ICCJ. Decizia nr. 1200/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1200/2013
Dosar nr. 54761/3/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 18347/3/2010, reclamanta O.E. a chemat în judecată P.G. al Primăriei Municipiului Bucureşti şi P. Municipiului Bucureşti - prin P.G., pentru ca în temeiul art. 574 C. proc. civ. şi urm. şi în urma probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii despăgubirilor la care are dreptul pentru terenul în suprafaţă de 572 m.p., din Bucureşti, str. S., sector 4, astfel cum a fost stabilit prin Sentinţa civilă nr. 1212/2006 definitivă şi irevocabilă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 1212 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 15402/3/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului prin Decizia civilă nr. 55 din 9 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, sentinţă ce constituie titlu executoriu, P.G. al Primăriei Municipiului Bucureşti a fost obligat să emită o dispoziţie în favoarea reclamantei având ca obiect propunerea de acordare a despăgubirilor conform Legii nr. 247/2005 Titlul VII.
Ca urmare a faptului ca pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face, reclamanta a arătat că a început punerea în executare a acestui titlu executoriu.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1642 din 10 noiembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 18347/3/2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a capătului doi de cerere formulat de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Totodată, a disjuns capătul 1 de cerere formulat de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâţii P.G. al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin P.G., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin Cancelaria Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Prefectura Municipiului Bucureşti şi a acordat termen la 2 martie 2011, cu citarea părţilor.
După disjungere a fost format Dosarul nr. 54761/3/2010.
Reclamanta a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că înţelege să se judece cu Municipiul Bucureşti prin P.G. şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând scoaterea din cauză a celorlalţi pârâţi; a arătat că solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la acordarea de despăgubiri băneşti în valoare de 1.003.061 RON pentru terenul imposibil de restituit situat în Bucureşti, str. S., sector 4, în suprafaţă de 572 m.p., afectat de elemente de sistematizare şi de un bloc de locuinţe; obligarea Statului Român la plata directă a despăgubirilor la care este îndreptăţită pentru terenul expropriat imposibil de restituit în natură.
În motivarea cererii precizatoare, reclamanta a arătat că aceasta este singura modalitate prin care s-ar respecta dreptul de acces la o instanţă judecătorească în condiţiile în care nici astăzi, după mai mult de 10 ani de la iniţierea procedurii administrative, aceasta nu a condus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamantei.
Totodată, s-a arătat că în nenumărate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul pentru neacordarea de despăgubiri efective.
În drept, cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din aceeaşi Convenţie Europeană, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 1700 din 12 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 54761/3/2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi acţiunea precizată formulată de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin P.G. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost chemat în judecată cu privire la o cerere referitoare la plata contravalorii imobilului întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a neadoptării de către stat a unei proceduri eficiente care să ducă la acordarea unei despăgubiri efective.
Pe fondul cererii de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri constând în valoarea de piaţă a imobilului, s-a reţinut că prin Dispoziţia nr. 12690/2010 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reclamantei pentru terenul imposibil de restituit în suprafaţă de 572 m.p. situat în Bucureşti str. S., sector 4.
S-a mai reţinut că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu poate fi considerată ineficientă deoarece prin listarea Fondului Proprietatea, posibilitatea valorificării acţiunilor acordate în procedura Legii nr. 247/2005 devine efectivă, iar remediul juridic nu este acela al acordării direct de despăgubiri băneşti, ci acela al soluţionării pe fond a dosarelor aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, de către instanţele competente.
Stabilirea în concret a întinderii despăgubirilor nu este posibilă direct pe cale judecătorească, ci pe calea prevăzută de procedura specială în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta O.E. arătând că prin sentinţa pronunţată de tribunal, i s-a încălcat dreptul de a primi despăgubirile, pe care le-a evaluat la suma de 1.003.061 RON şi, de asemenea, i s-a încălcat dreptul la apărare în ceea ce priveşte stabilirea şi constatarea acestor despăgubiri.
Văzând Dispoziţia P.G. al Municipiului Bucureşti prin care s-au acordat despăgubiri, instanţa de fond avea obligaţia de a admite şi dispune cererea reclamantei de efectuare a expertizei evaluatoare şi stabilirea cu această ocazie a despăgubirilor.
Totodată, având în vedere precizările la acţiunea principală prin care reclamanta a introdus în cauză Ministerul de Finanţe ca reprezentant al Statului Român, instanţa de fond trebuia să oblige Statul Român la plata acestor despăgubiri.
Prin trimiterea reclamantei la Comisia Centrală sau la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, instanţa de fond nu a făcut decât să tergiverseze în continuare procedura de acordare a despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 227 A din 1 iunie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul.
Acţiunea de fată, cu soluţionarea căreia a fost corect învestit în primă instanţă tribunalul [ având în vedere ca valoarea pretenţiilor solicitate este mai mare de 500.000 RON, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. ] nu a fost întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Reclamanta a parcurs deja procedura reglementată de acest act normativ, obţinând Sentinţa civilă nr. 1212/2006.
Prin urmare, acţiunea de faţă nu este o contestaţie împotriva dispoziţiei administrative emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost deja parcursă de reclamantă, ci este o acţiune prin care se invocă efectul direct şi prioritar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin care reclamanta vizează obţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului) direct de la Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin invocarea nefuncţionalităţii mecanismului reparator conceput de legiuitor prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a necesităţii asigurării efectivităţii garanţiilor consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În aceste condiţii, s-a constatat că are aplicabilitate în cauză Decizia nr. 27/2011, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că: „2. Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile".
Scopul reclamantei este acela de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, datorită ineficientei sistemului reparator astfel conceput, sancţionată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În considerentele deciziei în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care se solicită despăgubiri băneşti în temeiul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, pentru acelaşi raţionament cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33/2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Aşadar, instanţa supremă, în soluţionarea recursului în interesul legii, a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială".
Instanţa supremă, în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 27/2011, a analizat şi concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, constatând că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri - Cauza Păduraru împotriva României.
Or - a reţinut completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii - în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Instanţa supremă a subliniat, în considerentele deciziei în interesul legii, că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curţii Europene a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, iar Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional, prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011 s-a reţinut că prin hotărârea-pilot din Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare".
Or, în condiţiile în care părţile se pot prevala de existenţa unui „bun" în baza unei o decizii sau dispoziţii administrativă sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, instanţa supremă a reţinut, prin decizia în interesul legii pusă în discuţia părţilor de instanţă, că „mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile".
Or, aşa cum a reţinut completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, „controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie".
Legea specială de care fac vorbire dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, este reprezentata de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează la rândul său regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia îi va fi înaintată propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Din ansamblul acestei reglementări reiese faptul că singura autoritate cu atribuţii în materia stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 13 din Titlul VII) şi faptul că împotriva deciziei emise de această instituţie partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, în condiţiile legii contenciosului administrativ (art. 19 şi 20 din Titlul VII).
Analizând argumentul susţinut de apelantă conform căruia, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie (potrivit cărora, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile), instanţele trebuie să facă aplicarea prioritară a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, s-a constatat că dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 nu sunt incompatibile cu dispoziţiile relevante din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele sale adiţionale) prin Legea nr. 30/1994.
Dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu impun ca obligaţia de plată a despăgubirilor, stabilite în mod efectiv, să fie pusă direct în sarcina entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Şi în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dreptul reclamantei de a avea acces la o instanţă imparţială şi independentă este asigurat în aceeaşi măsură, având în vedere faptul că dispoziţiile Cap. 6 din acest titlu reglementează căile de atac pe care le are la dispoziţie persoana interesată pentru a contesta decizia de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici s-a susţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat în contradictoriu cu pârâţii P. Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin P. pentru ca în baza art. 574 C. proc. civ. aceştia să fie obligaţi la plata contravalorii despăgubirilor la care reclamanta este îndreptăţită pentru terenul expropriat şi imposibil de restituit situat în Bucureşti, str. S., sector 4. Ulterior cererea de chemare în judecată a fost precizată, fiind chemaţi în judecată şi pârâţii Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - prin cancelaria Primului Ministru şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin Dispoziţia nr. 12690 din 22 iulie 2010 a P. Municipiului Bucureşti s-a răspuns la notificarea reclamantei, urmare acţiunii promovate de aceasta şi s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă pentru acest teren, urmând ca evaluarea despăgubirilor să se facă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În aplicarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 instanţa trebuia să dispună efectuarea unei expertize evaluatoare în vederea stabilirii despăgubirilor şi obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata acestora.
Prin trimiterea reclamantei la Comisia Centrală sau Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor s-a tergiversat procedura de acordare a despăgubirilor, în vederea evitării acestei situaţii fiind promovată şi prezenta acţiune prin care s-a urmărit acordarea efectivă a despăgubirilor.
Instanţa de apel a respins apelul reclamantei raportându-se la Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, dar niciuna din situaţiile reţinute de această decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este aplicabilă reclamantei.
Reclamantei, deşi a fost diligentă, nu i s-au acordat despăgubiri până în prezent.
Obligaţia la plata despăgubirilor revine statului prin Ministerul Finanţelor Publice.
Plata directă a despăgubirilor este singura modalitate prin care s-ar respecta dreptul reclamantei de acces la instanţă în condiţiile în care acesteia nu i s-au acordat despăgubiri până în prezent.
În mod greşit instanţa de fond şi instanţa de apel au apreciat că prin listarea Fondului Proprietatea posibilitatea valorificării despăgubirilor nu mai este iluzorie, căci reclamanta va fi în continuare prejudiciată şi nu i se vor acorda despăgubirile într-un termen rezonabil, deşi a fost diligentă, pornind încă din anul 2006 acţiunea împotriva P. Municipiului Bucureşti şi s-a reuşit obligarea primăriei de a emite dispoziţia de acordare a despăgubirilor, acum, prin trimiterea la o nouă procedură, se va mai întârzia probabil un număr de 4, 5 ani până la intrarea efectivă în posesia despăgubirilor.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente.
În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune directă îndreptată împotriva Statului Român, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti în temeiul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, invocând, în esenţă, ineficienta mecanismului de acordare de despăgubiri prevăzut de legea specială de reparaţie, cu trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Reclamantei i s-a recunoscut, în cadrul contestaţiei la Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv prin Sentinţa civilă nr. 1212 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 55 din 9 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că pentru a beneficia de despăgubirile acordate ca măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv, reclamanta trebuie să urmeze procedura prevăzută în acest sens de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Faptul că mecanismul pus la dispoziţie de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, respectiv Fondul Proprietatea, nu ar fi funcţional nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aşa cum urmăreşte reclamanta prin promovarea acţiunii în despăgubiri de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri şi modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant
O asemenea abordare nu încalcă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nu generează neconcordanţe între Convenţie şi dreptul intern, întrucât jurisprudenţa instanţei europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce-i revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În acest sens sunt şi considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr,247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.
Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012 şi, prin urmare, de la această dată ea este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., fiind astfel aplicabilă în cauză.
Impactul hotărârii-pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României asupra acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, a fost analizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Astfel, în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reţinut: „Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Măria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile."
În consecinţă, cum stabilirea cuantumului despăgubirilor, se face potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale şi nu trebuia să dispună efectuarea unei expertize evaluatoare în vederea stabilirii despăgubirilor şi obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata acestora.
Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva Deciziei civile nr. 227A din 1 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 120/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1197/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
