ICCJ. Decizia nr. 1040/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1040/2013
Dosar nr. 6480/91/2012
Şedinţa din camera de consiliu de la 27 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia Silvică Vrancea a chemat în judecată pârâtul N.M., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 61.033 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat patrimoniului unităţii prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că pârâtul, în calitate de pădurar în cadrul Ocolului Silvic Dumitreşti, avea obligaţia să asigure paza şi gestionarea stocului de masă lemnoasă. Cererea a fost formulată invocându-se dispoziţiile art. 269 C. mun. şi O.U.G. nr. 59/2000.
Tribunalul Buzău, prin Sentinţa civilă nr. 1369 din 17 octombrie 2012, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. mun. conflictele de muncă se soluţionează de instanţa pe raza căreia are sediul reclamanta.
La rândul său, Tribunalul Vrancea, prin Sentinţa civilă nr. 905 din 27 noiembrie 2012, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând că prezentul litigiu nu se soluţionează de jurisdicţia muncii prevăzută de art. 269 C. mun., ci de instanţele de contencios administrativ. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, art. 10 din Legea nr. 554/2004, reclamantul are dreptul de opţiune între instanţa de la domiciliul său sau de la domiciliul pârâtului, or, în speţă, reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului şi trebuie respectată voinţa reclamantei.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă, în raport de dispoziţiile art. 21 şi 22 alin. (3) C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Asupra conflictului negativ de competenţă ivit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Acţiunea introductivă priveşte răspunderea patrimonială a reclamantului N.M., pădurar în cadrul Direcţiei Silvice Vrancea, pentru prejudiciul cauzat instituţiei prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiunilor de serviciu.
Legea specială aplicabilă în materie, respectiv O.U.G. nr. 59 din 26 mai 2000, privind statutul personalului silvic, prevede expres la art. 58 alin. (1), că acest personal - indiferent dacă este personal contractual sau funcţionari publici - intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, în măsura în care această ordonanţă nu dispune altfel. Acest act normativ nu cuprinde dispoziţii exprese referitoare la răspunderea personalului silvic pentru pagubele aduse unităţilor din subordinea Regiei Naţionale a Pădurilor, ca urmare a neexercitării sau exercitării necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu, însă ulterior, printr-un nou act normativ, respectiv O.U.G. nr. 85 din 08 noiembrie 2006, privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, s-a reglementat expres prin art. 6 alin. (1) răspunderea patrimonială în conformitate cu cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, pentru pagubele produse pe suprafeţe de pădure pe care salariatul le are în pază, constatate şi evaluate în condiţiile acestei ordonanţe. Potrivit art. 270 alin. (1) C. mun., salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului, din vina şi în legătură cu munca lor. În ceea ce priveşte modul de recuperare a pagubei produse de salariat, art. 164 alin. (2) C. mun. prevede că reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului, nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Astfel, în cazul în care salariatul nu înţelege să achite de bunăvoie prejudiciul, angajatorul va trebui să promoveze o acţiune în realizare pentru repararea prejudiciului şi să obţină o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în acest sens. Prin urmare, răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale.
În consecinţă, pârâtul în speţă, fiind salariat şi neînţelegând să achite de bunăvoie reclamantei prejudiciul cauzat din vina sa şi în legătură cu munca sa, constatarea şi recuperarea acestuia, conform dispoziţiilor legale mai sus arătate, se face prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Referitor la competenta materială de soluţionare a cauzei, se reţine că în legătură cu litigiile privind sancţiunile disciplinare aplicate personalului silvic, O.U.G. nr. 59 din 26 mai 2000, prin art. 52, a prevăzut competenţa instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona plângerile pe care cei nemulţumiţi le pot face împotriva hotărârilor consiliului de disciplină. Legiuitorul, în această situaţie, nu a făcut distincţie între personalul contractual şi funcţionarii publici care formează personalul silvic din cadrul structurilor R.N.P. Romsilva, însă nu a arătat expres, în cazul litigiilor care privesc răspunderea patrimonială a salariatului pentru pagubele aduse unităţii, care este instanţa competentă material să le soluţioneze. Cum însă, atât sancţiunile disciplinare, cât şi răspunderea patrimonială se întemeiază pe raporturile de muncă sau de serviciu ale personalului silvic şi privesc activitatea desfăşurată de acesta în cadrul unităţii, se impune pentru identitate de raţiune, ca şi litigiile de genul celui de faţă să fie soluţionate de aceeaşi instanţă.
În sprijinul acestei soluţii trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 114 C. silvic în care se arată că personalul silvic, în exercitarea atribuţiunilor de serviciu privind paza fondului forestier, este asimilat personalului care îndeplineşte funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice, precum şi faptul că angajatorul este o autoritate publică în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aspecte care atrag de asemenea competenta instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor care privesc acest personal.
Cum, în speţă, reclamanta şi-a manifestat opţiunea, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi a depus cererea pe rolul Tribunalului Buzău, acesta este competent să soluţioneze cauza.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1043/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 104/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
