ICCJ. Decizia nr. 1231/2013. Civil. Legea 10/2001. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1231/2013
Dosar nr. 5245/211/2009
Şedinţa publică din 7 martie 2013
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2009, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta K.M.J. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., R.A. şi C.L. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâţii de rândul 3 - 6, şi anume: Contractul de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2005 încheiat cu pârâta SC F. SRL cu privire la ap. nr. 5 din imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. A în CF x Cluj, CF col. y şi CF ind. z Cluj-Napoca; Contractul de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2007 încheiat cu pârâta F.E. cu privire la ap. nr. 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. B în CF col. y şi CF x1 Cluj-Napoca; Contractul de vânzare-cumpărare din 31 august 2004 încheiat cu pârâtul R.A. cu privire la ap. nr. 14 din imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. C în CF col. y şi CF z Cluj-Napoca; Contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003 încheiat cu pârâta C.L. cu privire la ap. nr. 25 din imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. D în CF col. y şi CF x2 Cluj-Napoca;
- să dispună restabilirea situaţiei anterioare, prin radierea din CF a înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare nule, şi reînscrierea dreptului de proprietate asupra apartamentelor indicate mai sus, în favoarea Statului Român.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 36 din Legea nr. 7/1996 şi, potrivit unei precizări ulterioare, pe dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
La data de 22 noiembrie 2008, T.I. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B. (fostă C.) L., cerere admisă în principiu de instanţă, prin Încheierea de la termenul de judecată din data de 04 decembrie 2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 2801 din 02 martie 2010, Judecătoria Cluj-Napoca a decimat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj învestit cu soluţionarea litigiului, prin Sentinţa civila nr. 774 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a respins excepţia inadmisibilităţii, a prescripţiei dreptului la acţiune, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes, a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
A admis acţiunea formulată de reclamantă şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul T.I.
A constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 11 mai 2005 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta SC F. SRL., având ca obiect apartamentul nr. 5 situat în Cluj-Napoca, prev. cu nr. top. E înscris în CF col. y şi CF individual z Cluj-Napoca.
A constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2007 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta F.E., având ca obiect apartamentul nr. 9 situat în Cluj-Napoca, prev. cu nr. top. F înscris în CF col. y şi CF individual z Cluj-Napoca.
A constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 31 august 2004 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâtul R.A., având ca obiect apartamentul nr. 14 situat în Cluj-Napoca, prev. cu nr. top. G înscris în CF col. y şi CF individual z Cluj-Napoca.
A constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 17 aprilie 2003 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L., având ca obiect apartamentul nr. 25 situat în Cluj-Napoca, înscris în CF col. y şi CF individual z Cluj-Napoca, nr. top. H.
A dispus restabilirea situaţiei de carte funciară prin radierea înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare declarate nule şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor mai sus menţionate
Tribunalul a reţinut că imobilele înscrise iniţial în CF nr. x Cluj, cu nr. top. I - compuse din casă din piatră, la parter cu 3 localuri pentru prăvălii, 12 camere, 5 bucătării şi dependinţe, la etajul I cu 13 camere, 3 bucătării şi dependinţe, la etajul II cu 10 camere, 3 bucătării şi curte, în suprafaţă de 318 mp - şi cu nr. top. J - casă în suprafaţă de 114 mp - au fost proprietatea lui N.C., văduva lui K.J., şi a lui N.M. şi M.N., conform înscrierilor de sub B 4, 7, 8 şi 9 din această carte funciară.
În temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilele descrise anterior, aflate în proprietatea antecesoarelor reclamantei, au fost preluate de Statul Român, cu titlu de naţionalizare.
Imobilul cu nr. top. I a fost dezmembrat la data de 11 iunie 1997 în imobilul cu nr. top. I/1 - teren cu construcţii în suprafaţă de 824 mp - şi cu nr. top. I/2 - teren curte, în suprafaţă de 321 mp -, prima parcelă transcriindu-se în CF col. y şi CF ind. z1, în favoarea Statului Român.
Ca urmare a operaţiunii de apartamentare, au rezultat 29 apartamente, înscrise în CF ind. z Cluj-Napoca, printre care şi apartamentele nr. 5, 9, 14 şi 25, care fac obiectul prezentei acţiuni.
Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de reprezentant al Statului Român, a înstrăinat, la data de 17 septembrie 2003, apartamentul nr. 25 din imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. I/1/XXV în CF col. y şi CF x2 Cluj-Napoca, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003 încheiat cu pârâta C.L. (ulterior căsătorită B.), în temeiul Legii nr. 112/1995. Acest contract a fost încheiat ca urmare a Sentinţei civile nr. 4255 din 21 mai 2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 1255/2003, prin care a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta C.L. şi a fost obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartament. Apartamentul nr. 25 a făcut apoi obiectul unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, încheiată între pârâta C.L., în calitate de promitentă vânzătoare, şi intervenientul T.I., în calitate de promitent vânzător, antecontractul fiind notat în CF nr. x2 Cluj-Napoca.
Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a mai înstrăinat pârâtului R.A. apartamentul nr. 14 din imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. I/1/XIV în CF col. y şi CF z Cluj-Napoca, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 31 august 2004, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Apartamentul nr. 5 din acelaşi imobil a făcut obiectul Contractului de asociere din 2 august 2000, modificat prin actele adiţionale nr. 1 din 17 noiembrie 2005 şi nr. 2 din 30 mai 2006, între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi pârâta SC F. SRL. Apartamentul a fost vândut pârâtei prin Contractul din 11 aprilie 2005, în temeiul Legii nr. 550/2002 şi al H.C.L. nr. 142 din 14 martie 2005. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în formă autentică, fiind autentificat de B.N.P. K.A.B. din 27 noiembrie 2006 şi a fost înscris în CF nr. x3 Cluj-Napoca, nr. top. A.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2007, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a înstrăinat pârâtei F.E. apartamentul nr. 9 situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. B în CF col. y şi CF ind. z, contractul fiind încheiat în temeiul Legii 112/1995.
În calitate de succesoare a proprietarilor tabulari, respectiv de nepoată a lui N.C., căsătorită K., de succesoare a surorii sale, N.M., şi în nume propriu, conform actelor de stare civilă, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor litigioase, prin Notificarea din 26 octombrie 2001, înregistrată la executorul judecătoresc B.M.
Conform borderoului de expediere a actelor, întocmit în data de 26 octombrie 2001 de către acest executor, notificarea a fost trimisă Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, borderoul purtând ştampila poştei şi data de 26 octombrie 2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa fiecărei autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată unei alte unităţi decât cea care deţine imobilul.
În concluzie, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada înregistrării la executorul judecătoresc a Notificării din 26 octombrie 2001, în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest act normativ pentru declanşarea procedurii de restituire.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a lipsei de interes, susţinute de pârâţi cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada formulării în termen a notificării, au fost apreciate de tribunal ca neîntemeiate, faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi de împrejurarea că, potrivit borderoului de expediere a actelor întocmit în data de 26 octombrie 2001 de către executorul judecătoresc, notificarea a fost trimisă Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, borderoul purtând ştampila poştei şi data de 26 octombrie 2001.
Excepţia lipsei de interes invocată de pârâta F.E. a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul reţinând că reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu, prin notificarea adresată Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca. Prin demersul de faţă, reclamanta urmăreşte întoarcerea apartamentelor în proprietatea Statului Român, astfel încât restituirea în natură să devină posibilă.
Excepţia lipsei de interes în formularea petitului de rectificare de carte funciară, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu motivarea că, deşi această cerere se grefează, de regulă, pe cererea în desfiinţare a actului juridic ce a stat la baza înscrierii, rectificarea cărţii funciare nu se realizează automat, fără o cerere în acest sens, aşa cum pretinde pârâtul, susţinerea acestuia fiind contrazisă de prevederile art. 34 şi 36 din Legea nr. 7/1996.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost apreciată de tribunal ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:
Raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 4 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală activă a reclamantei rezultă din calitatea sa de fost proprietar al imobilului la data preluării, de succesibil al foştilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu şi din formularea în termen a notificării, care are efectul repunerii sale în termenul de acceptare a succesiunii, fără a mai fi necesar să dovedească acceptarea succesiunilor după foştii proprietari tabulari, în termenul de 6 luni de la deschiderea acestora.
Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu argumentul că, deşi nu are personalitate juridică, având în vedere prevederile art. 23 din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 41 C. proc. civ., Consiliul Local poate sta în judecată în calitate de pârât.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă, ca nefondată. Chemarea în judecată a acestui pârât a fost ocazionată de petitul având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, Statul Român apărând înscris în CF x4 Cluj sub B. Prin restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, acest drept ar redeveni actual, iar prin raportare la dispoziţiile art. 20 şi ale art. 36 din Legea nr. 7/1996, calitatea procesuală a acestui pârât este evidentă.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta F.E., a fost respinsă de tribunal, ca nefondată, instanţa reţinând că acţiunea reclamantei în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu-i este aplicabil termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, ci termenul prevăzut de art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Acest termen a fost respectat în speţă, întrucât reclamanta a luat la cunoştinţă despre încheierea contractelor a căror desfiinţare o solicită numai în anul 2009, când Primăria Municipiului Cluj-Napoca le-a depus la Dosarul nr. 179/117/2008 al Tribunalului Cluj.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta B.L., nu este o excepţie propriu-zisă, ci este o apărare de fond, care nu se verifică însă, având în vedere că reclamantei i s-a stabilit deja, prin hotărâri judecătoreşti definitive, îndreptăţirea la măsuri reparatorii pentru 25 din cele 29 de apartamente din aceeaşi clădire. Or, aceasta înseamnă că, implicit, s-a recunoscut deja caracterul abuziv al preluării imobilului.
Cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, contractele a căror desfiinţare s-a solicitat au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înainte de soluţionarea notificării formulată în termen de reclamantă pentru restituirea în natură a întregului imobil preluat de stat. Prin urmare, aceste contracte sunt lovite de nulitate absolută.
Este lipsită de relevanţă împrejurarea că, la momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoştinţă despre depunerea notificării, întrucât, spre deosebire de situaţiile la care se referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, în cazul înstrăinărilor ce intră sub incidenţa art. 21 din Lege, buna-credinţă a cumpărătorilor nu înlătură sancţiunea nulităţii.
În temeiul dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus restabilirea situaţiei de carte funciară, prin radierea înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare declarate nule şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor mai sus menţionate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat apel pârâţii şi intervenientul accesoriu.
Prin Decizia civilă nr. 274 A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul apelant, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A respins, ca nefondate, apelurile celorlalţi pârâţi şi pe cel al intervenientului accesoriu şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente.
Aşa cum rezultă din răspunsul executorului judecătoresc şi din actele anexate, precum şi din răspunsul pârâtului Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca la interogatoriu, reclamanta a formulat două notificări în aceeaşi zi: una din 26 octombrie 2001, având ca obiect imobilul situat pe A1, ce nu constituie obiect al prezentului litigiu, notificare a cărei primire pârâtul o recunoaşte, şi una din 26 octombrie 2001, având ca obiect imobilul înscris în CF x Cluj cu nr. top. I.
În condiţiile în care ambele notificări au fost trimise în aceeaşi zi, aşa cum rezultă din borderoul purtând ştampila poştei din data de 26 octombrie 2011, reclamanta nu este în culpă pentru neînregistrarea uneia dintre acestea în evidenţele instituţiei căreia i-a fost adresată, notificarea fiind trimisă în termenul prevăzut de lege.
Pârâţii au invocat împrejurarea că notificarea se referă la imobilul situat în A2, iar ei au cumpărat apartamente din imobilul situat la alt număr administrativ, respectiv la nr. 13. În realitate, aşa cum rezultă din cuprinsul CF x Cluj, parcela cu nr. top. I, pentru care reclamanta a formulat notificare, era situată în A2, conform înscrierii din cartea funciară. Ulterior, prin schimbarea numărului administrativ, a dobândit nr. 13, iar o parte - cuprinzând terenul şi construcţia aferentă - a fost transcrisă în CF col. y Cluj şi în cărţile funciare individuale ale apartamentelor ce compun imobilul, evidenţiate în cuprinsul cărţii colective.
Buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor este irelevantă, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referindu-se la contracte încheiate anterior intrării în vigoare a legii speciale de restituire. În ceea ce priveşte contractele încheiate după această dată, nu se aplică principiile generale ale nulităţii, ci dispoziţiile legii speciale, care prevăd doar că nu pot fi înstrăinate imobilele pentru care au fost formulate notificări, până la soluţionarea acestora.
Nu este vorba de un drept la un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, întrucât chiriaşii nu sunt protejaţi prin legea specială de restituire, ei neavând drept de cumpărare, pentru a deveni proprietari, în condiţiile formulării unei notificări.
Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca are calitate procesuală pasivă şi capacitatea de a sta în justiţie ca pârât în condiţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., fiind vânzător în contractele a căror nulitate se cere.
Apelul Statului prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, întrucât, deşi se dispune restabilirea situaţiei anterioare, în sensul de a fi reînscris dreptul de proprietate al Statului Român, anterior anului 1990, imobilul era în folosinţa Sfatului Popular al Oraşului Cluj, aşa cum rezultă din cuprinsul CF nr. x Cluj, înscrierea de sub B. Acesta a fost motivul pentru care a putut fi înstrăinat de Consiliul Local, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., B. (fostă C.) L., R.A. şi intervenientul T.I.
1. Prin recursul declarat, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca formulează următoarele critici:
Nu este legală soluţia de respingere a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a recurentului, faţă de prevederile art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale. Aşa cum rezultă din aceste dispoziţii legale, Consiliul Local nu poate sta în judecată ca pârât, întrucât nu este titular al drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raportul de drept în litigiu, neavând capacitate de folosinţă. Această capacitate de folosinţă aparţine, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, unităţii administrativ-teritoriale.
Recurentul susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat în cauză dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Sancţiunea nulităţii absolute devine aplicabilă doar în cazul existenţei unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situaţie neîndeplinită în speţă.
Atâta timp cât nu a fost declanşată procedura de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001, cât nu a fost emisă o dispoziţie în temeiul acestei legi, nefiind stabilită nici eventuala calitate de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu, nu se poate solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Împrejurarea, reţinută de instanţa de apel, că ambele notificări au fost trimise în aceeaşi zi, nu acoperă culpa reclamantei pentru neînregistrarea şi celei de-a doua notificări de care se prevalează. Mai mult, potrivit considerentelor Sentinţei civile nr. 4255 din 21 mai 2003, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, imobilul nu a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001, proprietar fiind Statul Român în administrarea operativă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.
În plus, vânzarea făcută de un proprietar aparent, al cărui titlu este nul, nu loveşte de nulitate şi actul subsecvent, principiul „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis", care guvernează efectul nulităţii faţă de terţi, fiind înlăturat de buna-credinţă a acestora. Prin urmare, cel ce dobândeşte dreptul de proprietate cu titlu oneros şi de bună-credinţă, nu mai poate fi emis.
În consecinţă, atâta timp cât unitatea deţinătoare nu a fost învestită cu soluţionarea notificării de care se prevalează reclamanta, contractele de vânzare-cumpărate au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind astfel, incidente sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi interdicţia de înstrăinare reglementată prin acest text de lege.
Recurentul mai arată că reclamanta nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Motivele de recurs formulate nu cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate.
2. Pârâta SC F. SRL critică decizia instanţei de apel pentru următoarele motive:
Nici la data încheierii Contractului de asociere din 2000, nici la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 2005, şi nici la data încheierii Contractului în formă autentică, niciuna din părţile contractante - recurenta şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca - nu au avut cunoştinţă despre intenţia fostei proprietare tabulare de a revendica imobilul. Notificarea înregistrată la B.E.J. B.M. din 26 octombrie 2001 nu a fost niciodată înregistrată la unitatea deţinătoare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
Ca urmare, Contractul de vânzare-cumpărare din 2005 s-a încheiat cu respectarea tuturor poziţiilor legale în vigoare, precum şi cu stricta respectare a procedurii prevăzută de lege pentru vânzarea acestor spaţii aflate în proprietatea statului.
Sancţiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este incidenţă în cauză. Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această sancţiune este aceea de a împiedica modificarea situaţiei juridice a imobilului ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care face obiectul procedurilor administrative şi, după caz, judiciare de restituire, sub aspectul indisponibilizării acestuia.
Art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este incident în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Art. 22 alin. (4) se referă strict la faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândeşte dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripţie şi făcând dovada deplină în ceea ce priveşte respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1). O astfel de notificare, deşi cu dată certă, fără a fi însă şi înregistrată la Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, nu poate, în mod obiectiv, învesti unitatea deţinătoare cu soluţionarea ei.
Instanţa de apel consideră, în mod injust, că este lipsită de relevanţă împrejurarea că, la momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoştinţă despre depunerea notificării. Este, astfel, lipsită de orice efecte juridice buna-credinţă a părţilor la momentul încheierii contractului, precum şi eroarea comună în care acestea s-au aflat.
Nu se poate ignora incidenţa condiţiilor erorii comune şi invincibile (error pmunis facit ius), ca mijloc originar de dobândire a dreptului de proprietate. Sub acest aspect, este relevantă şi trebuie supusă analizei buna-credinţă a părţilor la încheierea actului juridic a cărui anulare se solicită, chiar dacă sancţiunea este prevăzută de o lege specială.
Trei condiţii trebuiesc întrunite cumulativ pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept: să existe o eroare comună şi invincibilă (a), subdobânditorul să fie de bună-credinţă (b) şi actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul de bună-credinţă să fie cu titlu oneros (c).
Eroarea comună şi invincibilă constă în percepţia tuturor părţilor, respectiv atât a vânzătorului, cât şi a cumpărătorului asupra lipsei vreunei cereri de restituire a imobilului ce a făcut obiectul vânzării.
Primăria Municipiului Cluj-Napoca nu a fost învestită cu soluţionarea vreunei cereri de restituire nici înainte, nici după expirarea termenului de decădere prevăzut în art. 22 alin. (1), astfel că imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, a rămas în percepţia părţilor ca fiind în proprietatea Statului Român şi administrarea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, liber de orice sarcini.
Eroarea comună şi invincibilă creată rezultă din probaţiunea administrată în faţa primei instanţe, răspunsul la interogatoriile luate Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca prin primar, precum şi imposibilitatea reclamantei intimate de a face dovada înregistrării Notificării din 26 octombrie 2001 la Primăria Municipiului Cluj-Napoca.
Buna-credinţă a recurentei, în calitate de cumpărător, cât şi al pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este prezumată de lege şi rezultă din probaţiunea administrată: răspunsurile la interogatoriile luate părţilor, lipsa vreunui demers din partea reclamantei, precum şi încheierea vânzării printr-o procedură publică şi cu respectarea prevederilor legale, a Legii nr. 550/2002.
Actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor a fost cu titlu oneros. Preţul vânzării apartamentului nr. 5 cu cote părţi aferente a fost stabilit prin negociere directă, prin luarea în considerare a gradului de uzură, precum şi a investiţiilor efectuate, conform dispoziţiilor Legii nr. 550/2002 şi a fost achitat integral, astfel cum rezultă din Adeverinţa emisă de Municipiul Cluj-Napoca Direcţia Economică din 2006.
În sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri poate acoperi atât bunurile actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea Europeană a stabilit în mai multe cauze faptul că exigenţele art. 1 al Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în al cumpărătorului de bună-credinţă.
Cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la Legea nr. 550/2002 şi la Legea nr. 10/2001.
3. Prin recursul declarat, pârâta F.E. susţine următoarele critici:
Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prevalându-se de Notificarea din 2001 expediată către Consiliul Local, fără a exista vreo dovadă că notificarea a fost comunicată acestei autorităţi. Mai mult, în evidenţele Consiliul Local nu s-a întocmit vreun dosar de revendicare cu privire la acest imobil, care figura, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ca imobil nerevendicat, liber de sarcini şi notări în cartea funciară.
În contextul acestei stări de fapt, pârâtul Consiliul Local a fost de totală bună-credinţă, contractele de vânzare-cumpărare fiind legal încheiate.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950.
Ca temei legal în promovarea acţiunii introductive, reclamanta invocă prevederile Legii nr. 10/2001, deci, implicit şi art. 45 din acest act normativ. Buna-credinţă a recurentei este dovedită, iar dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au fost respectate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru a preveni încheierea actelor de înstrăinare, reclamanta avea obligaţia de a notifica toţi chiriaşii, pentru a nu cumpăra apartamentele pe care le deţineau în baza contractelor închiriere.
Cererea de recurs nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.
4. Pârâta B. (fostă C.) L. formulează următoarele critici:
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
În susţinerea acestei excepţii, recurenta arată că reclamanta nu a făcut dovada că este unica moştenitoare a proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu.
Pe fondul cauzei, recurenta arată că, atâta timp cât nu a fost declanşată procedura administrativă prealabilă şi obligatorie, prin înregistrarea în termen legal a notificării la unitatea deţinătoare - Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca -, reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care-şi întemeiază cererea.
Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că, în cauză, nu are nici un fel de relevanţă buna-credinţă. Aşa cum rezultă din cuprinsul acestui articol, buna-credinţă nu are relevanţă în constatarea nulităţii absolute doar în situaţia prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Se mai arată că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credinţă, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar la momentul vânzării, bunul nu figura pe lista imobilelor revendicate, aspect care reiese şi din Sentinţa civilă nr. 4255 din 21 mai 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost obligat să încheie cu recurenta contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.
Recurenta nu a cunoscut intenţia reclamantei de a revendica imobilul, până la data citării în prezentul litigiu. Nu a fost notificată de reclamantă nici anterior, nici ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce dovedeşte buna sa credinţă în perfectarea actului de vânzare-cumpărare.
În plus, nulitatea vânzării făcută de un proprietar aparent nu duce la nulitatea actului subsecvent cu titlu oneros, încheiat de un dobânditor de bună-credinţă.
Recurenta susţine că sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptăţită numai la măsuri reparatorii în echivalent.
Cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:
5. Prin recursul declarat, pârâtul R.A. critică decizia instanţei de apel pentru următoarele motive:
Deşi intimata a înregistrat la B.E.J. B.M. Notificarea din 26 octombrie 2001, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, reprezentanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj nu au comunicat că ar exista o notificare în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece această notificare nu a fost niciodată înregistrată în evidenţele consiliului local.
Atât cumpărătorul, cât şi vânzătorul au fost de bună-credinţă, ambii având convingerea că imobilul este liber de orice sarcini. Nu există nicio probă care să dovedească contrariul, iar dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă, care se declanşează printr-o notificare înregistrată de persoana îndreptăţită la deţinătorul imobilului, în speţă Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
Intimata nu a făcut dovada înregistrării notificării la unitatea deţinătoare, nu deţine un număr de înregistrare al notificării emis de autoritatea competentă sau de vreo altă instituţie abilitată a statului, deşi sarcina probei în acest sens îi revenea cu precădere.
Cererea de recurs nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.
6. Prin recursul declarat, intervenientul T.I. formulează următoarele critici:
Decizia Curţii de Apel Cluj este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În prezenta cauză trebuie aplicat principiul aparenţei în drept, ce protejează subdobânditorul de bună-credinţă, acesta fiind în concordanţă cu exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1, impunându-se respectarea principiului securităţii raporturilor juridice nu doar în cazul fostului proprietar, ci şi în acela al cumpărătorilor de bună-credinţă.
Este real că există o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în Dosarul nr. 179/117/2008 al Tribunalului Cluj, dar prin acea hotărâre s-a dispus restituirea în favoarea reclamantei doar a apartamentelor libere, iar pentru cele vândute, ce au făcut obiectul acelui dosar, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Chiar dacă o instanţă de judecată a stabilit că reclamanta poate beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 deoarece nu ar putea să-i fie imputat acesteia faptul că executorul judecătoresc nu a comunicat notificarea înregistrată, acest lucru nu poate influenţa soluţia din acest dosar, deoarece în cauză trebuie analizate condiţiile în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat.
Instanţa de apel nu a verificat dacă notificarea a fost primită de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, luând în considerare doar copia unui borderou trimis de executorul judecătoresc, fără să existe dovada de comunicare a notificării şi fără să existe dovada că acea notificare a ajuns la unitatea deţinătoare a imobilului, căreia se presupune că ar fi fost adresată.
Curtea de Apel a interpretat probele în mod greşit, pentru a dispune anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în mod legal, încercând să sugereze că este culpa vânzătorului că nu a înregistrat notificarea pentru imobilul în litigiu sub un număr distinct, faţă de dosarul privitor la imobilul de pe str. ... .
Pe de altă parte, din notificarea de care se prevalează reclamanta nu rezultă imobilul pe care îl solicită. Or, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 specifică faptul că notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil a cărui restituire se cere, prevedere reiterată şi în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Se observă din notificare că reclamanta a identificat eronat imobilul atât din punct de vedere al situării administrative, cât şi din cel al situaţiei de carte funciară.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că reclamanta poate să invoce prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În interpretarea acestui articol, procedurile administrative şi judiciare trebuie să fie efective, în sensul că atât unitatea deţinătoare, cât şi chiriaşii sau terţii să cunoască că acest imobil este revendicat.
Din toate probele din dosar rezultă că, în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L. sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care arată că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995 persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.
Toate circumstanţele cauzei conduc la ideea valabilităţii depline a Contractului de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003, nefiind incident nici un motiv de nulitate. Imobilul a fost înstrăinat cu bună-credinţă, bună-credinţă care reiese din necomunicarea notificării şi din lipsa oricărei informaţii despre o revendicare a acestui imobil.
În plus, buna-credinţă este prezumată de legislaţia civilă, revenind reclamantei sarcina de a dovedi că pârâţii au fost de rea-credinţă, primind notificarea şi cunoscând că imobilul a fost revendicat. Or, o astfel de probă nu s-a făcut.
Nici motivul de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, invocat de reclamantă prin precizarea la acţiune depusă la dosarul de fond, nu este întemeiat. Astfel, reclamanta invocă nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, deşi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 a fost modificat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, prin art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în M. Of. nr. 616/2000.
Cererea de recurs nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta K.M.J. a invocat excepţia nulităţii recursurilor formulate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, F.E., B. (fostă C.) L. şi de intervenientul T.I.
Făcând aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge această excepţie, întrucât o parte din motivele invocate prin recursurile declarate de aceşti pârâţi pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ. şi grupând criticile care se regăsesc în recursurile declarate în cauză pentru a le răspunde prin considerente comune, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin motivele de recurs ale tuturor pârâţilor este invocată greşita interpretare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sub mai multe aspecte şi anume:
a. Recurenţii susţin că sancţiunea nulităţii absolute devine aplicabilă doar în cazul existenţei unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situaţie neîndeplinită în cauză, deoarece nu a fost emisă o dispoziţie în temeiul acestei legi, nu a fost stabilită calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu şi nici nu s-a probat înregistrarea notificării formulate pentru imobilul în litigiu în evidenţele Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.
Art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este incident în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece se referă strict la faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândeşte dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripţie şi făcând dovada deplină în ceea ce priveşte respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1).
b. Recurenţii susţin greşita interpretare a prevederilor acestui articol şi pentru faptul că, în aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel ar fi trebuit să respingă cererea reclamantei de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare deoarece părţile contractante au fost de bună-credinţă (susţinere întemeiată pe argumente vizând necomunicarea de către reclamantă a notificării către vânzători şi cumpărători, pe considerentele Sentinţei civile nr. 4255 din 21 mai 2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, potrivit cărora imobilul nu a fost revendicat) şi este aplicabil principiul erorii comune şi invincibile (recurenţii indicând probele care susţin existenţa unei erori comune în cauză).
Criticile nu sunt fondate.
Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (...) bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi."
Din cuprinsul normei citate, rezultă, într-adevăr, că sancţiunea nulităţii absolute intervine numai în cazul înstrăinărilor bunurilor imobile notificate, efectuate după declanşarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare, şi înainte de finalizarea acestora.
Însă, contrar celor susţinute de recurenţi, în cauză, o astfel de procedură administrativă cu privire la imobilul în litigiu a fost declanşată.
Astfel, la data de 26 octombrie 2001, la B.E.J. M.B., a fost înregistrată Notificarea din 26 octombrie 2001, formulată de reclamantă, având ca obiect imobilul în cauză.
Instanţa de apel a stabilit, pe baza probelor administrate că această notificare a fost comunicată pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
Susţinerile formulate de recurenţi în sensul neînregistrării notificării în evidenţele acestui pârât vizează situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, şi care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost, în mod expres, abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În plus, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru declanşarea procedurii administrative, formulând în termen o notificare cu privire la imobilul în litigiu, pe care a înregistrat-o la executorul judecătoresc. Pretinsa neînregistrare a acestei notificări (comunicată de executor, potrivit considerentelor instanţei de apel, fundamentate pe dovezile administrate) în evidenţele entităţii deţinătoare nu poate fi imputată reclamantei şi nu poate prejudicia drepturile de care aceasta beneficiază.
Dacă, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada în faţa oricărei autorităţi a respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiaşi articol, cu atât mai mult, ea face dovada declanşării procedurii administrative de restituire.
Prin urmare, în verificarea legalităţii interpretării art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva celorlalte motive de recurs formulate, Înalta Curte porneşte de la premisa că acest articol este incident în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată reprezentându-l pretenţiile reclamantei de constatare a nulităţii absolute a unor acte juridice în legătură cu imobilul care a făcut obiectul unei notificări şi care a fost înstrăinat ulterior declanşării procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.
b. Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Aşa cum rezultă din conţinutul acestui articol, pentru ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină este necesar ca acte juridice, de natura celor menţionate în text şi având ca obiect bunuri imobile - terenuri şi/sau construcţii, notificate potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanşarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, şi înainte de finalizarea acestora.
Legiuitorul nu a particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă drept o cauză de înlăturare a sancţiunii nulităţii absolute.
Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că atitudinea subiectivă a părţilor la încheierea acelor juridice, ori principiile aplicabile în materia nulităţii, ca sancţiune a actelor juridice, nu sunt incidente în cauză. Pentru pronunţarea nulităţii absolute în condiţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enunţate anterior, pe care norma specială le conţine.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu va analiza acele motive de recurs şi argumentele care le susţin şi care vizează buna-credinţă a părţilor, principiul aparenţei de drept, eroarea comună ori efectele nulităţii actului principal asupra actului oneros, subsecvent, încheiat cu bună-credinţă.
Din aceleaşi motive nu vor fi analizate nici susţinerile formulate de recurenta SC F. SRL vizând buna sa credinţă la încheierea actului juridic, rezultată din încheierea vânzării printr-o procedură publică şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 550/2002.
În plus, faţă de criticile comune menţionate anterior, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca invocă nelegalitatea deciziei recurate pentru greşita soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a recurentului şi pentru interpretarea eronată a prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care recurentul susţine că reclamanta nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (această din urmă critică regăsindu-se şi în recursul declarat de pârâta B.L.).
Criticile nu sunt fondate.
Cât timp, recurentul apare drept parte în contractele a căror nulitate se cere a fi constatată în cauză, şi faţă de prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Recurenta a făcut dovada, prin actele de stare civilă că este moştenitoarea proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu: N.C. (născută S.C.), N.S. şi N.K. (căsătorită K.).
Aşa cum rezultă din certificatele de deces, N.S. şi N.C. (căsătorită K.) au fost copii lui N.G. şi N.C. (născută S.C., potrivit extrasului după registrul stării civile pentru căsătoriţi din anul 1882). Reclamanta este fiica lui N.S., astfel cum rezultă din certificatul de naştere.
În conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, persoana care înţelege să uzeze de procedura reglementată prin acest act normativ trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi, eventual, a calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar. Acest text se coroborează cu cel al art. 3 alin. (1) lit. a) şi al art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada calităţii de moştenitor se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia succesiuni care permit această dovadă prin acte de stare civilă.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge criticile formulate prin motivele de recurs depuse de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi B.L. vizând nerespectarea prevederilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte calitatea reclamantei de moştenitoare a foştilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu.
Prin recursul declarat, pârâta F.E. susţine că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950.
Critica nu este fondată.
Valabilitatea titlului statului trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.
Or, Constituţia din anul 1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea în art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naţionalizării şi care nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naţionalizare menţionat.
Tot astfel, art. 8 din Constituţia în vigoare la acea dată prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege. Textele constituţionale ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepţie de vreme ce derogau de la principiul garantării proprietăţii, permiţând pierderea dreptului de proprietate prin naţionalizare. Însă, excepţiile sunt de strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de bunuri decât cele expres prevăzute de art. 11, este nelegală.
Nu în ultimul rând, Decretul nr. 92/1950 încălca dispoziţiile art. 480 C. civ., astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naşte în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Recurenţii F.E., B. L. şi T.I. formulează, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi critici legate de aplicarea ori interpretarea eronată a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Aceste critici nu pot fi primite de instanţa de recurs deoarece dispoziţiile legale menţionate nu au reprezentat cauza acţiunii civile formulate în cauză, reclamanta neînţelegând să-şi întemeieze pretenţiile pe dispoziţiile art. 45 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, orice susţineri legate de modul în care instanţa de apel ar fi trebuit să interpreteze şi să aplice aceste prevederi legale nu învestesc, în mod legal, instanţa de recurs cu analiza lor.
Prin recursurile formulate, pârâta SC F. SRL şi intervenientul T.I. susţin nelegalitatea deciziei recurate şi pentru nerespectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte drepturile cumpărătorului de bună-credinţă şi securitatea raporturilor juridice.
Înalta Curte va analiza numai criticile formulate în acest sens de recurenta SC F. SRL deoarece, faţă de natura cererii de intervenţie formulată - aceea de intervenţie accesorie - şi de dispoziţiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 56 C. proc. civ., în lipsa unor critici similare în recursul declarat de partea în favoarea căreia a intervenit - pârâta B.L. -, intervenientul accesoriu T.I. nu sesizează, în mod legal, instanţa de recurs cu analiza acestor susţineri.
Prin decizia pronunţată nu au fost încălcate normele convenţionale europene şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea principiului securităţii raporturilor juridice şi analiza noţiunii de „bun" în sensul celor menţionate prin motivele de recurs au fost realizate de instanţa europeană în cauze având ca obiect acţiuni în revendicare, în care ambele părţi se prevalau de existenţa unui bun, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză însă, pârâţii nu pot invoca norma europeană în sensul indicat prin motivele de recurs, cât timp Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale părţilor. Acestea nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului lor de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului. Altfel spus, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a obţine un bun.
Or, pentru considerentele anterior expuse, recurenta nu putea deveni titulara unui drept de proprietate asupra imobilului pe care l-a cumpărat şi, pe cale de consecinţă, nu se poate nici prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere prevederile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 56 C. proc. civ. menţionate anterior, Înalta Curte nu va analiza acele critici formulate prin recursul declarat de intervenientul accesoriu T.I. vizând nerespectarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte identificarea imobilului în litigiu, aplicarea şi interpretarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000, câtă vreme recursul declarat de partea în favoarea căreia a intervenit nu cuprinde, la rândul său, astfel de critici.
Nu este fondată nici susţinerea formulată de recurenta B. (fostă C.) L. vizând aplicarea în cauză a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Textul menţionat reglementează natura măsurilor reparatorii ce se pot acorda foştilor proprietari, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995, ipoteză care, însă nu se regăseşte în cauză.
Înalta Curte constată că celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ., astfel încât nu este legal învestită cu analizarea lor. Totodată constată că, deşi recurenta B.L. a indicat în cuprinsul cererii de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se bazează pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii, pe schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.
Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost, în mod eronat, modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, F.E., B. (fostă C.) L. şi de intervenientul T.I.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., B. (fostă C.) L., R.A. şi de intervenientul T.I. împotriva Deciziei civile nr. 274A din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1232/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1227/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
