ICCJ. Decizia nr. 1043/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1043/2013
Dosar nr. 1843/30/2008*
Şedinţa publică din 28 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1843/30/2008, s-a admis în principiu cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.C.M.A.M. împotriva pârâţilor Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara, Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin Consiliul local al municipiului Timişoara; s-a dispus anularea Deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă Timişoara, respingându-se capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, cu obligarea pârâtului Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara, prin manager, la plata către reclamantă a sumei de 3539 RON, cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu, situat administrativ în Timişoara str. C.D.L. (compus din casă cu etaj şi curte în suprafaţă de 1020 m.p.) a fost preluat de Statul Român de la pârâţii M.A. şi soţia sa, A.M., în baza Decretului nr. 225/1963, în scopul amenajării unui centru balneofizioterapie.
Reclamanta P.C.M.A.M., în calitate de moştenitoare legală a foştilor proprietari tabulari, a formulat notificarea din 30 octombrie 2001 prin intermediul B.E.J. S.T. prin care a solicitat acordarea de despăgubiri, pentru ca ulterior, la 25 octombrie 2007 să-şi precizeze notificarea iniţială în sensul solicitării restituirii în natură a imobilului.
Prin Decizia nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara, prin manager, s-a respins notificarea din 30 octombrie 2001 formulată de reclamanta P.C.M.A.M., privind restituirea imobilului situat în Timişoara, Bv. C.D.L., înscris în CF xxx Timişoara, nr. top yyy.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că notificatoarea a solicitat iniţial despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, iar ulterior, printr-o cerere modificatoare, restituirea în natură a acestuia; că pe terenul şi construcţia revendicate s-au edificat după anul 1963 construcţii de utilitate publică, în prezent funcţionând în imobil secţia Clinica de Balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara; că imobilul este necesar potrivit scopului pentru care a fost trecut în proprietatea statului, folosinţa lui fiind esenţială pentru buna desfăşurare a activităţilor de utilitate publică; că partea din terenul expropriat care nu se afla sub construcţii este necesară pentru o bună utilizare a acestora, şi că, în raport cu specificul situaţiei, imobilul teren expropriat a fost şi este folosit potrivit scopului exproprierii, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate şi ocupă funcţional întreg imobilul şi terenul afectat.
S-a mai reţinut, în decizia contestată, că, în afara construcţiilor noi anterior arătate, după anul 1963 a mai fost construită şi o clădire cu suprafaţa desfăşurată de 133 mp, lipită de imobilul existent şi comunicând cu acesta, care, de asemenea, nu poate face obiectul revendicării şi faţă de care nu se mai păstrează actele doveditoare.
În motivarea deciziei, s-a arătat că, potrivit documentaţiei întocmit de către SC E. SA, suprafaţa construită după exproprierea imobilului depăşeşte cu 100% suprafaţa construită preluată de Statul Român, fiind incidente prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilul fiind astfel sustras sferei imobilelor care se restituie în natură.
Emitentul deciziei contestate a arătat şi faptul că revendicatoarea nu are certitudinea că antecesorii săi au fost despăgubiţi de stat pentru imobilul expropriat şi că procesul-verbal de evaluare a imobilului emis de Sfatul Popular al oraşului Timişoara la 08 septembrie 1963 conduce mai degrabă la concluzia că antecesorii revendicatoarei au fost despăgubiţi, Decretul nr. 225/1963 fiind de expropriere pentru cauze de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
S-a mai invocat în decizia contestată şi faptul că procesul având ca obiect obligarea Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara la soluţionarea notificării nu s-a judecat în contradictoriu cu proprietarul imobilelor revendicate (C.L.M.T.), acestuia nefiindu-i opozabile hotărârile pronunţate, că au fost respectate prevederile legale în vigoare la data exproprierii şi că la dosar nu au fost depuse probe din care să rezulte faptul că proprietarii au efectuat demersuri în vederea recuperării despăgubirilor calculate de către Comisia de Evaluare sau că ar fi contestat suma calculată cu acest titlu.
Instanţa de fond a reţinut ca nelegală Dispoziţia nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara, întrucât, în măsura în care s-a ajuns la concluzia că restituirea în natură a imobilului revendicat nu este posibilă, având în vedere că suprafaţa construcţiilor nou edificate depăşeşte cu peste 100% suprafaţa care a fost preluată de Statul Român, emitentul deciziei trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, respingând cererea de restituire în natură, să stabilească îndrituirea reclamantei, în calitate de moştenitor al foştilor proprietari tabulari, la măsuri reparatorii prin echivalent. Aceasta întrucât reclamanta, în calitate de moştenitor al foştilor proprietari tabulari, potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. aa/2003 emis de BNP D.G.C., are vocaţia, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) rap. la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la a obţine măsuri reparatorii.
Prin Decizia civilă nr. 106/A din 22 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 1843/30/2008, s-a admis apelul declarat de reclamanta P.C.M.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 3911 din 22 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1843/30/2008, s-a desfiinţat sentinţa civilă de mai sus şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, Tribunalul Timiş, iar prin Decizia nr. 1539 din 22 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1843/30/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 1843/20/2008*, la data de 20 iulie 2011, şi, în suplimentarea probatoriului, instanţa a solicitat reprezentantului reclamantei depunerea la dosar a extrasului de carte funciară la zi privind imobilul în litigiu.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, raportat la obiectul cauzei - contestaţie împotriva Deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă în condiţiile Legii nr. 10/2001 de Primarul municipiului Timişoara, s-a recalificat calea de atac dedusă judecăţii, din apel, în recurs.
Prin Decizia nr. 1286R din 20 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis recursul declarat de recurentă, s-a schimbat în parte sentinţa recurată, în sensul că a fost obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, potrivit titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi s-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că faţă de actele şi lucrările cauzei, soluţia instanţei de fond, de respingere a cererii de restituire a imobilului revendicat de contestatoare (aceeaşi, de altfel, ca şi soluţia dată prin Decizia nr. 356 din 11.01.2008 emisă de Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara), este legală, întrucât, din concluziile expertizelor întocmite în cauză, rezultă fără dubiu că aria desfăşurată a construcţiilor nou edificate depăşeşte cu peste 100% suprafaţa construcţiilor preluate de Statul Român; că suprafaţa desfăşurată a corpurilor de clădire preluate de Statul Român de la foştii proprietari tabulari a fost de 595,87 m.p., iar, în prezent, totalul suprafeţei desfăşurate a construcţiilor edificate după exproprierea imobilului pe parcela nr. top. yyy este de 710,05 m.p.; că, în afara acestei suprafeţe de 710,05 m.p., există prelungiri ale construcţiilor nou edificate şi pe parcelele învecinate, nr. top. yyy, aaa/1/1 şi cc/1/2, iar imobilele nou edificate au o funcţionalitate comună cu imobilul existent la momentul exproprierii din punct de vedere funcţional, în ele desfăşurându-şi activitatea secţia Clinică de Balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara.
S-a conchis că cererea contestatoarei P.C.M.A.M. de restituire în natură a imobilului revendicat a fost în mod corect respinsă, fiind incidente prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "... în situaţia imobilelor construcţii ce fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la capitolul III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent".
Textul de lege incident este imperativ în ceea ce priveşte imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, dacă aria desfăşurată a construcţiilor nou edificate depăşeşte cu 100% aria construcţiilor preluate de către stat.
Această dispoziţie este imperativă, chiar şi în situaţia în care construcţiile nou edificate ulterior preluării imobilului sunt construcţii de sine stătătoare, astfel cum s-a susţinut şi în speţa de faţă, cu atât mai mult cu cât toate aceste construcţii nou edificate, prin modul lor de construire şi poziţionare în raport cu imobilul iniţial şi mai ales prin destinaţia şi funcţionalitatea lor, constituie un corp comun cu destinaţia funcţionării secţiei Clinice de Balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara.
S-a concluzionat, că, faţă de împrejurarea imposibilităţii restituirii în natură a imobilului, în mod evident, contestatoarea este îndreptăţită la beneficiul măsurilor reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.C.M.A.M., care, indicând art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
Greşit Curtea de Apel Timişoara nu a soluţionat cauza ca instanţă de apel, faţă de decizia civilă nr. 1539 din 22 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce stabileşte irevocabil faptul că se casează decizia recurată şi se trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, (art. 315 C. proc. civ.), decizie ce consfinţeşte alături de dispoziţiile art. XXVI, din Legea nr. 202/2010, faptul că art. 26. alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică proceselor aflate în "curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi", ceea ce dovedeşte în speţa de faţă o greşeală a instanţei de apel, care a calificat calea de atac ca fiind recurs.
S-a mai arătat, că instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5), C. proc. civ.; că instanţa de control judiciar, rezumându-se în a reitera în primele 6 pagini ale corpului hotărârii recurate cronologia evenimentelor şi litigiilor purtate în speţă, în doar 2 pagini nu a motivat juridic care sunt considerentele pentru care a admis recursul; că instanţa de apel a nesocotit principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, şi a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în care aceasta nu s-a pronunţat asupra unor chestiuni procesuale solicitate privind modul de partajare a construcţiilor noi edificate, alăturate construcţiei expropriate; că, deşi reclamanta s-a arătat disponibilă a parcurge procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată a înlăturat aceste apărări, procedurile invocate nefăcând obiectul dezbaterii, părţile fiind private astfel de posibilitatea de a-şi susţine şi dovedi drepturile, de a combate susţinerile părţii potrivnice sau de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune în exercitarea rolului său activ conferit de art. 129 C. proc. civ.
De asemenea, s-a mai arătat că atât pârâtul, cât şi instanţele judecătoreşti, care nu a convenit cu reclamanta, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, aveau obligaţia să respecte principiul instituit de lege cu privire la prevalenţa restituirii în natură a imobilelor şi să dispună restituirea în natură a imobilelor în litigiu, inclusiv a construcţiilor edificate cu autorizaţie dar care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, pârâtul Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât hotărârea recurată este definitivă şi irevocabilă, fiind pronunţată în recurs, iar prin încheierea de la termenul din 11 octombrie 2012, Înalta Curte a respins această excepţie ca neîntemeiată, pentru considerentele reţinute în conţinutul acesteia.
Criticile formulate de recurenta pârâtă, aşa cum au fost expuse mai sus, fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 1, 5, 7 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 (3) C. proc. civ., iar instanţa, analizând cu prioritate motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., asupra căruia au avut loc dezbaterile, constată recursul întemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale."
Potrivit art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, art. 12 "decizia sau după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, a entităţii învestite cu soluţionarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel", iar potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010 şi care a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2010 "Dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
În speţă, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 prima instanţă se pronunţase iar la data soluţionării cauzei în cel de al doilea ciclu procesual, sentinţa primei instanţe îşi producea efectele, câtă vreme decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual, prin care se desfiinţa sentinţa primei instanţe şi se trimitea cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, fusese casată prin decizia pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual.
Prin urmare, hotărârea primei instanţe este supusă apelului şi recursului, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, faţă de dispoziţiile art. XXVI din acelaşi act normativ, întrucât în cauză prima instanţă a pronunţat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, care îşi producea efectele astfel că nelegal curtea de apel a recalificat calea de atac exercitată de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe ca fiind recurs şi nu apel, şi a soluţionat calea de atac în complet nelegal constituit, din trei judecători şi nu din doi judecători, încălcând dispoziţiile art. 54 (2) din Legea nr. 304/32004.
Faţă de considerentele expuse, constatând că motivul de ordine publică invocat de reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., este întemeiat, instanţa, în baza art. 312 (3) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte motive de recurs, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, ca instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta P.C.M.A.M. împotriva Deciziei nr. 1286/R din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara , secţia civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, ca instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1047/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1040/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
