ICCJ. Decizia nr. 908/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 908/2012
Dosar nr. 14063/3/2008
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 11 aprilie 2008, reclamanta SC B.I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman, prin C.A.D.N.R. SA şi Consiliul Local al Oraşului O., a contestat în instanţă hotărârea din 25 februarie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin hotărârea contestată s-a stabilit ca reclamanta sa fie expropriată cu suprafaţa de 474 m.p., iar valoarea despăgubirilor să fie de 260.647,60 RON (echivalentul a 70.967,00 euro), adică 549,88 RON/m.p. (149,71 euro/m.p.). A precizat că nu este de acord cu valoarea despăgubirilor stabilite prin hotărârea contestată întrucât suma respectiva nu reprezintă valoarea de piaţa a terenului expropriat.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele masuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale şi ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică.
La termenul din 15 septembrie 2008 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local O., pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin sentinţa civilă nr. 989 din 01 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat prin hotărârea din 25 februarie 2008 la 850.902 euro echivalent în RON la data plăţii, stabilit in funcţie de cursul Băncii Naţionale Române.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 25 februarie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, pentru terenul în suprafaţă de 474 m.p., situat în O., str. H.C.C., expropriat în baza aceleiaşi hotărâri, s-a stabilit un cuantum al despăgubirilor de 260.647,60 RON, echivalentul a 70.967 euro, din care 47.400 euro pentru teren iar 23.567 euro pentru investiţiile existente pe acest teren.
Art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
În conformitate cu art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condiţiile prezentei legi.
Tribunalul a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî. Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
În privinţa modului de calcul al despăgubirilor, Tribunalul a reţinut că experţii au calculat valoarea despăgubirii ţinând cont de preţurile cu care se vând.
În mod obişnuit imobile de acelaşi fel cu cel expropriat, în acest sens fiind anexate raportului de expertiză oferte de vânzare ale unor terenuri similare celui expropriat.
Din concluziile raportului de expertiză s-a constatat că valoarea propusă se încadrează între cea stabilită de expropriator şi cea solicitată de reclamantă.
Tribunalul a reţinut că valoarea terenului este de 368.772 euro, astfel cum a rezultat din concluziile raportului de expertiză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.R., înregistrat la data de 02 februarie 2010 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii apelului.
În vederea soluţionării excepţiei de tardivitate a apelului, invocată de intimata-reclamantă, cauza a fost repusă pe rol, în complet de divergenţă conform încheierii din data de 17 septemebrie 2010, în vederea administrării de probatorii necesare pentru corecta soluţionare a acestei excepţii de procedură.
După administrarea probatoriilor (adresa din 28 octombrie 2010 prin care C.N.P.R. SA a comunicat instanţei, faptul că recomandata AR nr. 09933324310 a fost distribuită destinatarului în data de 22 octombrie 2009, referatul întocmit de aprodul Tribunalului Bucureşti, verificările efectuarea în sistemul Ecris), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constată că excepţia tardivităţii apelului este întemeiată şi, prin decizia nr. 13 din 14 ianuarie 2011, în complet de divergenţă, a admis excepţia tardivităţii declarării apelului şi a respins apelul ca tardiv formulat.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că sentinţa Tribunalului a fost comunicată apelantului-pârât, sub semnătură şi ştampilă de primire, la data de 19 octombrie 2009, aşa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii, iar declaraţia de apel a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 02 februarie 2010, conform ştampilei de primire de pe cererea de apel.
Cum declaraţia de apel putea fi depusă până cel mai târziu la data de 04 noiembrie 2009, instanţa a constatat că apelul a fost tardiv formulat.
În ceea ce priveşte recomandata din 21 octombrie-2009, invocată de către apelantul pârât, instanţa de apel a constatat, în baza aceloraşi probatorii administrate în cauză, că aceasta cuprindea o declaraţie de apel formulată de acelaşi apelant pârât, dar într-un alt Dosar, respectiv cel cu nr. 7391/3/2008.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, susţinând că în mod greşit s-a respins apelul ca tardiv declarat, întrucât, cu înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada că cererea de apel a fost înaintată Tribunalului Bucureşti
La data de 21 octombrie 2009, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, şi nu la 2 februarie 2011, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel. Mai arată că deşi nu deţine recipisa aferentă recomandatei de expediere a cererii de apel în dosarul de faţă, în dovedirea celor susţinute invocă principiul dubiului câtă vreme Poşta Română susţine că în perioada 21 octombrie 2009 – 30 octombrie 2009 cabinetul av. S.T. a avut o singură corespondenţă iar în realitate existau cel puţin două, se prezumă că a existat şi o a treia recomandată, destinată cauzei de faţă. Susţine că această prezumţie o coroborează cu termenul larg în care a făcut declaraţia de apel din data de 02 februarie 2010, formulată după 4 luni de la momentul comunicării sentinţei, declaraţie care nu şi-ar avea nici o justificare având în vedere ca s-a făcut cu depăşirea termenului legal. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Acest termen se calculează pe zile libere, conform dispoziţiilor art. 101 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu se ia în calcul nici ziua în care el începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte.
În speţă, din verificarea actelor dosarului rezultă că sentinţa nr. 989 din 01 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost comunicată pârâtului Statul Român, prin C.A.D.N.R. SA, cu respectarea cerinţelor legii, la data de 19 octombrie 2009, dată consemnată de agentul procedural pe dovada de primire şi procesul verbal de predare a sentinţei.
În aceste condiţii, termenul de apel a început să curgă la data de 20 octombrie 2009, împlinindu-se la data de 04 noiembrie 2009 potrivit calculului făcut conform art. 101 C. proc. civ.
Cum declaraţia de apel a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 2 februarie 2010, conform ştampilei de primire de pe cererea de apel în mod corect instanţa de apel a respins apelul ca tardiv formulat.
Cu toate că, în cursul judecăţii apelului, pârâtul a susţinut că a depus cererea de apel la data de 21 octombrie 2009, conform recipisei poştale, prin motivele de recurs a renunţat la susţinerea că recomandata poştală respectivă a vizat declaraţia de apel din acest dosar, arătând că, într-adevăr, acea recipisa se referea la un alt dosar, însă ar rezulta din corespondenţa purtată între avocat şi Poşta Română existenţa unei alte recomandate privind cererea de apel din prezentul dosar, operând o prezumţie a declarării apelului la data pretinsă de către pârât.
Recurentul - pârât invocă, aşadar, o prezumţie simplă, ce se desprinde din faptul dovedirii transmiterii cererii de apel cu o altă recomandată poştală decât cea iniţial pretinsă şi a cărei existenţă ar fi fost recunoscută de către Poşta Română în corespondenţa purtată cu avocatul reclamantei.
Pentru a fi eficientă aplicarea unei prezumţii simple, în condiţiile art. 1199 şi 1203 C. civ., este necesar a se fi dovedit faptul vecin şi conex pe baza căruia se formulează prezumţia, totodată, să vizeze o situaţie în care este admisibilă proba testimonială.
Or, în cauză, niciuna dintre aceste condiţii nu este întrunită, deoarece la dosar s-a depus corespondenţa purtată între avocatul reclamantei şi Poşta Română cu privire la recipisa poştală, din care nu rezultă existenţa unei alte recomandate şi nici obiectul acesteia, totodată, pentru situaţia invocată nu este posibilă administrarea probei cu martori.
De altfel, toate probatoriile din apel au fost administrate în strictă legătură cu recipisa poştală, susţinerea privind existenţa unei alte recomandate fiind formulată pentru prima dată abia în prezentul recurs.
În raport de considerentele prezentate, decizia instanţei de apel, atacată în speţă, este legală, astfel că recursul declarat în cauză, nefiind fondat, urmează să fie respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva deciziei nr. 13A din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, sectia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 907/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 147/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
