ICCJ. Decizia nr. 823/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 823/2012
Dosar nr. 9137/118/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 159 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă acţiunea reclamantei B.E.S., formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, pârâtul fiind obligat să-i achite reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 50.000 euro în echivalent în lei la data plăţii.
Prima instanţă a apreciat că reclamanta şi-a dovedit calitatea procesuală activă în calitate de fiică a autorilor săi B.E. şi B.S., fiind îndeplinite condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral. În aprecierea prejudiciului moral s-au reţinut criteriile legate de repercusiunile actului abuziv asupra posibilităţii reclamantei de a se realiza deplin pe plan profesional, social şi familial, de privaţiunile suferite de autorii reclamantei cât şi de aceasta, stigmatizaţi pe o lungă durată de timp, cu dificultăţi materiale şi morale insurmontabile; că măsura cu caracter politic aplicată reclamantei şi familiei sale a împiedicat evoluţia sa în plan social şi profesional în cadrul noii societăţi democratice instaurate de regimul comunist, fiind trataţi ca duşmani ai poporului.
Împotriva aceste sentinţe a declarat apel pârâtul, arătând că instanţa trebuia să ţină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu să supraevalueze prejudiciul suferit, transformând răspunderea statului într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Prin decizia civilă nr. 91/C din 14 februarie 2011 pronunţată de Curtea de apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a fost admis apelul declarat de pârât şi schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că respingerii acţiunii ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1952-1954 conform Deciziei nr. 239/1952 a M.A.I. din Mangalia în Buzău) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferinţelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
S-a mai reţinut că, în speţă, reclamanta a beneficiat de măsuri compensatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 119/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 3051 lei, recunoscută vechimea în muncă şi fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite, iar împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta avea vârsta de 10 ani, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa.
S-a concluzionat că, prin acordarea de măsuri compensatorii conform Decretului-lege nr. 118/1990 către reclamantă, Statul Român şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii pentru prejudiciul suferit urmare a dislocării familiei sale, astfel încât nu se mai impunea acordarea acestora de către instanţa de judecată, în caz contrar s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta, indicând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate şi respingerea apelului declarat de pârât.
Susţine că motivarea instanţei de apel excede motivelor de apel formulate, întrucât au fost verificate aspecte ce nu au fost contestate de apelantă, respectiv dacă există sau nu prejudicii de natură morală.
Arată că pârâtul a solicitat diminuarea, reaprecierea cuantumului despăgubirilor, iar instanţa a respins acţiunea în întregul ei.
Consideraţiile instanţei sunt rezultatul unei erori în stabilirea obiectului pricinii, considerentele fiind contradictorii, astfel că instanţa a schimbat natura litigiului şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Astfel, instanţa de apel a analizat acţiunea din prisma prevederilor art. 998 C. civ., ignorând temeiul de drept invocat prin cererea introductivă, respectiv Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel, prin consideraţiile referitoare la faptul că nu s-ar acorda daune decât pentru prejudiciul moral suferit de către titularul acţiunii printr-o vătămare adusă valorilor de ordin personal, nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului, se face vinovată de ”denegare de justiţie”, încălcându-i un drept recunoscut prin lege. Conform art. 5 din lege, dreptul subiectiv la acţiune s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.
Stabilind că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către părinţii săi, instanţa de apel nu a verificat fondul cererii sub acest aspect, neanalizând în ce măsură prin probatoriul administrat s-a făcut dovada prejudiciului. Instanţa trebuia să aibă în vedere valorile lezate, respectiv drepturile ocrotite prin Constituţie.
Susţine că instanţa de apel, deşi a invocat documente internaţionale care sunt obligatorii prin aplicarea art. 20 din Constituţia României, le-a încălcat, considerentele hotărârii fiind contrarii Rezoluţiei nr. 1096/1996 a APCE şi Rezoluţiei nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
Instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pe facilităţile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, ignorând faptul că, prin modificări succesive, majoritatea drepturilor au fost înlăturate. Arată că nici unul din aceste două acte normative nu recunoaşte existenţa unui prejudiciu moral produs printr-o măsură nelegală luată de regimul comunist şi nici nu reglementează obligaţia statului de a repara prejudiciul suferit.
Instanţa de apel a preluat pasaje din Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, evitând a argumenta în ce măsură art. 5 lit. a) din lege mai este aplicabil cauzei. Instanţele erau ţinute a avea în vedere imperativul de a nu se crea inegalităţi între persoane aflate în situaţii similare, relevant fiind doar momentul introducerii acţiunii.
Mai arată că, în situaţia rezultată prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat, instanţele trebuiau să se raporteze la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la rezoluţiile sus menţionate, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie.
Decizia instanţei de contencios constituţional are putere numai pentru viitor, neputând retroactiva, fapt ce decurge şi din Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
Analizând recursul declarat, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.
Critica încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.
Prin decizia nr. 1358/2010 pronunţată de instanţa de contencios constituţional a fost desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că instanţa de apel, în considerarea obligativităţii efectelor deciziei Curţii Constituţionale, a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei în totalitate.
Hotărârea pronunţată de instanţă este justă, chiar dacă cauza se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Cum apelul este devolutiv, acesta readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, astfel că nu este sustenabilă critica potrivit căreia instanţa are fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestor ipoteze.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum greşit pretinde recurenta.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care aceasta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurenta, acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că acestea nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Pentru toate aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B.E.S. împotriva deciziei civile nr. 91/C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa – secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 822/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 83/2012. Civil → |
|---|
