ICCJ. Decizia nr. 1043/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1043/2012
Dosar nr.2279/120/2010
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, la data de 26 mai 2010, reclamantul P.C. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să achite suma de 700.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 5 ani şi 2 luni pe care tatăl reclamantului, P.N., a petrecut-o în închisoare ca urmare a condamnării cu caracter politic.
Prin sentinţa civilă nr. 1574 din 4 octombrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea reclamantului, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului prin condamnarea cu caracter politic şi a respins, ca nedovedită, cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 816 din 14 august 1959, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în dosarul nr. 864/1959, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, tatăl reclamantului, P.N., a fost condamnat, în baza dispoziţiilor art. 209 pct. 2 lit. a) şi b) alin. (2) C. pen., art. 304 şi 463 CJM, la 12 ani de muncă silnică şi 5 ani de degradare civică, prin aceeaşi sentinţă dispunându-se computarea detenţiei preventive de la data de 29 aprilie 1959. Tatăl reclamantului a executat o parte din pedeapsa la care a fost condamnat în perioada 29 aprilie 1959 – 25 iunie 1964, ca urmare a faptului că prin Decretul nr. 310/1964 al Consiliului de Stat al RPR a fost graţiat. Prima instanţă a mai reţinut că, prin Decizia nr. 181 din 23 septembrie 1969, pronunţată de Tribunalul Suprem în dosarul nr. 163/1969, a fost admis recursul extraordinar declarat de ministrul justiţiei, iar în urma rejudecării cauzei, prin sentinţa penală nr. 932 din 12 noiembrie 1969 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în dosarul nr. 793/1969, tatăl reclamantului a fost achitat în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Tribunalul a mai reţinut că tatăl reclamantului a decedat la data de 7 ianuarie 1983 şi astfel nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. În consecinţă, tribunalul a apreciat că reclamantul, în calitate de descendent, este îndreptăţit, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa penală nr. 816 din 14 august 1959.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 5000 euro (reprezentând cuantumul maxim al despăgubirilor ce se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unor condamnări politice în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009) este îndestulătoare ţinând seama, pe de o parte, de faptul că tatăl reclamantului nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi, pe de altă parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate de înscrisurile de la dosar, respectiv de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de intensitatea suferinţelor pe care le-a suportat autorul reclamantului pe perioada detenţiei, de consecinţele condamnării şi de impactul ulterior produs de condamnare asupra persoanei acestuia, a reputaţiei şi demnităţii tatălui reclamantului, fost preot până la arestarea sa în anul 1959, dar şi asupra reclamantului şi a mamei sale pe plan social.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul P.C., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Prin Decizia nr. 50 din 1 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile, ca nefondate.
Curtea a reţinut că în mod legal instanţa de fond a apreciat că arestarea pe nedrept a tatălui reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestuia.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că, în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 din Convenţie, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, material şi moral, pe perioada detenţiei nelegale.
Arestarea nelegală a tatălui reclamantului a avut grave consecinţe asupra acestuia, vătămându-i onorarea, creditul moral, poziţia socială, valori care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.
Curtea a apreciat că întinderea despăgubirilor acordate de instanţa de fond pentru repararea daunelor morale este corect determinată în raport de perioada de detenţie nelegală, de consecinţele produse în plan profesional şi familial, de atingerea adusă prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate persoanei în cauză, avându-se în vedere şi faptul că aceasta nu a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, precum şi faptul că suma acordată reprezintă maximul ce poate fi acordat în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a fost modificată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul P.C. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
În motivarea recursului său, reclamantul critică modalitatea în care instanţele de fond şi de apel au apreciat criteriile de cuantificare a daunelor morale. Recurentul reclamant consideră că suma de 5000 euro acordată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel este prea mică în raport de suferinţele îndurate de autorul său şi de întreaga familie, precum şi în raport de sumele acordate cu acest titlu în hotărâri ale C.E.D.O.
Recurentul pârât formulează, de asemenea, critici pe aspectul întinderii daunelor morale, apreciindu-se că suma acordată este prea mare.
La termenul de judecată din 17 februarie 2012, stabilit pentru soluţionarea recursurilor, recurentul pârât Statul Român, prin M.F.P. şi reprezentantul M.P. au invocat, ca motiv de ordine publică, incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, precum şi efectele deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011.
Examinând cu prioritate acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului reclamantului, admiterea recursului pârâtului şi pe fond respingerea acţiunii, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În condiţiile în care, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, examinarea condiţiilor şi criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă. Ca atare, Înalta Curte nu va mai examina criticile formulate de părţi privind modul de cuantificare a daunelor morale.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, va admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că va admite apelul aceleiaşi părţi, va schimba în tot sentinţa primei instanţe, iar pe fond va respinge acţiunea formulată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa împotriva deciziei civile nr. 50 din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia în sensul că:
Admite apelul aceluiaşi pârât împotriva sentinţei civile nr. 1574 din 04 octombrie 2010 a Tribunalului Prahova, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1047/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 103/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
