ICCJ. Decizia nr. 85/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 85/2012
Dosar nr. 5454/101/2010
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată acestei instanţe la data de 07 iulie 2010, reclamantul B.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 euro,daune morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea sa politică.
A arătat că prin sentinţa nr. 1006 din 19 octombrie 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti, a fost judecat şi condamnat la 10 ani de închisoare corecţională, cu confiscarea averii, fiind închis la penitenciarul din A. şi J. unde a îndurat foame, frig, bătăi, umilinţe, fiind pus la muncă la minele de la B.S.
Prin sentinţa civilă nr. 559 din 15 octombrie 2010, pronunţată de TribunalulMehedinţi, în Dosarul nr. 5454/101/2010, s-a admis în parte acţiunea privind pe reclamantul B.N., domiciliat în D.T.S., jud.Mehedinţi, şi pe pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunţată pentru fapta prev. de art. 267 C. pen., astfel că, având în vedere şi disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, instanţa a constatat că reclamantul a făcut dovada că a fost condamnat abuziv de către regimul comunist,prin privarea acestuia de libertate o perioadă de aproximativ de 6 ani, fiindu-i produs un prejudiciu moral pentru care se apreciază că o indemnizaţie în cuantum de 10.000 de euro, este o compensaţie justă, suma de 500.000 euro solicitată, fiind exagerată.
Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâta criticând-o pentru nelegalitate.
Apelantul reclamant a susţinut în esenţă că suma acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale în temeiul OUG nr. 62/2010 este foarte mică, iar prin decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, actul normativ mai sus menţionat a fost declarat neconstituţional.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii.
Apelanta pârâtă a criticat sentinţa civilă , susţinând că în prezent nu mai există temei legal pentru acordarea de daune morale, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 5 teza I din legea 221/2009.
S-a criticat soluţia adoptată de prima instanţă şi sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că în raport de simplitatea şi durata cauzei , precum şi volumul de muncă prestat de apărător, se impunea a se face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., şi a se reduce onorariu de avocat.
Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 74 din 7 februarie 2011 a respins apelul reclamantului, a admis apelul Statului Român, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, la data promovării acţiunii de către reclamant erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Dispoziţiile legale arătate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia.
În atare situaţie, instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
La data soluţionării apelului de faţă, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant critică hotărârea sub următoarele aspecte:
Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale este abuzivă, având în vedere că recurentul reclamant a fost victima unui regim criminal iar acum este victima unor artificii juridice.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
Prin deciziile din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei civile nr. 74 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 847/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 857/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
