ICCJ. Decizia nr. 907/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 907/2012
Dosar nr. 13321/3/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 16 martie 2010, reclamantul K.M.J. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani şi 6 luni în care împreună cu familia sa a avut stabilit domiciliu obligatoriu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa nr. 1119 din 25 iunie 2010, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, la cursul oficial Băncii Naţionale Române.
În considerentele sentinţei s-a reţinut, în principal, că sunt incidente dispoziţiile art. 3 lit. e) şi 5 din Legea nr. 221/2010, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere împrejurările concrete ale vremii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 234/A din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant şi a admis apelul pârâtului, schimbând în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, a reţinut că, urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of. nr. 807/3.12.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a făcut aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în cauză.
Instanţa de apel a arătat că, în condiţiile în care pretenţiile formulate de reclamant prin acţiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituţional, text care nu a fost pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituţie şi nici ulterior, până la data soluţionării apelurilor, acţiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanţă .
O astfel de soluţie nu încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a reţinut că C.E.D.O. a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reţinută de Curtea Constuituţională pentru că Statul Roman avea, la data edictării acestei norme, alte acte normative în vigoare care reglementau aceleaşi drepturi, de care inclusiv autorul reclamantului a beneficiat, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă.
Curtea Constituţională a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie ";morală"; a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. l din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie .
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cauza pe baza legii în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că la acea dată, era constituţională, modificarea intervenită prin deciziile Curţii Constituţionale neputând opera retroactiv.
Mai mult, arată că şi dacă se constata aplicabilitatea acestor decizii, instanţa de apel trebuia să dea prioritate reglementărilor internaţionale ratificate de România, instanţele judecătoreşti fiind obligate să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale care contravin acestor reglementări, în virtutea art. 20 din Constituţia României.
Recurentul reclamant a formulat critici şi pe fondul cauzei, în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile şi măsurilor administrative cu caracter politic.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, decizii ale căror efecte asupra cauzei de faţă au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, şi nu prin prisma motivelor de apel ale reclamantei.
Întrucât motivul de ordine publică pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate faţă de motivele de apel şi, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susţinerilor reclamantei din motivarea căii de atac.
În acest context, se impune cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale în faza apelului.
Aspectul procesual relativ la efectele deciziilor din 21 octombrie 2010 asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost clarificat prin decizia din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a instanţei supreme a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, astfel că nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două Decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
În condiţiile în care prin decizia dată în interesul legii s-a clarificat şi aspectul conformităţii interpretărilor date de Curtea Constituţională cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului urmează ca motivele de recurs, pe acest aspect, să fie înlăturate.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of./15.11.2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind necesară analiza şi a criticilor relative la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru măsurile administrative cu caracter politic.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul K.M.J. împotriva deciziei nr. 234/A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 906/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 908/2012. Civil → |
|---|
