ICCJ. Decizia civilă nr. 148/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 148/2012
Dosar nr. 6840/1/2011
Şedinţa publică de la 5 martie 2012
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
La data de 3 noiembrie 1998, reclamanţii C.M. şi I.C. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Constanţa prin primar, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, L.P. şi L.L., pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză, pârâţii să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, B-dul Mamaia.
2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond - Tribunalul Constanţa
După un prim ciclu procesual, prin sentinţa nr. 244 din 4 aprilie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis cererea reclamanţilor, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa şi soţii L.P. şi L. şi a dispus obligarea pârâţilor, persoane fizice, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, B-dul Mamaia, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 396 m2, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că P.N. a dobândit imobilul în litigiu de la V.A., prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 septembrie 1928, transcris în Registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni al Tribunalului Constanţa sub nr. 2632/1928.
Imobilul format din 729 m2 teren şi construcţie compusă din 4 camere şi antreu, formează careul 0, lotul 13, situat în B-dul Regina Maria.
Din suprafaţa totală menţionată, P.N. a vândut în 1947 suprafaţa de 333 m2, rămânând astfel cu casa şi terenul în suprafaţă de 396 m2.
În 1948, P.N. a testat întreaga sa avere mobilă şi imobilă celei de-a doua soţii, P.A. (fostă C.), instituind-o legatar universal.
În 1950, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950.
Din probele administrate a rezultat că P.N. era inginer agronom, iar soţia acestuia, P.A., a locuit în imobil până în 1952, când i s-a stabilit domiciliu forţat în Bicaz.
Prin urmare, imobilul revendicat era exceptat de la naţionalizare, astfel că titlul statului nu este valabil.
În raport cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., acţiunea în revendicare este întemeiată.
Reclamanţii au solicitat restituirea imobilului în iulie 1996, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între regia autonomă pârâtă şi pârâţii L.P. şi L. în decembrie 1996.
Întrucât regia autonomă a fost informată de către reclamanţi cu privire la situaţia imobilului, astfel că pârâţii nu pot invoca buna-credinţă în momentul cumpărării imobilului, instanţa a apreciat că respectivul contract este lovit de nulitate absolută, această sancţiune fiind prevăzută şi de Legea nr. 112/1995, cu referire la imobilele care au fost preluate de stat fără titlu.
3. Apelul declarat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond
Împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Constanţa, au declarat apel pârâţii Consiliul local al municipiului Constanţa, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, L.P. şi L.L., pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
4. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel - Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin decizia nr. 2/ C din 11 ianuarie 2002, a hotărât următoarele:
- a admis apelurile;
- a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea reclamanţilor privind constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa şi pârâţii L.P. şi L.L.;
- a respins acţiunea reclamanţilor privind revendicarea imobilului menţionat, care este deţinut cu act de vânzare-cumpărare de pârâţii L.P. şi L.L.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că soţii L. au cumpărat imobilul în calitatea lor de chiriaşi, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea celor 6 luni prevăzute de art. 14 din aceeaşi lege.
La data încheierii actului, cumpărătorii se bucurau de prezumţia bunei-credinţe, ei nefiind notificaţi de către reclamanţi cu privire la regimul juridic al imobilului, precum şi cu privire la intenţia de a-l revendica.
Pe cale de consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi sancţionat cu nulitatea, în lipsa unor dovezi în sensul celor arătate ori a existenţei unei înţelegeri între vânzător şi cumpărători pentru eludarea drepturilor reclamanţilor.
5. Recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel
Împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, au declarat recurs reclamanţii, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi pârâta Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, invocând greşita respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
6. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs – Curtea Supremă de Justiţie
Prin decizia nr. 4132 din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins recursurile, ca nefondate.
7. Recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, şi a deciziei nr. 4132 din 19 noiembrie 2020 a Curţii Supreme de Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. şi art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, forma în vigoare la data când hotărârile judecătoreşti au devenit irevocabile.
În motivarea recursului în anulare, s-a susţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu era exceptat de la naţionalizare şi, ca atare, neexistând temei juridic pentru preluarea imobilului de către stat, dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor a fost menţinut în timp, iar posesia statului a fost nelegitimă. Pe de altă parte, s-a susţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, pârâţii L.P. şi L.L. nu erau titulari de contract de închiriere, astfel că nu puteau beneficia de prevederile acestui act normativ, precum şi faptul că aceiaşi pârâţi nu au dovedit eroarea comună şi invincibilă în care s-ar fi aflat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la titlul statului asupra imobilului.
8. Hotărârea pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, în soluţionarea recursului în anulare.
Prin decizia nr. 114 din 15 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, a decis următoarele:
- a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- a casat decizia nr. 4132 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă;
- a admis recursurile declarate de reclamanţii C.M. şi I.C., precum şi de pârâta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa împotriva deciziei nr. 2/ C din 11 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pe care a modificat-o în sensul că a respins apelurile declarate de pârâţii L.P. şi L.L. împotriva sentinţei nr. 244 din 4 aprilie 2001 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, cu consecinţa menţinerii acestei ultime hotărâri.
Pentru a decide astfel, Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători a reţinut, în esenţă, următoarele:
Imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Popescu Nicolae, proprietar la acea dată al imobilului, era intelectual, având profesia de inginer agronom şi nu avea altă locuinţă, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, nu a existat temei juridic pentru preluarea imobilului de către stat. În acest sens, instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948 a României, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, dispoziţiile art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiile referitoare la proprietate cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.
În consecinţă, instanţa a reţinut că, în privinţa imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către sta, dreptul de proprietate al persoanei fizice de la care a fost preluat bunul, nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar.
În cauză, din probatoriul administrat a rezultat că trecerea imobilului în discuţie în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea Constituţiei de la 1948, a Codului civil, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Mai mult, măsura naţionalizării a fost abuzivă inclusiv în raport de dispoziţiile decretului de naţionalizare menţionat.
Ca atare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că statul nu poate invoca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu dobândit în baza unui titlu valabil, având în vedere şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În acelaşi timp, instanţa a reţinut şi că buna-credinţă a pârâţilor, cumpărători ai imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, nu este susţinută de probatoriul administrat în cauză.
9. Cererea introdusă de pârâţii L.P. şi L.L. la data de 26 mai 2004 pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
La data de 26 mai 2004, pârâţii L.P. şi L.L. au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 27949/04.
10. Hotărârea din 19 iulie 2011 pronunţată de Curtea Europeană în cauza L. şi F. împotriva României.
Prin Hotărârea din 19 iulie 2011 pronunţată în cauza L. şi Filipescu împotriva României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2012, C.E.D.O. s-a pronunţat în sensul că:
- a declarat admisibilă cererea formulată de L.P. şi L.L. în ceea ce priveşte capătul întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;
- a hotărât că a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie;
- a hotărât că statul pârât trebuie să plătească, în decurs de 3 luni, suma de 2.000 euro ambilor reclamanţi pentru prejudiciul moral, la care se adaugă orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit ce trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
- a respins cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Pentru a decide astfel, raportat la jurisprudenţa sa anterioară, reprezentată de Cauza Brumărescu împotriva României (Hotărârea din 28 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, pct. 61-62), faţă de care nimic nu permite a se face vreo distincţie în privinţa cererii formulate de L.P. şi L.L., C.E.D.O. a concluzionat că a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie, cu motivarea că anularea unei hotărâri definitive în urma unei căi de atac extraordinare este contrară principiului securităţii juridice.
11. Cererea de revizuire formulată de L.P. şi L.L., în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la decizia nr. 114 din 15 martie 2004 a Curţii Supreme de Justiţie, completul de 9 judecători.
La data de 24 august 2011 (data depunerii cererii la oficiul poştal), L.P. şi L.L. au formulat, în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 114 din 15 martie 2004 a Curţii Supreme de Justiţie, completul de 9 judecători.
În cuprinsul cererii de revizuire, revizuenţii au expus istoricul cauzei şi, faţă de hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au solicitat modificarea deciziei atacate cu revizuire în sensul respingerii recursului în anulare şi respingerii cererii reclamanţilor.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în soluţionarea cererii de revizuire.
În raport cu motivul de revizuire invocat şi în temeiul dispoziţiilor art. 323 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 19 alin. (2) şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, precum şi cu cele ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 202/2010, cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.
Cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 323 alin. (3) C. proc. civ., întrucât revizuirea a fost declarată la data de 24 august 2011, iar hotărârea C.E.D.O. a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2012.
Conform dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ.:
„Art. 322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
[…]
9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.
Cererea de revizuire formulată de L.P. şi L.L. este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege citate, în sensul celor arătate în continuare.
În speţă, prin Hotărârea din 19 iulie 2011 pronunţată în cauza L. şi Filipescu împotriva României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, prin decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, au fost încălcate dispoziţiile art. 6 §1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Consecinţele încălcării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului continuă să se producă, întrucât, ca urmare a hotărârii pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, revizuenţii L.P. şi L.L. sunt lipsiţi de dreptul de proprietate dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat cu Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Sub acest aspect, instanţa constată existenţa unor consecinţe grave, deoarece revizuenţii sunt lipsiţi de dreptul de proprietate, drept al cărui caracter fundamental pentru definirea fiinţei umane într-un stat de drept nu poate face obiectul vreunei discuţii suplimentare, în prezenţa dispoziţiilor Constituţiei României şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.
Consecinţa gravă constatată continuă să se producă şi nu poate fi înlăturată, deoarece nu există o altă cale procedurală care să permită revizuenţilor să obţină desfiinţarea hotărârii judecătoreşti care îi lezează şi să redobândească dreptul de proprietate ce le-a fost transferat în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Învestită fiind cu soluţionarea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., în raport cu hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la cererea formulată de L.P. şi L.L., Înalta Curte nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la persoana căreia se cuvine a i se recunoaşte în mod legitim dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, având în vedere diferenţa de substanţă existentă între hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Burmărescu (în care s-a constatat încălcarea art. 6 §1 din Convenţie în beneficiul persoanei care a deţinut dreptul de proprietate asupra imobilului anterior preluării abuzive a acestuia de către stat), respectiv în cauza L. şi Filipescu (în care s-a constatat încălcarea art. 6 §1 din Convenţie în beneficiul chiriaşului care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată a fi îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, va admite cererea de revizuire formulată de L.P. şi L.L. şi va anula decizia nr. 114 din 15 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, pronunţată în Dosarul nr. 620/2003.
Totodată, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, şi a deciziei nr. 4132 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, având în vedere următoarele considerente:
Recursul în anulare a fost declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., forma în vigoare la data când au devenit irevocabile decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, şi decizia nr. 4132 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Prin O.U.G. nr. 58/2003 au fost abrogate dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., iar prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din ordonanţa de urgenţă s-a prevăzut că „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de lege sub care au fost pronunţate”. Totodată, conform dispoziţiilor art. 725 alin. (3) din C. proc. civ., „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate”.
Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în anulare, atâta timp cât temeiul de drept al acestei căi de atac a fost abrogat, iar admiterea unui asemenea recurs ar constitui o încălcare a dispoziţiilor art. 6 §1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, sub aspectul principiului securităţii juridice, chiar în sensul celor reţinute de C.E.D.O. în Hotărârea din 19 iulie 2011 pronunţată în cauza L. şi Filipescu împotriva României. Or, în aceste condiţii, Înalta Curte are în vedere faptul că art. 20 din Constituţia României dispune în sensul că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate cele dintâi.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de revizuire formulată de L.P. şi L.L., va anula decizia nr. 114 din 15 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, pronunţată în Dosarul nr. 620/2003, şi, pe fond, va respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de revizuire formulată de L.P. şi L.L. împotriva deciziei nr. 114 din 15 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, pronunţată în Dosarul nr. 620/2003.
Anulează decizia nr. 114 din 15 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, pronunţată în Dosarul nr. 620/2003, şi, pe fond, respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, şi a deciziei nr. 4132 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia civilă nr. 67/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia civilă nr. 277/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
