ICCJ. Decizia nr. 859/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 859/2012
Dosar nr. 912/117/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 769 din 21 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta F.L. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj şi în consecinţă, s-a constatat caracterul de drept al condamnării politice a defunctului I.V., decedat în 12 iunie 1999, condamnat prin sentinţa penală nr. 840 din 3 decembrie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, la 7 ani închisoare corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 partea a IV-a C. pen.; s-a constatat caracterul de drept al măsurii administrativ politice a stabilirii domiciliului forţat al defunctului pe o perioadă de 24 luni conform Deciziei nr. 15988 din 1 septembrie 1960 emisă de M.A.I. şi a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 4000 euro cu titlu de daune morale şi 400 lei (onorariu avocaţial) cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 840 din 03 decembrie 1953, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în dosarul nr. 871/1953, rămasă definitivă prin Decizia nr. 548 din 20 aprilie 1954 pronunţată de Tribunalul Militar, antecesorul reclamantei a fost condamnat, la 7 ani închisoare corecţională şi 2 ani, interdicţie corecţională şi 200 lei amendă corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale temeiul art. 209, partea a IV-a C. pen. şi art. 304, 463, C.J.M., reţinându-se în sarcina acestuia că a adăpostit în anul 1950, timp de 6 săptămâni într-o groapă săpată în grajdul său pe fugarii Ş.L. şi Ş.G. alimentându-i totodată cu carne, grâu şi tutun, deşi avea cunoştinţă că sunt fugari şi urmăriţi de autorităţile statului pentru activitatea lor legionară.
Potrivit adresei nr. 13084 din 03 octombrie 1960 eliberată de formaţiunea 0957 Ostrov către D.G.M. – S.E.O., defunctul a început executarea pedepsei în data 06 octombrie 1953 şi a fost eliberat în 03 octombrie 1960, executând aproximativ 7 ani.
Având în vedere faptul că antecesorul reclamantei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 C. pen., tribunalul a constatat că aceasta este de drept o condamnare politică, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Totodată, potrivit deciziei nr. 15988 din 01 septembrie 1960 emisă de M.A.I. în baza H.C.M. nr. 337/1954, defunctului i s-a fixat domiciliul obligatoriu pe timp de 24 de luni în comuna Viişoara, raionul Slobozia, regiunea Bucureşti, începând cu 03 octombrie 1960.
Aşadar, sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat caracterul de drept al măsurii administrative politice a stabilirii domiciliului forţat al defunctului pe perioada arătată.
Tribunalul a reţinut că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 stabileşte criteriile orientative referitoare la cuantificarea daunelor, respectiv durata pedepsei, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/1999.
Traumele morale ale fiecărui condamnat politic au fost generate, pe de o parte, de regimul de detenţie inuman, iar pe de altă parte, de urmările acestei condamnări după executarea pedepsei, având consecinţe atât în plan familial, material şi social.
În ceea ce priveşte regimul de detenţie, este de notorietate faptul că dizidenţilor politici nu li s-au respectat minimele drepturi privind viaţa, sănătatea şi integritatea corporală, fiind subalimentaţi, supuşi unor munci supraomeneşti, ţinuţi în condiţii de mizerie, agresaţi fizic şi verbal.
Li s-au confiscat bunurile, respectiv, fân, paie, porci, oi şi porumb acestea fiind transportate de către martorul G.M., la cererea sfatului popular.
Din cauza neajunsurilor materiale, una din fiicele defunctului a decedat, întrucât s-a împuns în deget şi era necesară deplasarea la medic, care însă nu s-a putut realiza.
După perioada de detenţie, defunctul s-a întors bolnav „stătea strâns adunat şi se căia că nu mai poate”.
Având în vedere cele ce preced, tribunalul a considerat că onoarea şi demnitatea acestei persoane au fost lezate fără putinţă de tăgadă, producându-i-se de asemenea şi suferinţă fizică, ca urmare a condiţiilor de detenţie.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a acordat reclamantei suma de 4000 Euro, cu titlu de daune morale şi a admis în parte pretenţiile formulate, raportat la limitările aduse de O.U.G. nr. 62/2010 Legii nr. 221/2009. De asemenea, tribunalul a ţinut cont şi de drepturile acordate antecesorului reclamantei în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta şi pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 97/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 4000 Euro în favoarea reclamantei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 plafonând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciu moral până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea şi 5.000 euro pentru soţul/soţia, descendenţii de gradul I şi 2500 euro pentru descendenţii de gradul II.
Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, reţinându-se de Curtea Constituţională că această ordonanţă creează premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, s-a statuat că O.U.G. nr. 62/2001, încalcă şi principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin. (2), întrucât se aplică şi situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă şi care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
În 21 octombrie 2010, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilea posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În esenţă, Curtea Constituţională a arătat că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă existau două norme juridice, art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 cu aceeaşi finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate, existând o legiferare paralelă. Invocându-se art. 14 din Legea nr. 24/2000 (privind normele de tehnică legislativă) care stabileşte principiul „unicităţii reglementării în materie”, precum şi de faptul că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite, s-a constatat că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (5) din legea fundamentală.
Aceste decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010) şi după cum rezultă din art. 147 Constituţie „dispoziţiile din legi şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Dispoziţiile Curţii Constituţionale prin care s-a constat neconstituţionalitatea unor dispoziţii sau acte normative sunt obligatorii şi definitive, supuse unui regim legal, care le declară universal valabile cu efecte „erga omnes”, după cum rezultă din dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Prin urmare, aceste decizii sunt obligatorii pentru instanţă şi părţi şi în această cauză deoarece sunt opozabile tuturor. Termenul de 45 zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale, în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, au rămas fără efecte juridice.
Aşadar, în lipsa intervenţiei Parlamentului în vederea adoptării unor noi dispoziţii legale compatibile cu Constituţia, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, acţiunile întemeiate pe art. 5 lit. a) Legea nr. 221/2009 au fost lipsite de fundament legal.
Prin deciziile constituţionale invocate, Curtea Constituţională nu a abrogat şi nu a modificat dispoziţiile legale supuse controlului, ci a împiedicat producerea efectelor juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale.
În considerentele deciziei Curţii Constituţionale, s-a analizat dacă persoanele care aveau înregistrate acţiuni ar putea susţine că aveau „o speranţă legitimă” la bun, cum a fost consacrată de jurisprudenţa C.E.D.O. Curtea Constituţională a considerat că reclamanţii nu avea speranţe legitime în obţinerea compensaţiilor, deoarece dispoziţia referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al exercitării controlului de constituţionalitate”, cauza S. vs. Bulgaria.
Fiind dezlegat şi acest aspect de către Curtea Constituţională, instanţele ordinare nu mai au căderea să interpreteze „speranţa legitimă”, în alt sens, dezlegările date de Curtea Constituţională fiind obligatorii.
Chiar dacă decizia nr. 1358/2010 a fost publicată în 15 noiembrie 2010, acesta se aplică şi proceselor în curs, întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică sau abrogă o dispoziţie legală.
S-a considerat a fi nefondată critica pârâtului potrivit căreia acesta nu se află în culpă procesuală şi nu trebuie obligat la cheltuieli de judecată deoarece prin întâmpinare poziţia procesuală a acestuia a fost în sensul respingerii acţiunii. Apoi prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării defunctului I.V. care în sine reprezintă o reparaţie morală, curtea menţinând aceste dispoziţii ale sentinţei.
Respingerea petitului privind daunele morale nu se datorează faptului că reclamanta ar fi investit instanţa cu o acţiune nefondată, ci datorită constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale mai sus arătate, care nu-i pot fi imputabile acesteia. Culpa în acest caz îi aparţine pârâtului S.R., care a edictat unui act normativ (ulterior declarat neconstituţional şi a generat un val de procese care au implicat si cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009.
Prin urmare, curtea a constatat că în mod legal, cu respectarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă şi de pârât.
I. În recursul formulat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport de norma în vigoare la data formulării acţiunii. Decizia Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivităţii legii.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale generează un tratament juridic diferenţiat în privinţa unor persoane aflate în aceeaşi situaţie, ceea ce încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, art. 14 din C.E.D.O. şi Protocolul nr. 12 la această Convenţie.
Recurenta mai susţine că prin aplicarea deciziei de neconstituţionalitate de încalcă şi prevederile art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la procesul echitabil, deoarece se împiedică accesul la justiţie şi se înlătură egalitatea armelor celor două părţi în proces.
II. Pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării şi stabilirii domiciliului forţat al autorului reclamantei, susţinând că nu există interes în această solicitare întrucât acesta este prevăzut de lege.
Totodată, pârâtul susţine că, urmare respingerii pretenţiilor reclamantei, se impune respingerea solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezenta instanţă constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentei – reclamante, curtea de apel a soluţionat corect problema de drept care se pune în speţă, respectiv aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamanţi în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie, cum greşit pretinde recurenta.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
Referitor la recursul pârâtului S.R., prin M.F.P., acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Având în vedere că antecesorul reclamantei a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen., aceasta este o condamnare politică, recunoscută de legiuitor prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că reclamanta nu justifică interes în solicitarea privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului său.
În ce priveşte critica privind greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, se constată că aceasta este fondată, în condiţiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acţiunea reclamantei a fost respinsă şi sub aspectul acordării daunelor morale.
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, care constă în împrejurarea că partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părţii care a câştigat procesul.
În cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantei, a fost admis apelul pârâtului şi respinsă acţiunea introductivă de instanţă, finalmente „partea căzută în pretenţii” în accepţiunea textului legal anterior citat fiind reclamanta.
Este adevărat că la data promovării acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituţional, cauza nu era soluţionată în mod definitiv, iar soluţia adoptată ca efect al acestei decizii lipseşte de fundament juridic măsura dispusă de instanţă privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-şi mai găseşte raţiunea, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, va admite recursul pârâtului S.R., prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va admite apelul declarat de pârât, va schimba în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că va respinge, ca lipsită de interes, acţiunea în ce priveşte constatarea caracterului politic al condamnării defunctului I.V. prin sentinţa penală nr. 840/1953 şi a măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu forţat pentru 24 luni, conform deciziei 15988 din 1 septembrie 1960 emisă de M.A.I. privind aceeaşi persoană., înlăturând din sentinţă obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.L. împotriva deciziei nr. 97/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Admite recursul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată.
Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 769 21 septembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa, în sensul că respinge, ca lipsită de interes, acţiunea în ce priveşte constatarea caracterului politic al condamnării defunctului I.V. prin sentinţa penală nr. 840/1953 şi a măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu forţat pentru 24 luni, conform deciziei 15988 din 1 septembrie 1960 emisă de M.A.I. privind aceeaşi persoană.
Înlătură din sentinţă obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 857/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 86/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
