ICCJ. Decizia nr. 972/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 972/2012
Dosar nr.8525/3/2010
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1187 din 13 septembrie 2010 a admis în parte acţiunea reclamantei Ş.S., a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Bucureşti la plata echivalentului în lei a sumei de 500 euro, calculată la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că în speţa dedusă judecăţii, măsura stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Petroiu Nou (Movila Gâldăului), luată împotriva reclamantei prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că reclamanta nu a fost condamnată, nu a executat o pedeapsă în detenţie, ci doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, la data strămutării reclamanta avea cca. 2 ani, deci măsura strămutării nu i-a putut influenţa cariera profesională, socială dar şi faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale, iar faptul recunoaşterii prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat reclamantul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamata, Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lână Tribunalul Bucureşti.
În motivele de apel, reclamanta Ş.S. a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului pretenţiilor, apreciind că suma acordată este mult prea mică în raport cu suferinţele morale îndurate. Se impunea avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reala funcţie reparatorie.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a criticat sentinţa, pe de o parte, arătând că în cazul măsurilor administrative cu caracter politic nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, s-a mai arătat că reclamantei i s-au acordat deja despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990, încasând o indemnizaţie lunară din anul 2009.
În subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor de 500 euro, daunele morale neavând natura de a repune partea în situaţia anterioară ci reprezintă doar o satisfacţie morală.
Apelantul a invocat şi Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat Statul Român, arătându-se că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 63 din 30 iunie 2010, prevedea plafonarea daunelor morale la suma 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnări, 5000 euro pentru descendenţii de gradul I şi 2500 euro pentru descendenţii de gradul II.
De asemenea, a arătat că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale dispoziţiile art. 5 lit. a) au fost declarate neconstituţionale, precum şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie, efectele juridice ale acestor dispoziţii, încetând de drept.
Prin Decizia civilă nr. 331/ A din 28 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public au fost admise, iar sentinţa a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii. Apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu şi cauzelor în curs de soluţionare la data publicării sale şi, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă. De asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor şi tratatelor internaţionale, conform art. 20 din Constituţie, şi, ca atare, statuările C.E.D.O. au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Problema de drept care se pune în speţă nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o decizie definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs este de menţionat că şi în practica C.E.D.O. se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare, C.E.D.O. a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii".
Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Ş.S. împotriva deciziei nr. 331/ A din 28 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 979/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 971/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
