termen de 45 de zile, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate.
Recurentul se află în situaţia de a avea o hotărâre de admitere în primă instanţă, într-un litigiu declarat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, art. 6 al C.E.D.O. art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, de către instanţa naţională, prima chemată să aplice Convenţia.
Această apreciere este în acord şi cu regulile aplicării legii civile în timp, conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, verificarea cerinţelor impuse de lege a fost deja realizată, în căile de atac analizându-se legalitatea şi temeinicia unei soluţii în raport cu legea în vigoare la data pronunţării ei.
În acest sens, invocă art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Pe de altă parte, conform art. 145 din Constituţia României, legiuitorul ar fi trebuit, în termen de 45 de zile de la constatarea neconstituţionalităţii unui text legislativ, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să prezinte un alt temei legislativ pentru cererile formulate.
Dacă acest text nu a apărut în termenul prevăzut de Constituţie, instanţa este obligată să aplice dreptul comun.
Aceasta înseamnă că în cererea recurentului se aplică dispoziţiile legale de drept comun, respectiv principiile răspunderii civile delictuale.
2. Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Niciun moment, nici în apelul redactat în forma scrisă, nici în concluziile orale, apelantul-pârât nu a înţeles să solicite, urmare a admiterii apelului, respingerea acţiunii formulate de reclamant, ci doar reducerea cuantumului despăgubirilor care i-au fost acordate.
Cu toate acestea, instanţa de apel acordă apelantului-pârât ceea ce acesta nu a cerut, în sensul că, prin admiterea apelului, respinge în totalitate acţiunea reclamantului.
Intimatul pârât nu a depus întâmpinare.
Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidenţa în speţă a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
1. Susţinerile referitoare la greşita aplicare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în speţa de faţă, de către Curtea de Apel, raportat şi la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"(Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie cu referire la art. 6, cum susţine recurentul prin trimiterea făcută de aceasta la jurisprudenţa instanţelor naţionale în cauze similare cu a sa.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din C.E.D.O.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în speţa de faţă, Curtea de Apel pronunţând o soluţie legală, sub aspectul aplicării acestei decizii şi respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant.
Critica recurentului privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altui temei de drept (art. 998 – art. 999 C. civ.) este nefondată, instanţa de apel reţinând în mod corect că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluţie este consecinţa principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
2. Nici susţinerea vizând acordarea, de către instanţa de apel, a ceea ce nu s-a cerut nu este întemeiată.
Această ipoteză din art. 304 pct. 6, extra petita, se referă la situaţia în care instanţa, încălcând principiul disponibilităţii, acordă ceea ce nu s-a cerut prin cererile cu care a fost învestită, în sens de acte procedurale, respectiv acţiuni, cereri reconvenţionale, cereri de intervenţie, iar nu de apărări.
În litigiul de faţă, s-ar pune, cel mult, problema depăşirii limitelor motivelor de apel, faţă de solicitarea apelantului pârât în legătură cu soluţia dată asupra acţiunii principale, ca urmare a admiterii apelului.
În speţă, nu se poate pune, însă, această problemă, deoarece respingerea în totalitate a acţiunii a fost determinată de motivul de ordine publică, invocat de instanţă, referitor la aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, iar nu ca efect al analizei motivelor de apel formulate de pârât.
Ca urmare, nu se poate reţine nici incidenţa cazului de extra petita şi nici depăşirea limitelor motivelor de apel.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curţii de Apel, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 şi 6 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 154/ A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 856/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
