ICCJ. Decizia nr. 1201/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şi JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1201/2013
Dosar nr. 50217/3/2010
Şedinţa publică de la 21 martie 2013
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele :
Prin cererea înregistrată la data os 18 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 50217/3/2010, reclamanta SC Y.F. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Sectorului 6 Bucureşti solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa instanţa sa dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.722.720.82 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 930 din 18 mai 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că intre reclamantă şi pârâtă s-au derulat o serie de procese civile in faţa mai multor instanţe şi în care societatea reclamantă a avut câştig de cauză.
Reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 998 -999 C. civ., potrivit cărora orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauza nu au fost probate elementele necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului şi anume: fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamantă.
Astfel, fapta de a promova o acţiune în justiţie sau de a formula apărări în proces, având în vedere poziţia de „pârât" a Primarului Sectorului 8, nu reprezintă o faptă ilicită.
De asemenea, plata onorariului de avocat nu reprezinte un prejudiciu decât în măsura în care partea ar fi pierdut procesul situaţie care nu se regăseşte în speţă, iar reclamanta nu a justificat nici interesul în formularea prezentei acţiuni.
Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 1189 C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 21 ianuarie 2012 a declarat apel reclamanta SC Y.F. SRL, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Ia data de 31 octombrie 2011.
în motivare, apelanta reclamantă a arătat că instanţa a fost sesizată de către reclamantă cu analizarea raportului juridic delictual ce are Ia baza culpa procesuală a pârâtului» care a demolat nelegal construcţiile reclamantei şi datorită acestui fapt ilicit pârâtul a pierdut procesul şi a fost obligat Ia plata despăgubirilor.
Drept consecinţă directă este şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ce au fost determinate de cauza privind anularea actelor administrative ilicite şi obligarea Ia despăgubiri civile.
Astfel, atâta vreme cât s-a admis capătul de cerere principal privind obligarea pârâtului Ia plata despăgubirilor civile, este legitimă şi admiterea capătului de cerere, formulat pe cate separată, privind obligarea acestuia Ia plata cheltuielilor de judecată.
Cu alte cuvinte, cererea accesorie privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu poate avea decât regimul juridic al capătului principal de cerere, în sensul că şi cererea ce face obiectul prezentei cauze trebuie să fie admisă.
Instanţa de fond a apreciat într-un mod surprinzător că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei elementelor necesare pentru antrenarea răspunderii pârâtului, considerând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 938 - 999 C. civ.
În realitate, ne aflăm în faţa unui caz clasic de răspundere reglementată de textele de lege menţionate, care arata clar că cel care produce o pagubă altuia este ţinut a o repara.
Poziţia pârâtului reprezintă un comportament culpabil care a fost sancţionat într-o primă fază prin admiterea acţiunii în daune formulate de reclamantă împotriva primarului, prin sentinţa civila nr. 1745 din 30 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX contencios administrativ şi fiscal.
Acţiunea de faţă este urmarea firească a celei de mai sus, prin care reclamanta, în perfectă conformitate cu legea şi cu practica judiciară constantă în materie, solicită pe cale separată cheltuieli de judecată. Aceste sume sunt datorate de pârât ca urmare a reţinerii culpei sale şi reprezintă, în acelaşi timp, parte a prejudiciului suferit de reclamantă.
Susţinerile instanţei de fond legate de „lipsa de interes ” a reclamantei de a-şi recupera cheltuielile de judecată sunt lipsite de logică, de vreme ce aceste cheltuieli (onorariu de avocat) au fost efectuate de reclamantă în vederea şi pentru promovarea acţiunii în pretenţii (care a trecut prin toate fazele procesuale, inclusiv contestaţii în anulare, contestaţii la executare, strămutări ale cauzei etc.) pentru realizarea unei apărări de specialitate care, în final a contribuit în mod decisiv la obţinerea unei sentinţe de admitere a acţiunii.
Cum aceste cheltuieli sunt reale, au fost dovedite cu actele depuse la dosar şi au fost solicitate pe cale separată, instanţa de fond nu avea altă soluţie decât aceea de a verifica exactitatea acestor sume relativ la actele depuse la dosar şi admiterea acestora.
Apelanta reclamantă a mai arătat că speţa a fost una de mare dificultate, a comportat un volum de muncă deosebit pentru apărător, a impus numeroase deplasări şi, în plus, onorariul de avocat a fost un onorariu în limitele legii, acceptat şi achitat de reclamantă.
Legat de această problemă, nu trebuie omis faptul că reclamanta şi avocatul său sunt din Bacău, iar litigiile s-au desfăşurat în Bucureşti şi în Braşov. Toate cheltuielile cu aceste deplasări, consecinţele acestora asupra celorlalte cauze în care avocatul a fost angajat, la numeroasele termene, inclusiv faptul că se pierdea o zi întreagă numai cu această cauză, au fost cuprinse în cuantumul onorariului de avocat.
În afara practicii judiciare interne, aplicabilă în speţă este şi jurisprudenţa Curţii de Ia Strasbourg în materie, care a statuat că rambursarea cheltuielilor trebuie să se facă în măsura în care acestea sunt reale, necesare şi rezonabile (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României),
La termenul din 26 ianuarie 2012, intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat.
I. În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că în lipsa complinirii acestor obligaţii de către apelantă la prima zi de înfăţişare, intimatul a solicitat decăderea acesteia din dreptul de a motiva apelul.
II. Intimatul pârât a mai arătat că nu reiese de nicăieri cine este semnatarul cererii de apel.
III. Instanţa a fost sesizată cu o cerere având ca obiect pretenţii constând în cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de avocat şi nu cu un raport juridic delictual deja stabilit de o altă instanţă. Nu exista nicio consecinţă „directă ” ce ar putea rezulta din simpla anulare a unor acte administrative şi acordare de despăgubiri.
IV. „Regim juridic” şi „admiterea” unei cereri, fie ea şi accesorie (ceea ce nu este cazul în speţa de faţă) nu sunt echivalente, în ciuda susţinerilor apelantei reclamante.
O cerere de anulare a unui act administrativ nu are acelaşi set de reglementări (temeiuri juridice) ca şi o cerere de restituie onorariu de avocat, ci sunt cereri distincte, analizate separat şi independent de către instanţă.
V. Apelanta reclamanta confundă paguba, astfel cum era ea prevăzută de art. 998 - 999 C. civ. - în speţă onorariul de avocat - cu aşa-zisele pierderi pentru care a primit despăgubiri.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei elementelor necesare pentru antrenarea răspunderii instituţiei pârâte.
Aşadar, instanţa de fond a apreciat corect şi temeinic faptul că formularea de apărări de către Primarul Sectorului 6 nu reprezintă o faptă ilicită şi nici un comportament culpabil.
VI. În continuare, intimatul pârât a arătat că nu a invocat „lipsa de interes”, ci inadmisibilitatea cererii de acordare a onorariului de avocat, având în vedere faptul că acesta a fost achitat în baza unui pact de quota lis, ce este expres interzis de lege - art. 135 din Statutul profesiei de avocat.
VII În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, invocată în apărare de către apelanta-reclamantă, intimatul pârât a învederat că în speţa Costin împotriva României cheltuielile se refereau în special la cheltuieli de transport, cazare etc. pe care de altfel acea reclamanta nu Ie-a dovedit.
VIII. Contrar susţinerilor apelantei reclamante, nu s-a făcut dovada cheltuielilor.
Simplele copii necertificate depuse la dosarul instanţei nu au nicio forţă probantă.
În concluzie, apelanta reclamantă nu poate justifica cuantumul exorbitant al onorariului de avocat prin îndeplinirea, de fapt, a obligaţiilor contractuale de către avocat.
La solicitarea instanţei, au fost ataşate dosarele la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată: - Dosarul nr. 48238/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă; - Dosarul nr. 46238/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; - Dosarul nr. 25403/3/CA/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal; - Dosarul nr. 25403/3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; - Dosarul nr. 25403/3/2007 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal; - Dosarul nr. 992/84/2009 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal; - Dosarul nr. 23659/281/2011 al Judecătoriei Ploieşti (la care sunt ataşate Dosarul nr. 16250/303/2010 al judecătoriei Sectorului 8 Bucureşti; - Dosarul nr. 40999/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, şi Dosarul nr. 16250/303/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă); - Dosarul nr. 6827/1/2010 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia civilă nr. 200 din 3 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de apelanta reclamantă SC Y.F. SRL. Bacău împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o în tot în sensul că:
S-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 86.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
A fost obligat pârâtul ia piaţa sumei de 1.865,5 lei, cu titlu cheltuieli de judecată (reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă apelului) către reclamant.
S-a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată în fond.
În motivarea apelului, instanţa de apel a prezentat pe larg dosarele care au fost anexate în vederea stabilirii situaţiei de fapt cu privire la cererile apelantei reclamante formulate în motivele de apel, cauze ce s-au derulat în perioada 2006 - 2011.
În data de 13 mai 2008 între Societatea Civilă de Avocaţi C.C. pe de o parte, şi H.F., pe de altă parte, a fost încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x din 13 mai 2008, având ca obiect asistenţă şi reprezentare juridica în Dosarul nr. 25403/3/2007 ai Tribunalului Bucureşti,secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, făcându-se menţiunea „acţiunea începând anterior încheierii în scris a contractului ” . Cu privire Ia onorariu, s-a prevăzut că „este în cuantum de 15% + TVA din valoarea ce va fi încasată de către SC V.F. şi se va plăti în momentul încasării, dar numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ”.
Prin actul adiţional Ia contractul de asistenţă juridică din 13 mai 2008 încheiat la data de 12 iunie 2008, părţile au contenit ca „domnul avocat C.M. să formuleze cereri, memorii, să reprezinte şi să asiste în continuare SC Y.F. SRL în recursul la Dosarul nr. 25403/3/2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în orice litigii, accesorii sau conexe la Dosarul principal nr. 25403/3/2007; inclusiv în faza de executare silită şi în orice altă problemă legată de despăgubiri ce formează obiectul dosarului mai sus menţionat ” . S-a arătat, de asemenea, că toate clauzele din contractul nr. x din 13 mai 2008 rămân nemodificate.
În baza facturii din 05 octombrie 2010 emise de Societatea Civilă de Avocatură C.C., reclamanta SC Y.F. SRL a achitat onorariul de avocat - contract de asistenţă juridica din 13 mai 2008, în cuantum de 1.388.510,98 Iei plus TVA în cuantum de 333.242,84 lei, în total 1.721.753,82 Iei, cu ordinul emis de BCR la data de 05 octombrie 2010. Este de precizat faptul că suma de 1.388.510,98 lei reprezintă 15% din suma acordată prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1745 din 30 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 25403/3/2005 (5.141009 iei + 4.115.730,85 Iei = 9.256.739,85 iei).
Referitor la cheltuielile de judecată constând în onorariul avocatului C.M. aferent asistenţei juridice acordate în Dosarul nr. 25403/3/2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel a constatat că acestea au făcut obiectul cererii formulate Ia termenul din 16 mai 2008, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, în faţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale, ocazie cu care s-a solicitat expres obligarea pârâtului la plata atât a onorariului de expert, cât şi a onorariului avocaţial. Prin sentinţa civilă nr. 1745 din 30 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a obligat pârâtul Primarul Sectorului 6 Bucureşti numai ia plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.200 lei, reprezentând onorariu de expert, respingând astfel implicit cererea în partea sa referitoare la onorariul avocatului angajat. Este de observat că la dosar nu se afla dovada achitării acestuia, data plătii onorariului fiind de altfel ulterioară (05 octombrie 2010).
S-a reţinut că între cele două cereri există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cerută de art. 186 C. proc. civ. şi instanţa de apel a constatat caracterul neîntemeiat al pretenţiilor reclamantei în legătură cu partea din onorariul avocatului corespunzătoare primei faze a litigiului din Dosarul nr. 25403/3/2007, în considerarea dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. şi art. 1202 alin. (2) C. civ.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată constând în onorariul avocatului C.M. aferent asistenţei juridice acordate în celelalte dosare menţionate în cererea de chemare in judecată instanţa de apel, a aplicat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
De asemenea, în soluţionarea problemei privind plata cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a apreciat că, dacă reclamantul nu cere obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată la data soluţionării litigiului principal nu îl exonerează pe aceasta din urmă de la plata lor, câtă vreme legea permite implicit prin dispoziţiile art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 148/1995 solicitarea lor pe cale separată. In acelaşi sens, instanţa de apel statuează că textul de lege menţionat are în vedere partea care a câştigat irevocabil procesul. De altfel, în acest sens dispoziţia legală este interpretată printr-o jurisprudenţă constantă, precum şi în literatura de specialitate.
Subsecvent, aplicând aceste consideraţii teoretice în cauza de faţă, instanţa de apel a constatat, sub un prim aspect, în privinţa cheltuielilor de judecată legate de faza recursului în Dosarul nr. 25403/3/2007, caracterul fondat al cererii cu acest obiect numai referitor la cele care corespund asigurării apărării în legătură cu recursul părţii-adverse, ce a fost respins, nu şi Ia cele corespunzătoare apărării formulate în cadrul recursului propriu, care a fost la rândul său respins.
Sub un al doilea aspect, s-a reţinut că pârâtul se află în culpă procesuală şi în ce priveşte declanşarea litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 992/84/2009 al Curţii de Apei Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile în care contestaţia în anulare formulată de acesta a fost respinsă.
Sub cel de-al treilea aspect, s-a constatat că procesul care a fost iniţial înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. 16250/303/2010 nu a fost soluţionat irevocabil, fiind pronunţată numai o hotărâre în primă instanţă, în privinţa căreia nu s-a făcut dovada ca nu ar fi fost atacată cu recurs.
În ceea ce priveşte cererea de strămutare care a format obiectul Dosarului nr. 6327/1/2010 al haltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel a apreciat că aceasta constituie numai un incident procedura! cu privire la instanţa sesizată în Dosarul nr. 16250/303/2010 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, iar nu o cauză distinctă, astfel că stabilirea culpei procesuale se va putea face numai momentul soluţionării irevocabile a acestui din urmă dosar.
În concluzie, s-a reţinut numai culpa procesuală a pârâtului în ce priveşte respingerea recursului declarat în Dosarul nr. 2603/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, şi a contestaţiei în anulare ce a format obiectul Dosarului nr. 992/64/2009 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Referitor la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel învestită cu o asemenea cerere, în soluţionarea ei a considerat ca pârâtul să fie obligat numai la plata sumei de 86.000 lei.
În stabilirea acestui cuantum, instanţa de apel a avut în vedere timpul şi volumul de muncă solicitate pentru pregătirea apărării, stabilite în raport de împrejurarea ca avocatul C.M. a fost prezent în cursul judecării recursului în Dosarul nr. 25403/3/2001 numai Ia trei termene de judecată, la restul prezentându-se partea reprezentată de alţi avocaţi că reclamanta a formulat prin administrator numeroase note scrise, că notele de concluzii finale prin care s-a solicitat respingerea recursului declarat de către pârât nu reprezintă decât un rezumat a! întâmpinării formulate la data de 03 octombrie 2008 de către reclamantă, prin administrator, iar în cursul judecării Dosarului nr. 992/64/2009 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost prezent Ia patru termene de judecate, partea şi-a redactat singură întâmpinarea şi raţionamentul expus în notele de concluzii scrise finale este construit, în esenţă, pe aceleaşi elemente învederate şi în întâmpinare, iar pe de altă parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocaţi pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător.
Instanţa de apel a apreciat că problema pusă în discuţie prin prezenta cerere de apel poate fi încadrată Ia aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., aplicaţie a art. 398-999 C. civ.
În concluzie, instanţa de apel a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 287 alin. (2) C. proc. civ. privind sancţiunea decăderii.
În ceea ce priveşte apărarea legată de stipularea unui pactele quota litis în contractul de asistenţă juridică, interzis de art. 135 din Statutul profesiei de avocat, în vigoare ia acea dată, instanţa de apel a reţinut că, principial, instanţa poate constata pe cate incidentală, deci exclusiv în considerente, că un act juridic este lovit de nulitate şi fără a fi învestită cu un capăt de cerere distinct cu un astfel de obiect.
Un asemenea procedeu nu poate fi admis însă în ipoteza în care în care în actul juridic vizat figurează o parte ce nu a fost atrasă în litigiul declanşat între alte subiecte de drept pentru executarea unor obligaţii ce intră în conţinutul unui raport juridic civil distinct.
Este adevărat şi că în cauză o asemenea constatare nu ar produce niciun efect în privinţa raporturilor dintre părţile contractului de asistenţă juridică, întrucât efectul substanţial al hotărârii conduce Ia o modificare a situaţiei juridice numai între părţi.
Cu toate acestea, Ia constatarea pe cale incidentală a nulităţii contractului de asistenţă juridică, chiar fără a produce vreun efect faţă de terţul Societatea Civilă de Avocatură C.C., se opune un principiu de drept procesual civil cu forţă juridică superioară, respectiv principiul contradictorialităţii, în temeiul căruia acesta trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la aspectele invocate de către intimatul pârât.
S-a constatat ca reclamanta nu a dovedit vreo cheltuială cu transportul, cazarea, însă cheltuielile de judecată nu au fost solicitate cu acest titlul, ci ca onorariu avocaţial a cărui plată a fost dovedită,
În fine, deşi la dosar nu există o fotocopie a registrului de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică ţinut de Societatea Civilă de Avocatură C.C., instanţa de apel a constatat că apare, în schimb, în contractul de asistenţă menţiunea, atestată de avocat, privind respectarea acestei obligaţii.
De aceea, sarcina dovedirii unei situaţii de fapt contrare revenea, conform regulii cu valoare de principiu din materia probelor, instituite de art. 1169 Cod civil, celui care a afirmat-o, respect intimatului pârât, acesta având posibilitatea de a solicita în temeiul art. 174 C. proc. civ. înfăţişarea fotocopiei respective.
Fată de considerentele expuse, instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantei şi a fost obligat pârâta la plata sumei de 86.000 lei cu titlu ele cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., precum şi ia plata sumei de 1.665,5 lei, cu titlu cheltuieli de Judecată (reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiile admise, calculată conform art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 11 alin. (1) liniuţa 2 din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare Ia data sesizării instanţei) către reclamant.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamantul şi pârâta au declarat recurs.
1. - Prin recursul declarat de pârâtul Primarul Sectorului 6 Bucureşti a criticat soluţia din apel sub aspectul că în mod greşit s-a stabilit că avocatul C.M. a fost prezent doar la şapte termene şi că în afara acestui apărător a mai fost reprezentat de alt avocat pe parcursul soluţionării celor două Dosare nr. 25403/3/2007 al Tribunalului Bucureşti şi nr. 992/84/2007 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
1.1. - În aceste condiţii, recurentul a arătat că este surprinzătoare şi eronată suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, în suma de 88.000 lei, care nu reflectă timpul şi volumul de munca prestat pentru pregătirea apărării, mai ales că domnul H.F. a depus toate înscrisurile, iar avocatului ales în persoana lui M.C. s-a angajat numai cu privire la reprezentare şi asistenţă judiciară în Dosarul nr. 25403/3/2007 al Tribunalului Bucureşti.
1.2. - Prin cea de-a două critică, recurentul - pârât a arătat că eronat instanţa de apel a apreciat că deşi nu există o fotocopie a registrului de evidenţă a contractelor de asistenţă judiciară, apare în schimb în contractul de asistenţă juridica a avocatului Societatea Civilă de Avocatură C.C., menţiunea atestată de avocat, asupra căreia, instanţa de apel a statuat că dovedirea unei situaţii contrare revenea celui care o invocă, în temeiul art. 174 C. proc. civ, Or, în opinia acestui recurent, aprecierile instanţei de apel sunt eronate, în condiţiile în care instanţa de apel a acordat onorariu de avocat numai pentru recurs şi contestaţia în anulare fazele procesuale şi litigiile ce au fost prevăzute în actul adiţional Ia contractul de asistenţă juridică din 13 mai 2008 a cărei dovadă a fost solicitată, intra în atribuţia exclusivă a părţii adverse. Cum partea adversă nu a depus dovada solicitată, acţiunea reclamantei este nedovedită,
1.3. - Cea de-a treia critică formulată de pârât vizează pactul quota litis - pact de cotă de legare - în sensul că deşi, instanţa de apel a constatat că este interzis de legea avocaţilor, totuşi nu s-a pronunţat asupra acestuia, dat fiind că societatea de avocatura C. nu şi-a exprimat punctul de vedere. Astfel, în acest sens, recurentul a arătat că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi al rolului activ al instanţei, în opinia recurentului această problemă trebuia pusă în discuţia părţilor şi să introducă această casă de avocatură şi trebuia să se pronunţe asupra nulităţii contractului de asistenţă juridică.
În final, recurentul a mai arătat că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată şi nu s-a probat faptul că actul adiţional Ia contractul de asistenţă juridică la data ia care au fost încheiate, fără a se depune dovada înregistrării acestora în registrul oficial de evidenţă al cabinetului de avocaţi.
Faţă de motivele formulate, recurentul a concluzionat în sensul că nu se justifică cuantumul exorbitant al onorariului de avocat în sumă de 88.000 iei, întrucât nu reflectă realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată.
2. - Prin recursul declarat de reclamantă s-a criticai soluţia din apel după cum urmează:
2.1. - Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii în sensul încălcării principiilor care guvernează procesul civil, critici înscrise în motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a arătat că nu se putea reţine în considerentele deciziei de o autoritate de lucru judecat, în ceea ce priveşte onorariul de avocat corespunzător primei faze a litigiului din Dosarul nr. 25403/3/2007.
Atâta timp cât autoritatea de lucru judecat este o excepţie procesuală şi absolută şi nu a fost pusă în discuţia părţilor în celelalte faze procesuale. Ori, prin admiterea excepţiei în cadrul soluţionării propriului său apel, i-a fost încălcat principiul statornicit în art. 298 C. proc. civ.
Referitor Ia motivarea instanţei ele apei, potrivit căreia onorariul perceput de Societatea Civilă de Avocatură C.C. a fost încasat de abia în 2010, drept pentru care nu avea cum să fie solicitat în 2008, aceasta este o eroare de tehnoredactare a instanţei, sau cel mult o referire la onorariul celuilalt avocat care a reprezentat această recurentă. în acelaşi context, acest recurent a susţinut că plata onorariului de avocat nu se putea ia acea dată, întrucât plata onorariului de avocat stabilit de părţi depindea de rezultatul procesului, în care se includea şi exercitarea căilor de atac.
Menţiunea din încheierea de dezbateri la instanţa de fond cu privire la cererea recurentei a onorariului de avocat, în opinia recurentei este o eroare care nu poate fi luată în considerare.
2.2. - Cea de-a două critică invocată de reclamantă a vizat nestabilirea unei situaţii complete, în sensul că deşi apărările sunt semnate de reprezentantul legai al societăţii reclamante, redactarea şi tehnoredactarea, apărările, întâmpinările au fost făcute de către apărătorul ales, în virtutea clauzelor contractuale de reprezentare a părţii. împrejurarea că toate apărările au rost semnate de reprezentantul legal ai societăţii reclamante, nu înseamnă decât faptul că acesta nu s-a angajat să le semneze în altă ordine de idei, reclamanta a mai arătat că deşi onorariul avocatului a fost achitat Ia 5 octombrie 2010, activitatea acestuia nu a încetat, dat fiind că onorariul stabilit de părţi nu s-a rezumat exclusiv pe onorariu de rezultat, ci s-a avut în vedere şi alte cauze conexe, contractul având un conţinut mai larg.
2.3. - Cea de-a treia critică formulată de această recurentă a vizat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia reia susţinerea de Ia cel de-al doilea motiv de recurs cu menţiunea că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor chestiuni de fapt sau a făcut o examinare parţială care ţineau de stabilirea corectă a activităţii şi obligaţiile avocatului ales, în baza contractului de asistenţă juridică, care, în esenţă, cuprind elemente care ţineau de aplicarea legii din perspectiva contractului încheiat ele părţi In opinia sa, sub acest aspect, această recurentă a arătat că a fost aplicată greşit legea contractului cu privire la activitatea şi complexitatea muncii avocaţiale.
Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
1.1. - În ce priveşte prima critică a pârâtului Înalta Curte urmează să o respingă, ca nefondată, întrucât în mod corect instanţa de apel în stabilirea cuantumului onorariului de avocat a avut în vedere criteriile care stau Ia baza evaluării activităţii avocatului ales, de complexitatea pricinii şi volumul de muncă prestat de apărător coroborat cu atitudinea culpabilă a pârtii adverse.
La baza obligaţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al acordării, se află în culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţiuni”.
Procedând la acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 86.000 Iei, reprezentând onorariu de avocat achitat de reclamantă, instanţa de apel a ţinut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de valoarea pricinii şi de munca depusă de avocat şi de soluţia dată de prima instanţă
Ceea ce constată Înalta Curte este că instanţa de apel a luat în considerare în mod legal şi temeinic valoarea pricinii precum şi celălalt criteriu prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., proporţionalitatea onorariului de avocat cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului raportat la dispoziţiile legale vizând Statutul profesiei de avocat.
Aşa încât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor de art. 274 alin. (3) C. proc. civ, având în vedere criteriile de apreciere la stabilirea cuantumului onorariului de avocat, instanţa de judecată fiind abilitată să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.
1.2. - Nici cea de-a doua critică formulată de recurent nu este întemeiată, întrucât aşa cum corect a stabilit instanţa de apel, când o parte contesta o probă, sarcina dovedirii unei situaţii de fapt contrare revenea pârâtului - celui care a cerut-o - conform regulii cu valoare de principiu din materia probelor, instituite de art. 1189 C. civ., care avea posibilitatea de a solicita în temeiul art. 174 C. proc. civ. înfăţişarea fotocopiei respective.
Sub acest aspect, celelalte critici referitoare la nedovedirea pretenţiilor în baza actului adiţional şi nescrierea acestuia în registrul de evidenţă al avocatului, de asemenea sunt nefondate atâta timp cât avocatul şi-a atestat-o cu menţiune în contractul de asistenţă judiciară. De menţionat, că potrivit art. 128 din Statutul profesiei de avocat se prevede că: „Părţile pot modifica contractul de asistenţă juridică, cu respectarea dispoziţiilor legale, a prezentului statut şi, după caz, a condiţiilor prevăzute în contract, în acest caz, dispoziţiile art. 131 din prezentul statut rămân aplicabile”. La rândul său, art. 131 din evocatul statut se prevede că:
„(1) Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, în oaza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţiala întocmită conform anexei nr. II - este menţionat mandatul avocaţial - la prezentul statut.
(2) În lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului.
(3) Pentru activităţile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistenţă juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare, sau dispoziţie în numele şi pe seama clientului”.
Aşa fiind, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile incidente în cauză, constatând că certificarea avocatului cu privire la întinderea mandatului dat de client a fost legal interpretat. Pe altă parte, instanţa de judecată nu trebuie să fie de un formalism excesiv cu privire la contractul de asistenţă juridică, în condiţiile în care acesta îşi exercită atribuţiile asumate prin contract în faţa clientului.
1.3. - Criticile formulate de recurent cu privire la pactul de quota litis a fost analizat corect de instanţa de apel raportat Ia cabinetul de avocaţi C.C., cabinet care este un terţ în prezenta cauză.
În soluţionarea acestui aspect, instanţa de apel a avut în vedere că principial, instanţa poate constata pe cale incidentală, că un act juridic este lovit de nulitate şi fără a fi învestită cu un capăt de cerere distinct cu un astfel de obiect. De altfel, această ipoteza nu poate fi avută în vedere atâta timp cât în actul juridic vizat figurează o parte ce nu a fost atrasă în litigiul declanşat între alte subiecte de drept pentru executarea unor obligaţii ce întră în conţinutul unui raport juridic civil distinct.
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte nu poate examina celelalte critici vizând acest aspect.
În consecinţă, Înalta Curte constată că motivele invocate de pârât sunt nefondate, instanţa de apel a examinat şi soluţionat problemele de drept incidente în cauză în spiritul dispoziţiilor legale privind contractul de asistenţă juridică.
2. - Referitor la recursul reclamantei
2.1. - Referitor la criticile acestei recurente, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. că instanţa de apel a reţinut o autoritate de lucru judecat care nu a fost pusă în discuţia părţilor ia fond şi în apei, dat fiind o excepţie procesuala absolută, Înalta Curte urmează să le înlăture ca nefondate» întrucât cheltuielile de judecată constând în onorariul avocatului C.M. aferent asistenţei juridice acordate în Dosarul nr. 25403/3/2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a constat că acestea au făcut obiectul cererii formulate la termenul din 18 mai 2008, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, în faţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale, ocazie cu care s-a solicitat expres obligarea pârâtului la piaţa atât a onorariului de expert, cât şi a onorariului avocaţial. Prin sentinţa civilă nr. 1745 din 30 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a obligat pârâtul Primarul Sectorului 6 Bucureşti numai la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.200 lei, reprezentând onorariu de expert, respingând astfel implicit cererea în partea sa referitoare la onorariul avocatului angajat.
Instanţa de apel, tot sub acest aspect, a constatat că din modul în care este reglementată instituţia juridică a puterii lucrului judecat rezultă că suplimentarea mijloacelor de dovadă a pretenţiei promovate în justiţie în cadrul celei de-a doua cereri de chemare în judecată nu poate înlătura incidenţa acestei excepţii procesuale de fond.
Este vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, tară posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Cum potrivit art. 1200 pct.4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Este ceea ce, în mod corect, a făcut şi instanţa de apel, care a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat atunci când a reţinut că între cele două cereri există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cerută de ari 166 C. proc. civ., şi caracterul neîntemeiat al pretenţiilor reclamantei în legătură cu partea din onorariul avocatului corespunzătoare primei faze a litigiului din Dosarul nr. 25403/3/2007.
2.2. - Nici criticile formulate de această recurentă cu referire la obligaţiile apărătorului în contextul contractului de asistenţă juridică nu pot fi primite, deoarece după modul în care au fost formulate, acestea tind spre stabilirea unei noi situaţii de fapt şi o reapreciere a probelor cu privire la obligaţiile contractuale dintre client şi avocat, ceea ce în recurs nu pot fi supuse controlului judiciar, decât numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de pct. 1 - 3 al art. 304 C. proc. civ.
2.3. - Nici motivul de recurs invocat Ia pct. 3 nu este fondat, întrucât , deşi se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ aplicarea greşită a legii vizând contractul de asistenţă judiciară, de fapt această recurentă îşi arată nemulţumirea cu privire la onorariul de avocat, în susţinerea căruia - efectuarea numeroaselor înscrisuri, apărări în contextul cauzei dedus judecăţii, etc. - tinde la restabilirea situaţiei de fapt şi reaprecierea probelor cu referire la activitatea apărătorului în demersul judiciar întreprins şi soluţionat corect de instanţa de apel în limitele învestirii sale şi cu respectarea principiului de art. 298 C. proc. civ.
În concluzie, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei nu este fondat, instanţa de apel analizând pricina sub toate aspectele, limitele învestirii sate şi cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil şi cu aplicarea corectă a legii în spiritul textelor de lege invocate în cauză.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursurile ca nefondate.
Aşa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC Y.F. SRL Bacău şi pârâtul Primarul sectorului 6 Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 200/ A din 3 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1206/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1200/2013. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
