ICCJ. Decizia nr. 830/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 830/2012
Dosar nr. 6613/101/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 636 din 09 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.J. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro daune morale şi 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a considerat incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, apreciind că reclamanta a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptăţită, întrucât a făcut obiectul măsurii administrative a strămutării în perioada 18 iunie 1951 - 20 iulie 19567 în temeiul deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Reclamanta a criticat, în esenţă, cuantumul daunelor morale acordate, apreciindu-l ca fiind foarte redus şi a arătat că dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 nu sunt aplicabile în speţă, întrucât acţiunea dedusă judecăţii se afla pe rol la data intrării în vigoare a actului normativ, care nu poate retroactiva.
Pârâtul a motivat că sentinţa este lovită de nulitate, fiind dată fără participarea procurorului, a criticat cuantumul daunelor morale acordate, arătând că prejudiciul a fost deja reparat şi că nu a fost apreciat în mod rezonabil, precum şi sub aspectul soluţionării cererii accesorii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 130 din 28 februarie 2011, Curtea de apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii și a respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că, la data promovării acţiunii de către reclamantă erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic (sau moştenitorilor acestora) să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Dispoziţii legale arătate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia.
În atare situaţie, instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of.
La data soluţionării apelului de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituţională echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze.
Instanța a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziţii care nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanţa trebuie să se raporteze şi la drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte normative nu este suficientă.
Instanţa a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acţiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanţă sau a dreptului de proprietate, aşa cum este garantat de art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O. În sensul acestui din urmă text, reclamanta nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocaţie la obţinerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluţionarea acţiunii depindea de situaţia de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.
C.E.D.O. a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiţia ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident şi imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluţiile adoptate în cauzele E.S.V. c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov. 2005, O.I.S., O.St.P.B.C. c. Franţei, cererea nr. 42219/98 şi 54563/2000, hot din 27 mai 2004.
În motivarea dată de Curtea Constituţională deciziei de constatare a neconstituţionalităţii textului de lege în discuţie s-a motivat faptul că soluţia a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil şi proporţional cu gravitatea şi suferinţele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiaşi tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Critica referitoare la nulitatea sentinţei pentru neparticiparea procurorului la şedinţa de judecată s-a privit a fi nefondată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009 participarea procurorului este obligatorie doar atunci când se solicită să se constate caracterul politic al unor măsuri administrative luate de fostul regim politic, nu şi atunci când aceste măsuri sunt prevăzute expres de lege ca având un caracter politic şi când se solicită, direct, obligarea statului la plata daunelor morale.
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta.
Arată că, din probele administrate cu ocazia judecaţii în fond a cauzei, a făcut dovada că a fost dislocată în Bărăgan împreună cu familia, pe perioada 1951 - 1957, astfel că, în mod just prima instanță a constatat incidența dispozițiilor art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Cuantumul daunelor morale stabilite de instanţa de fond au la bază criteriile prevăzute de lege, precum și criteriile aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi: deportarea pe nedrept, durata deportării abuziv dispusă, condiţiile de viață din perioada deportării, tortura și metodele inumane de viață la care a fost supusă, repercusiunile viitoare asupra reclamantei.
Referitor la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale apreciază că dispoziţiile acesteia nu pot fi aplicate în prezenta cauză, întrucât la data promovării acţiunii exista temei de drept, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin aplicarea dispoziţiilor Deciziei 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-au încălcat principii fundamentale de drept, în sensul că legea nu operează retroactiv.
Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie, prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of. nr. 189/19.03.2007)].
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica reclamantei sub acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Critica reclamantei potrivit căreia instanţa de apel a apreciat greşit asupra conţinutului probelor nu poate fi analizată în recurs, reprezentând o chestiune de fapt ce nu poate forma obiect al prezentei căi extraordinare de atac, în cadrul căreia se deduc judecăţii exclusiv aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate.
Critica vizând greşita interpretare a temeiurilor de drept ale acţiunii introductive de instanţă este, de asemenea, nefondată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, dispoziţii legale funcţie de care instanţa de apel, în limitele în care a fost învestită, s-a pronunţat în conformitate cu modificările legislative intervenite pe parcursul soluţionării cauzei, potrivit considerentelor anterior dezvoltate.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta P.J. împotriva deciziei civile nr. 130 din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 200/1951. Civil | ICCJ. Decizia nr. 831/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
