ICCJ. Decizia nr. 338/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 338/2013
Dosar nr. 850/194/2009
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 993 din 03 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 850/194/2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.E. împotriva pârâtului Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, având ca obiect despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
A obligat pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Finanţelor Publice Caraş-Severin să plătească reclamantului suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
A luat act de renunţarea reclamantului la capătul de cerere ce vizează deportarea în U.R.S.S. şi a daunelor materiale.
A respins ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat în primă instanţă că, prin acţiunea civilă reclamantul P.E. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, se arată că, prin sentinţa penală nr. 792 din 12 iunie 1951 a Tribunalului Militar Timişoara din dosarul penal nr. 349/1951, reclamantul a fost condamnat în baza art. 1 lit. c) şi d) Decretul nr. 163/1950, art. 4 din acelaşi decret, art. 3 şi 157 C. pen. la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra securităţii interne săvârşită prin acte de teroare.
Prin sentinţa penală rămasă definitivă a fost de asemenea obligat să plătească statului român despăgubiri civile. Conform art. 304, l-a obligat să plătească statului român suma de 2000 lei cheltuieli de judecată şi s-a dispus confiscarea armamentului deţinut la data săvârşirii infracţiunilor (art. 304 alin. (2)). Din această condamnare reclamantul a executat 13 ani, 9 luni şi 23 zile.
Datorită detenţiei şi a condiţiilor inumane în care a fost supus anchetei în puşcăriile comuniste, reclamantul este în prezent grav bolnav, neputându-se deplasa şi întreţine, însă cu ajutorul rudelor sale reuşeşte să comunice şi să trăiască, amintindu-şi uşor faptele şi condiţiile prin care a trecut.
Acţiunea a fost precizată la data de 22 aprilie 2010 în sensul că solicită despăgubiri morale şi materiale doar pentru condamnarea abuzivă şi pentru confiscarea armei deţinute. Ulterior, la data de 17 iunie 2010, a fost din nou precizată în sensul renunţării la capătul de cerere privind despăgubirile materiale.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut ca fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţie şi că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune imposibil de echivalat băneşte. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
Se constată că satisfacţia echitabilă pretinsă cuprinde în speţă, două componente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.
În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea şi pe de altă parte, în concret, s-a ţinut seama de personalitatea lui P.E.
A fost avută în vedere de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare: consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel deopotrivă, atât reclamantul P.E. şi continuat de intervenienta S.E., cât şi pârâtul D.G.F.P. Caraş-Severin.
În apelul lor comun, reclamantul şi intervenienta, după ce au reiterat starea de fapt şi de drept cu care a investit instanţa de fond, au susţinut că decizia Curţii Constituţionale nu poate retroactiva şi în acelaşi timp, că suma de 200.000 euro acordată de instanţa de fond este derizorie, în raport cu suferinţele îndurate.
Pe de altă parte, prin apelul său, apelantul - pârât a susţinut că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, nu şi la urmaşii acestora, şi în plus, a susţinut că acest regim reparator nu poate fi aplicat persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al deportării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În plus, în această ipoteză, potrivit apelantului - pârât, nici victima, nici soţul supravieţuitor ori descendenţii de gradul I sau II, nu pot fi beneficiari ai Legii nr. 221/2009, iar dacă s-ar considera totuşi altfel, atunci se impune obligarea reclamantei la returnarea tuturor sumelor încasate de către soţul antecesor, în baza dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990.
În sfârşit, apelantul - pârât a susţinut că instanţa de fond a stabilit un cuantum disproporţionat şi nerezonabil al daunelor morale în cuantum de 200.000 euro, raportat la întinderea prejudiciului real suferit şi că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Nu în ultimul rând, pârâtul - apelant a mai arătat că odată cu adoptarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a dispărut temeiul de drept în virtutea căruia s-ar fi putut acorda compensaţii financiare, pentru prejudiciul moral suferit de victimele regimului comunist.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 15/A din 2 februarie 2012 a respins apelurile declarate de reclamantul P.E. şi continuat de intervenienta S.E. împotriva sentinţei civile nr. 993 din 03 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. 850/194/2009.
A admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
A schimbat sentinţă apelată, în sensul că a respins acţiunea în totalitate.
Considerentele instanţei de apel au constat în următoarele aspecte:
Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat ca prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în ce; de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2008, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea constata că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croaţia, unde era avuta in vedere o hotărâre definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivităţii.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
De altfel, aceasta interpretare a fost însuşită şi preluată si de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, obligatorie de asemenea pentru instanţele naţionale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S.E.I., C.I.P., S.N., S.L., P.A. şi P.M. în calitate de continuatori ai acţiunii formulată de reclamantul P.E., prin care au solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin criticile invocate, recurenţii au susţinut că au invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Drepturilor Omului, care prevalează deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi 1358/2010, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Arată că în continuare subzistă prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, întrucât a aprecia în alt mod înseamnă a exista un tratament discriminatoriu între persoanele îndreptăţite la despăgubiri în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre, deşi cererile de chemare în judecată au fost depuse în acelaşi timp.
Recurenţii mai arată că legea aplicabilă acţiunii până la soluţionarea irevocabilă a cauzei rămâne 221/2009, iar dispoziţiile noi ale legii nu pot retroactiva.
Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., a luat în examinare excepţia tardivităţii declarării recursului, reţinând următoarele:
Dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. stabilesc că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Din dispoziţiile citate mai sus rezultă că pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului s-a instituit un termen legal de 15 zile, care reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia, partea îndreptăţită se poate adresa instanţei.
În speţă, din înscrisurile dosarului rezultă că decizia recurată a fost comunicată reclamanţilor la data de 14 martie 2012, conform dovezii de primire şi procesul verbal de predare, din dosarul Curţii de Apel Timişoara, iar recursul a fost declarat la data de 20 aprilie 2012 - data poştei (fila 4 - dosar recurs).
Se observă că de la data comunicării deciziei - 14 martie 2012 - stabilită ca moment de la care încep să curgă cele 15 zile, depunerea recursului s-a făcut cu depăşirea termenului de exercitare prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
În consecinţă, cum recurenţii nu au formulat o cerere de repunere în termen, în condiţiile art. 103 C. proc. civ., înalta Curte, constată că recurenţii au exercitat tardiv calea de atac a recursului, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.I.P., P.M., P.A., S.E.I., S.L., S.N. împotriva deciziei civile nr. 15/A din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara - secţia I civilă ca tardiv formulat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 341/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 313/2013. Civil. Anulare incident plată. Recurs → |
|---|
