ICCJ. Decizia nr. 1052/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1052/2013
Dosar nr. 6556/118/2008
Şedinţa publică din 28 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4943 din 4 octombrie 2011, Tribunalul Constanţa a respins excepţia calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Oraşul Eforie, prin primar, ca nefondate; a respins acţiunea reclamantei N.S., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al oraşului Eforie, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC M.T. SRL ca fiind lipsită de interes şi a admis acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Eforie, prin primar şi SC M.T. SRL.
Societatea pârâtă a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Eforie Nord, str. O., compus din teren în suprafaţă de 385 mp şi construcţie Hotel P., St+P+3E, cu nr. cadastral aaa, înscris în CF nr. xxx a localităţii Eforie.
Pârâtul Oraşul Eforie a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Eforie Nord, str. O., compus din teren în suprafaţă de 482,63 mp, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa totală de 867,63 mp determinată prin aliniamentele de punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8, şi cea de 385 mp arătată mai sus, aşa cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de ing. M.V.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată.
Pârâţii Oraşul Eforie şi SC M.T. SRL au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 2.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5925/1935, P.I. a cumpărat suprafaţa de 867,63 mp situată în comuna Eforie, judeţul Constanţa, pe care a edificat o construcţie denumită Vila M., ce a fost ocupată în anul 1941 de trupele germane şi care, în anul 1948, a fost preluată de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale. Imobilul teren în suprafaţă de 867,63 mp şi construcţie - Vila M. - au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din certificatul nr. 6517/1996.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. vv/1963 şi a certificatului de calitate de legatar universal nr. bb/1999, rectificat prin procesul-verbal din 20 iulie 2000, unica moştenitoare a defunctului P.I. este reclamanta, în calitate de legatară universală.
Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la întregul imobil, emiţându-se de către pârâta SC E. SA (actuala SC T.H.R. M.N. SA) Decizia nr. 626 din 14 septembrie 2001, prin care s-a respins notificarea.
Prin Sentinţa civilă nr. 392/2003, Tribunalul Constanţa a admis în parte contestaţia reclamantei, a anulat Decizia nr. 626/2001, a obligat pârâta SC E. SA să facă contestatoarei o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului şi a respins cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. şi a Statului Român.
Prin Decizia nr. 91/C/2003, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul pârâtei SC E. SA, a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 392/2003, în sensul că a înlăturat obligaţia de a face oferta prin echivalent şi a menţinut restul dispoziţiilor. Recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 91/2003 a Curţii de Apel Constanţa s-a perimat, constatarea perimării făcându-se de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9336/2006.
Au fost înlăturate susţinerile pârâţilor referitoare la faptul că Hotelul P. nu este aceeaşi clădire cu cea care a fost preluată de către stat, anume Vila M., instanţa arătând că din procesul-verbal nr. 2807/1948 încheiat între delegatul Prefecturii jud. Constanţa şi delegaţii Casei Centrale a Asigurărilor Sociale cu ocazia predării-primirii Vilei M. rezultă că aceasta era o construcţie tip S+P+3E, în care la etajul 3 numărul de camere era mai mic.
Aceste date au fost coroborate cu expertiza tehnică efectuată în cauză de ing. C.M., P.N. şi N.D., care a stabilit că Hotelul P. are compunerea S+P+3E, în care subsolul este parţial, iar etajul 3 mai scurt decât celelalte 2, construcţia având o vechime de 72 - 74 ani, perioada de executare a acesteia stabilindu-se între anii 1936 - 1940.
A fost totodată înlăturată susţinerea pârâţilor potrivit căreia reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii autorului său asupra construcţiei Vila M. Instanţa a avut în vedere că deşi la dosar nu există o autorizaţie de construire referitoare la acest imobil, el a fost edificat în perioada 1936 - 1940, când nu era obligatorie emiterea unui asemenea act, impus abia după intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 şi doar pentru anumite localităţi.
Judecătorul fondului a făcut trimitere la documentele ce atestă înscrierea autorului reclamantei ca proprietar al acestei construcţii, dar şi la prezumţia dedusă din dispoziţiile art. 492 C. civ.
În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a imobilului, instanţa de fond a arătat că prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a realizat o privare a autorului reclamantei de dreptul său de proprietate fără nici o indemnizaţie, fapt contrar dispoziţiilor Constituţiei din 1948 şi ale art. 480 C. civ. Mai mult, actul normativ de preluare, Decretul nr. 92/1950, a fost declarat ca fiind abuziv prin Legea nr. 10/2001.
În legătură cu apărările pârâtei SC M.T. SRL privind trecerea imobilului-teren şi construcţie în proprietatea statului în mod valabil, astfel cum a stabilit curtea de apel în Decizia nr. 91/C/2003, bunul intrând în mod corect şi valabil ulterior în patrimoniul vânzătoarei SC T.H.R. M.N. SA, instanţa de fond le-a considerat ca fiind pertinente în raport de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a apreciat că hotărârea judecătorească menţionată face ca problema valabilităţii titlului statului asupra imobilului preluat abuziv să nu mai fie pusă în discuţie pentru a doua oară.
În speţă, însă, a arătat instanţa de fond, se pune problema comparării titlurilor, acestea provenind de la autori diferiţi, iar în legătură cu modalitatea de transmitere a imobilului ulterior preluării lui de către stat, s-a reţinut că acesta a fost dat iniţial în administrarea întreprinderii de Hoteluri şi Restaurante E., care a suferit o reorganizare în baza Legii nr. 15/1990, înfiinţându-se, conform H.G. nr. 1041/1990, SC E. SA, imobilul construcţie Hotel P. trecând în patrimoniul acesteia.
Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria qqq nr. ccc/1999, terenul în suprafaţă de 385,47 mp a fost atestat ca fiind proprietatea exclusivă a acestei societăţi.
Pârâtul Oraşul Eforie a dobândit terenul în suprafaţă de 482,63 mp în baza dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, iar pârâta SC M.T. SRL a dobândit imobilul format din teren de 385 mp şi construcţie - Hotel P., prin cumpărare de la SC T.H.R. M.N. SA (fosta SC E. SA) în baza contractului de vânzare-cumpărare din 9 iunie 2009.
Tribunalul a stabilit astfel, pe baza probelor administrate, că ambele părţi prezintă titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil, motiv pentru care urmează a se stabili care este verus dominus.
Pornind de la aceste premise, s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5925/1935 al autorului reclamantei, care a fost şi transcris în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni sub nr. 1932 din 9 aprilie 1935, este mai vechi şi mai bine caracterizat decât titlul autorului pârâtului Oraşul Eforie (în speţă statul), care nici nu a efectuat operaţiunile de publicitate spre opozabilitate.
În raport cu titlul societăţii pârâte, instanţa de fond a reţinut că aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la SC T.H.R. M.N. SA, iar în compararea de titluri urmează a fi aplicate aceleaşi criterii, anume cel al publicităţii şi al datei dobândirii proprietăţii.
Instanţa de fond a făcut trimitere la problema conflictului de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului imobil preluat de stat, arătând că în jurisprudenţă s-a statuat constant asupra preferabilităţii celui din urmă, această prevalenţă impunându-se ca urmare a necesităţii asigurării securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice, şi că această soluţie are suport în raţiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei în drept - principiu ce se regăseşte în adagiul error communis facit jus.
Pentru a se aplica acest principiu este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: eroarea subdobânditorului cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie să fie o eroare comună şi invincibilă, iar buna-credinţă a subdobânditorului trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.
În speţă, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie, pârâta cumpărătoare nefiind de bună-credinţă la momentul încheierii contractului, câtă vreme avea reprezentarea faptului că nu tranzacţionează cu adevăratul proprietar al bunului, societatea pârâtă fiind înştiinţată (astfel cum reiese din declaraţia de martor), înainte de încheierea actului, că pentru imobil s-a formulat cerere de restituire de către reclamantă. în antecontract, s-a specificat faptul că promitentul cumpărător ia cunoştinţă de faptul că activul Hotel P. are un dosar de revendicare pe rolul Tribunalului Constanţa.
Prin urmare, s-a negat faptul că societatea pârâtă are un bun în sensul Convenţiei ori o speranţă legitimă corelată cu o jurisprudenţă constantă, câtă vreme acestea sunt recunoscute doar în favoarea subdobânditorilor de bună-credinţă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia I Civilă, prin Decizia nr. 42/C din 12 martie 2012, a admis apelurile declarate de pârâţii Oraşul Eforie, prin primar, şi de SC "M.T." SRL; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei faţă de pârâţii Oraşul Eforie şi SC "M.T." SRL, a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea dreptului de opţiune între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă (Legea nr. 10/2001) şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, deoarece o asemenea viziune ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală.
În egală măsură, s-au reiterat consideraţiile făcute prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, care au statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare, dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reţinându-se că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa supremă a stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiţie şi a dreptului reclamantului de a se adresa unei instanţe, consacrate prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, nu se poate susţine în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în orice situaţie - a acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept.
Pe raţionamentul relevat de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că deşi instanţele care au admis acţiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, cu nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale şi cu încălcarea principului specialia generalibus derogant, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Curtea a avut în vedere - în acest context - că după intrarea în vigoare a normei speciale în materie, reclamanta pretins titulară a unui drept ce ar fi putut fi recunoscut şi valorificat în reglementarea anterioară, nu mai putea apela la construcţia juridică a clasicei acţiuni în revendicare fondate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., pretinzând să i se compare titlul cu cel al pârâţilor după ce în prealabil uzase fără succes de prevederile Legii nr. 10/2001.
Reglementând un cadru juridic nou pentru pretenţiile persoanelor în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a părăsit norma generală pentru acest tip de speţe, fiind mai presus de orice îndoială că singura problemă care s-ar putea invoca este aceea ca această nouă cale oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins să fie şi efectivă, adică să fie susceptibilă a da o satisfacţie echitabilă reclamantului, în măsura în care i se recunoaşte existenţa dreptului subiectiv.
Privită din această perspectivă, metoda comparării de titluri nu îşi mai găseşte configuraţia sub noua reglementare, iar din acest punct de vedere în mod greşit prima instanţă a aplicat tehnică juridică a definirii titlului cel mai vechi şi mai bine caracterizat al părţilor, în raport de titlul statului, ajungând să impute statului lipsa formalităţilor de publicitate.
Procedând în acest mod şi având reflexul comparării titlurilor pentru a identifica pe verus dominus, instanţa de fond s-a aflat în dificultate când a pus problema verificării titlului preferabil, stabilind în final că pârâtul Oraşul Eforie nu putea obţine valabil bunul de la stat, iar pârâta SC M.T. SRL nu poate fi considerată subdobânditor de bună-credinţă, luând în considerare declaraţia unui martor care a afirmat că societatea a urmărit să cumpere imobilul de la reclamantă şi pe anumite prevederi ale contractului.
Judecătorul fondului a ignorat faptul că în prezent societatea pârâtă are asupra bunului un titlu valabil, în baza unui contract translativ de drepturi care nu a fost declarat ca lovit de nulitate şi care creează în patrimoniul acesteia un drept de proprietate protejat la rândul său prin art. 1 din Protocolul I adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În realitate, instanţa de fond nu avea decât a verifica, în lumina dezlegării obligatorii statuate, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sub un prim aspect, dacă reclamanta se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, recunoscut printr-o hotărâre anterioară (astfel cum se arată de altfel în cauza Atanasiu c. România, parag. 140 - 143), iar sub un al doilea aspect, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.
Nu era din acest punct de vedere lipsită de relevanţă împrejurarea că, în speţă, reclamanta N.S. a iniţiat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, contestând Decizia nr. 626 din 14 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului Hotel P. şi a terenului de 867,6 mp, pe motiv că imobilul intră sub incidenţa art. 27 din legea specială.
Această decizie a fost iniţial anulată, conform Sentinţei civile nr. 32 din 24 martie 2003 a Tribunalului Constanţa, în sensul că unitatea deţinătoare a fost obligată să facă reclamantei o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii întregului imobil, iar prin Decizia civilă nr. 91C din 17 septembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis apelul SC E. SA şi a schimbat în parte hotărârea, în sensul că a înlăturat obligaţia impusă pârâtei apelante. Prin urmare, intimata reclamantă nu a obţinut recunoaşterea, mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a unui drept care să fie privit ca "bun" în înţelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, pentru a se legitima într-o veritabilă acţiune în revendicare pornită asupra terţului subdobânditor.
În privinţa existenţei, în sensul arătat de Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unui drept de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă, Curtea a reţinut că acesta nu poate fi ignorat şi nici apreciat, astfel cum s-a arătat, în absenţa unui petit distinct în nulitate, ca lipsit de orice efecte în planul raporturilor juridice.
Împrejurarea că apelanta SC M.T. SRL are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu poate fi negată pe anumite prevederi contractuale care ar induce conivenţa frauduloasă a părţilor contractante, ori pe declaraţia testimonială a soţiei procuristului reclamantei, care nu poate fi considerată ca obiectivă, dat fiind raportul juridic de mandat dintre soţul martorei şi reclamanta intimată, precum şi pe teza probatorie afirmată, anume existenţa unor discuţii între reprezentanţii societăţii şi reclamanta N. pentru a achiziţiona imobilul direct de la aceasta.
Faptul că o persoană înţelege să cumpere un bun aflat în acel moment în litigiu nu atestă în orice situaţie reaua-credinţă a cumpărătorului, cum arată judecătorul fondului, pentru că, după cum s-a dovedit, dreptul de proprietate asupra bunului al societăţii vânzătoare s-a consolidat, fiind transmis în mod valabil terţului subdobânditor SC M.T. SRL.
Deşi au fost iniţiate demersurile specifice pe temeiul legii noi, reclamanta a înţeles să sesizeze ulterior instanţa cu o acţiune în revendicare clasică, pentru a pretinde compararea titlurilor, urmărind în această modalitate să înlăture titlurile constituite pe cel al statului, fără a pretinde şi obţine nulitatea titlului societăţii apelante şi nesocotind în acest mod aplicarea principiului electa una via.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.S., iar în dezvoltarea criticilor formulate, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat următoarele;
Decizia recurată este netemeinică şi nelegală, întrucât s-a pornit de la ideea că prin Deciziile nr. XX/2007 şi nr. 33/2008 ale Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înlăturat fără echivoc dreptul reclamantei de a formula o acţiune în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., dacă aceasta a formulat notificare şi a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar şi în ipoteza de faţă, în care, prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, acesteia nu i s-a restituit nici imobilul în natură şi nici în echivalent.
În motivarea deciziei, s-a menţionat că respingerea ca inadmisibilă în orice situaţie a acţiunii în revendicare nu ar echivala cu o încălcare flagrantă a respectării liberului acces la justiţie, deşi în dispozitivul deciziei recurate nu s-a făcut precizarea dacă acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată.
De asemenea, s-a mai arătat că, trecând peste dreptul constituţional privitor la liberal acces la justiţie, acest principiu este consacrat şi prin art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi că decizia recurată este nelegală şi pentru că reclamanta posedă un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă, cu motivarea că este inadmisibilă, întrucât normele convenţionale prevalează faţă de dispoziţiile Deciziilor nr. 33/2008 şi nr. XX/2007, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
Ulterior, peste termenul legal de motivare a recursului, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., la 7 noiembrie 2012, deci tardiv, reclamanta N.S. a completat criticile formulate împotriva deciziei recurate, fără ca prin acestea să se invoce motive de ordine publică, astfel că sancţiunea este aceea a neprimirii şi analizării lor.
De altfel, cu privire la aceste critici formulate de reclamantă peste termenul legal, apărătorul reclamantei, cu ocazia dezbaterilor, le-a calificat note scrise.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, invocată de intimata pârâtă SC M.T. SRL prin întâmpinare, pentru neindicarea unor motive de nelegalitate, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă, pentru cele ce succed:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni: a) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Or, cererea de recurs formulată de reclamantă cuprinde motivul de nelegalitate pe care aceasta se întemeiază, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea sa.
Prin urmare, instanţa, analizând recursul declarat de recurenta reclamantă, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată următoarele;
Obiectul acţiunii deduse judecăţii la prima instanţă îl constituie acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, prin naţionalizare.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a soluţionat litigiu pe fond, în sensul că a admis în parte acţiunea având ca obiect revendicarea imobiliară, iar instanţa de apel, prin decizia recurată, a admis apelul declarat de pârâţi, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe în sensul că a respins acţiunea reclamantei faţă de pârâţii Oraşul Eforie şi SC M.T. SRL, a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Potrivit art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.
În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanta a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin decizia emisă în baza acestui act normativ, ce a fost supusă controlului jurisdicţional, a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume "Specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, "potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale".
Cu toate aceste, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care aceasta din urmă are aplicabilitate.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, şi dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine, că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau principiului securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vederea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009, parag. 23, etc).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, aşa cum este cazul în speţă, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006, parag. 29, etc).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010), către reclamant, care în dovedirea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu a invocat titlul originar al autorului său.
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare.
Referitor la preferabilitatea titlurilor pârâţilor SC M.T. SRL şi Oraşul Eforie, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică titlurile de proprietate, consolidate prin neatacarea lor înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un "bun actual", potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la imobilul în litigiu nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă potrivit cărora instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului, iar în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă SC M.T. SRL.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva Deciziei nr. 42/C din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 105/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1049/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
