ICCJ. Decizia nr. 709/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 709/2012
Dosar nr.13086/118/2009
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, la data de 04 decembrie 2009, reclamanta N.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata echivalentului în lei a sumei de 40.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său soţ, N.D., urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 430 din 01 martie 2010, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că, în perioada 19 iunie 1951 - 18 august 1955, soţul reclamantei a fost strămutat împreună cu familia din comuna Besenova Nouă, jud. Timiş în localitatea Zagna, jud. Galaţi, unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu, temeiul acestei măsuri fiind Decizia MAI nr. 200/1951.
Rezultă că, soţul reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, situaţie în care reclamanta întruneşte condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, având astfel dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autor.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite, Tribunalul a avut în vedere perioada restricţiei domiciliare (19 iunie 1951 – 18 august 1955), perioada scursă de la eveniment, care constituie un factor de atenuare a intensităţii suferinţei (peste 55 ani), frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condiţiile de vieţuire, lipsa unei perspective de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, reducerea duratei vieţii şi a calităţii acesteia, faptul că reclamanta a beneficiat şi de alte măsuri reparatorii prevăzute de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 sub aspectul primirii unei sume de bani lunar. Totodată, a avut în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, care consacră criteriul echităţii în materie de acordare de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 200/C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată, pentru următoarele considerente:
Pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a adoptat, începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative: Decretul-lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999, HG nr. 1724/2005, abrogată ulterior prin HG nr. 1372/2009, Legea nr. 221/2009.
Toate aceste acte normative au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a statuat însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale", pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor suscitate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – lucru imposibil, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaţionale.
În Expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, se arată că, „în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit, în esenţă, răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării, pe cât posibil, a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune şi în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind: existenţa unei fapte culpabile a unei persoane – în speţă, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu; dovedirea prejudiciului în patrimoniului celui pretins vătămat; legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Dacă în privinţa faptelor ilicite, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chestiunea existenţei unui prejudiciu cert (material şi moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii şi condiţiilor producerii lui, întrucât relaţia de cauzalitate dintre faptă şi vătămarea adusă este guvernată de o prezumţie relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecinţe negative asupra celui pretins vătămat.
În considerarea acestor argumente, sunt nefondate susţinerile apelantului Statul Român, potrivit cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta însemnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de altfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin OUG nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
În raport de toate aceste considerente se va reţine că, în speţă, autorul reclamantei a beneficiat, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 816 lei lunar, conform Hotărârii nr. 2169 din 16 iulie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.
Împrejurarea că, în acea perioadă, soţul reclamantei a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, carei-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar de la data recunoaşterii dreptului.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar, în speţă, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu poate fi reţinută susţinerea apelantei-reclamante, în sensul că a dobândit „o speranţă legitimă" în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), speranţă care ar fi devenit iluzorie prin declararea ulterioară a neconstituţionalităţii respectivelor dispoziţii. Aceasta deoarece, dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar şi nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel, de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, este nelegală, astfel că a solicitat să fie modificată în sensul acordării de despăgubiri morale în cuantumul pe care instanţa îl va aprecia, în raport de suferinţele efectiv îndurate ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu şi de temeiul de drept în vigoare la data sesizării instanţei.
Este real că repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere atât a prejudiciilor morale, cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate reparării acestora. Modalităţile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor si caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor.
Stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate.
Dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3. lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951-1955), condiţiile în care autorul a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supravieţuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăţa, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care i-a marcat existenţa, condiţiile în care a copilărit, încălcarea drepturilor garantate constituţional - dreptul la libertate de gândire/conştiinţă/libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenţă medicală de specialitate, dreptul la o viaţă normală.
Or, Statul a încălcat autorului său toate aceste drepturi şi l-a supus, din motive politice, pentru că făcea parte din categoria „macedoneni" şi locuia în zona frontierei de vest, la o măsură administrativă abuzivă, care i-a marcat existenţa, suferinţa generată de această măsură neputând fi uitată nici până la deces. Prin această măsură, Statul a încălcat şi prevederile art. 26 din Constituţia anului 1948, supunând un minor la condiţii inumane de supravieţuire, ce i-au marcat copilăria şi i-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral.
Recurenta susţine că autorul său a fost o persoană persecutată politic începând cu anul 1951 şi pana la deces, că persecuţiile politice şi-au pus amprenta asupra personalităţii şi sănătăţii acestuia, că lipsa celor mai elementare condiţii de viaţă au atras suferinţe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puţin la fel de grele ca şi perioada petrecută în lagăr - suferinţe fizice şi psihice, că indemnizaţia primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, până la momentul încetării sale din viaţă, are o altă natură şi nu acoperă prejudiciul suferit ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de autorul recurentei-reclamante ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care a beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârşite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., considerente care vor înlocui motivarea din Decizia recurată, urmează a se constata că soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantei este corectă şi se impune a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva Deciziei nr. 200/C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 710/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 705/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
