ICCJ. Decizia nr. 964/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 964/2012
Dosar nr.6922/30/2009
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2449 din 01 octombrie 2010 Tribunalul Timiş a respins cererea formulată şi precizată de reclamanta R.H., împotriva paratului Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Instanţa a reţinut că, în speţă, potrivit susţinerilor reclamantei, măsura deportării în U.R.S.S. dispusă împotriva tatălui său a fost luată în data de 13 ianuarie 1945, neputând constitui deci o măsură administrativă care să aibă de drept un caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, câta vreme toate măsurile considerate de lege a avea de drept acest caracter sunt întemeiate pe acte normative ulterioare anului 1948. Or, o măsură dispusă în ianuarie 1945 nu putea avea la bază un act normativ din 1948 sau ulterior acestui an.
Pe de altă parte, pentru ca instanţa să poată constata caracterul politic al măsurii administrative în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, este necesar ca această măsură să întrunească cele doua condiţii, respectiv să fi fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi să fi fost dispusă pentru fapte prin săvârşirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Întrucât, în speţă măsura dispusă împotriva tatălui reclamantei a fost luată la 13 ianuarie 1945, conform susţinerilor din cererea de chemare în judecată, tribunalul nu a putut constata caracterul politic al acesteia în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi nu a mai analizat întrunirea celei de-a doua condiţii, câtă vreme cele două condiţii se cer a fi întrunite cumulativ pentru a conduce la admiterea cererii. Pe de altă parte, reclamanta nu a susţinut şi nici nu a făcut dovada că măsura a fost dispusă pentru fapte prin săvârşirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta R.H., solicitând schimbarea sentinţei civile atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare, reclamanta a redat starea de fapt menţionată în acţiunea introductivă, arătând că este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a măsurii administrative dispusă asupra tatălui său.
Totodată a precizat că nu beneficiază şi nu a beneficiat de Legea nr. 118/1990, doar mama sa, decedată, a obţinut o indemnizaţie lunară în calitate de văduvă a unui deportat în Rusia.
Prin precizarea şi completarea motivelor de apel, reclamanta a solicitat în subsidiar, desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probelor necesare soluţionării cererii, invocând dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 137 din 8 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara apelul reclamantei a fost respins.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, chiar dacă tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că măsura deportării din ianuarie 1945 a fost rezultatul politicii româneşti de la acea vreme şi, ca atare, are dreptul la acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009. De asemenea, prin Decizia atacată s-a încălcat dreptul la nediscriminare şi dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 14 şi 6 din C.E.D.O.
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal de către recurentă, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive o reglementează.
Criticile formulate de reclamantă prin motivele de recurs se circumscriu doar sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv, de către autorităţile sovietice de ocupaţie, date fiind competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
În speţă, corect s-a stabilit că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al naşterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009.
Această stare de fapt excede condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată. Din acest motiv, nu se poate reţine că instanţa ar fi încălcat drepturile la nediscriminare şi la un proces echitabil, astfel cum se susţine în motivarea recursului.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că autorul reclamantei, care a fost mutat forţat şi internat într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanţă şi nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sau al unei alte măsuri administrative, pentru ca reclamanta să beneficieze de drepturile reglementate de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.H. împotriva deciziei nr. 137 din 8 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 960/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 864/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
