ICCJ. Decizia nr. 98/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 98/2012
Dosar nr. 4622/114/2007/a1
Şedinţa publică de la 19 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1397 din 2 noiembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 4622/114/2007, judecătorul din cadrul Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.G.G. SRL şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 23.715 lei, cu titlu de profit nerealizat în perioada 15 februarie - 14 iunie 2007.
Din probatoriu administrat, judecătorul a reţinut următoarea situaţie de fapt: la data de 05 decembrie 2006 reclamanta a închiriat de la o terţă societate un teren pentru amplasarea unei staţii de distribuţie G.P.L., staţia fiind achiziţionată în data de 21 decembrie 2006, neputând fi amplasată pe terenul închiriat întrucât era ocupat de staţia pârâtei. Proprietarul terenului a notificat pârâta să elibereze terenul, aceasta din urmă procedând la eliberare la data de 14 iunie 2007, conform procesului verbal încheiat de executorul judecătoresc.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, judecătorul a reţinut că dacă reclamanta ar fi instalat staţia de distribuţie G.P.L. chiar la momentul cumpărării şi ar fi obţinut toate avizele şi autorizaţiile necesare, ar fi început activitatea efectivă la data de 15 februarie 2007, astfel încât a apreciat că perioada în care reclamanta a fost împiedicată să desfăşoare activitate ar fi de 4 luni (15 februarie 2007 – 14 iunie 2007). Raportat la această perioadă, judecătorul a reţinut calculul efectuat de expert cu privire la prejudiciul suferit de reclamantă în cele 4 luni.
Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanta SC T. SRL, care a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei de fond în sensul admiterii acţiunii în totalitate.
Prin decizia nr. 4 din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa de fond în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei la plata sumei de 280.000 lei cu titlu de daune.
Judecătorii apelului au apreciat că judecătorul fondului a reţinut corect situaţia de fapt, greşind în ceea ce priveşte nivelul despăgubirii. Au apreciat că finalitatea daunelor interese compensatorii constă în repararea integrală a prejudiciului cauzat creditorului, prin acordarea pierderilor efective şi a câştigului nerealizat. Au constatat astfel că expertul a stabilit un nivel al acestor sume superior sumei solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, acordând, în concluzie, în baza principiului disponibilităţii, suma solicitată prin acţiune. Au criticat suma acordată de judecătorul fondului, apreciind că nu este susţinută prin probe; au mai precizat că la stabilirea prejudiciului trebuie avut în vedere doar culpa pârâtei, care nu a eliberat terenul la data la care reclamanta l-a închiriat de la terţa societate.
Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC A.G.G. SRL, care a solicitat în principal casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei.
Criticile pârâtei au vizat, pentru soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, aspectul încălcării formelor de procedură, apreciind că judecătorii apelului nu au pus în discuţia părţilor aspecte importante, încălcând astfel principiul contradictorialităţii; a mai susţinut că judecătorii apelului nu au motivat acordarea daunelor sub aspectul cuantumului.
În ce priveşte solicitarea de modificare a deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei, pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că judecătorii apelului nu au aplicat corect dispoziţiile art. 998 C. civ. Pârâta a invocat faptul că reclamanta a notificat-o în vederea eliberării terenului până la data de 22 octombrie 2007, a mai arătat că nivelul despăgubirilor nu poate cuprinde decât prejudiciul efectiv, beneficiul nerealizat intervenind doar în cauză răspunderii contractuale; de asemenea, a arătat că nivelul despăgubirilor a fost stabilit după criterii nerealiste, fără a se observa că reclamanta a obţinut avizele de funcţionare după 6 luni de la instalarea staţiei G.P.L., iar raportarea la profiturile proprii este nelegală, în condiţiile în care ea era cunoscută în zonă, în timp de reclamanta nu se bucura de notorietate. A criticat decizia de apel şi din perspectiva lipsei criteriilor efective din care să rezulte modul de stabilire al cuantumului despăgubirii acordate.
Prin întâmpinare, reclamanta SC T. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei de apel.
Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs.
Analizându-se decizia de apel din perspectiva criticilor formulate şi a apărărilor invocate, se reţin următoarele:
Este înlăturată critica pârâtei referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii, constatându-se că judecătorii apelului au respectat dispoziţiile legale, dând posibilitatea părţilor să îşi facă apărările în cauză şi să administreze probele care le cred de cuviinţă. De asemenea, este înlăturată şi critica pârâtei referitoare la nemotivarea deciziei sub aspectul cuantumului daunelor acordate, constatându-se că judecătorii apelului au motivat suma stabilită prin raportare la expertiza efectuată în cauză.
Se reţine temeinicia motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva greşitei aplicări a prevederilor art. 998 C. civ., cu raportare la elementele răspunderii civile delictuale. Astfel, se constată că judecătorii apelului au apreciat cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantei doar prin raportare la culpa pârâtei, care nu a eliberat terenul. Este evident că stabilirea culpei este un element care atrage aplicabilitatea dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, dar acest element este de natură de a stabili persoana vinovată delictual, nefiind definitorie sub aspectul despăgubirilor solicitate.
Din această perspectivă, se reţine că prejudiciul, alt element al răspunderii civile delictuale, trebuie dovedit, neputând fi acordată cu titlu de despăgubire suma solicitată de reclamantă, în lipsa unor dovezi care să justifice cuantumul acesteia. Se observă că judecătorii apelului s-au raportat în operaţiunea de stabilire a nivelului prejudiciului la totalitatea veniturilor realizate de societate, acest criteriu nefiind util pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamantă la punctul de lucru ce urma a fi înfiinţat pe terenul închiriat. În consecinţă, se apreciază că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a principiilor pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamantă prin raportare la suma efectivă ce ar fi fost obţinută de reclamantă în condiţiile în care ar fi putut instala staţia G.P.L. şi ar fi obţinut avizele de funcţionare necesare. Se subliniază că nivelul despăgubirii ce se cuvine reclamantei nu trebuie raportat la data la care a încheiat contractul de închiriere pentru teren, acest moment nefiind cel în care reclamanta ar fi obţinut un profit din activitatea ce urma să o desfăşoare. Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, esenţial este momentul în care staţia G.P.L. ar fi urmat să funcţioneze, acesta fiind şi momentul în care reclamanta putea obţine profit, de care a fost lipsită datorită atitudinii pârâtei de a nu elibera terenul.
Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei că prejudiciul nu ar trebui raportat la profitul propriu obţinut, ca urmare a vadului comercial de care beneficia, constatându-se că vadul comercial nu cuprinde numai notorietatea comerciantului, ci şi locaţia ca atare, astfel încât profitul obţinut este determinat şi de poziţionarea efectivă a staţiei G.P.L., aspect ce nu ţine de bonitatea şi notorietatea comerciantului ce a ocupat anterior acea locaţie.
Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis. Decizia de apel va fi modificată în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei de fond.
În considerarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de recurentă, constând în taxa judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta SC A.G.G. SRL, împotriva deciziei Secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti nr. 4 din 20 ianuarie 2011.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei.
Obligă intimata să plătească recurentei suma de 3455 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 99/2012. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
