ICCJ. Decizia nr. 1232/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1232/2013
Dosar nr. 21296/3/2008
Şedinţa publică din 7 martie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 04 iunie 2008, reclamantul V.G.C. a chemat în judecată Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:
1. În principal: anularea Dispoziţiei nr. 10166 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti să restituie în natură, pe vechiul amplasament, imobilul teren în suprafaţă de 1493 mp, situat în fosta str. ... sector 6, Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziţia 726. În situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură pe vechiul amplasament, se solicită obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti să restituie, în compensare, un alt teren, echivalent valoric cu imobilul expropriat.
2. În subsidiar: anularea Dispoziţiei nr. 10166 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi obligarea Primarul General al Municipiului Bucureşti să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 1493 mp, situat în fosta str. ... sector 6, Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziţia 726.
Prin Sentinţa civilă nr. 331 din 04 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte contestaţia formulată, a anulat în parte Dispoziţia nr. 10166 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1493 mp, situat în sector 6 şi a respins celelalte solicitări ale contestatorului, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
V.N. şi V.M. au deţinut în proprietate un teren în suprafaţă de 1493 mp (două parcele de 900 mp, respectiv de 593 mp., din parcelarea Stavilar - Crângaşi - Ciurel), conform actelor de proprietate depuse la dosar. Reclamantul este moştenitorul acestora, astfel cum reiese din certificatele de moştenitor.
Prin Decretul nr. 242/1987, a fost trecut în proprietatea statului terenul în suprafaţă de 1100 mp, situat sector 6, Bucureşti, proprietatea lui V.N.
Prin Dispoziţia nr. 10166 din 11 aprilie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1100 mp, motivat de împrejurarea că terenul este afectat integral de Lacul Dâmboviţa.
Astfel cum a reieşit din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză, întregul amplasament al terenului în suprafaţă de 1493 mp, potrivit actelor de proprietate ale reclamantului, este afectat de Lacul Dâmboviţa, astfel încât, în mod corect, prin dispoziţia contestată nu s-a dispus restituirea în natură a terenului.
Din Adresa din 31 octombrie 2001 emisă de Primăria Sectorului 6 Bucureşti a reieşit că, din terenul de 1493 mp, au fost scăzuţi 270 mp, reprezentând 1/2 stradă, astfel că suprafaţa de teren impozabilă a rămas 1223 mp. Cum ultimii proprietari înainte de expropriere erau V.N. şi V.M., iar din evidenţele primăriei nu a reieşit că ar fi fost vreodată despăgubiţi pentru suprafaţa menţionată ca stradă şi nici cu ce titlu a fost preluată, în condiţiile în care toată suprafaţa de 1493 mp este ocupată de Lacul Dâmboviţa, tribunalul a apreciat că întreaga suprafaţă a făcut obiectul preluării de către stat.
În ceea ce priveşte acordarea unui teren în compensare, s-a constatat că, din Adresa din 10 martie 2008, a reieşit că municipalitatea nu deţine terenuri care pot fi acordate în compensare, aceeaşi concluzie fiind susţinută şi prin Adresa din 18 ianuarie 2010, care învederează că nu s-a finalizat procesul de inventariere. Prin urmare, prima instanţă a respins solicitarea reclamantului de acordare a unui alt teren în compensare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti şi reclamantul V.G.C.
Prin Decizia civilă nr. 194A din 09 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul Bucureşti şi a admis apelul formulat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii prin compensare, pentru terenul identificat, conform expertizei B., în str. ..., evaluat la 919.342 RON, având o suprafaţă de 384,26 mp şi la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că terenul expropriat din ..., în suprafaţă de 1493 mp, are o valoare mai mare (821.150 euro, respectiv 3.572.002 RON la un curs de 4,35 lei/euro).
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a făcut dovada că autorii săi, V.N. şi V.M. au achiziţionat prin două acte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 15 septembrie 1947 şi nr. y din 15 septembrie 1947, două parcele de teren în suprafaţă de 900 mp, respectiv de 593 mp din parcelarea Stăvilar - Crângaşi - Ciurel.
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1987, au fost expropriate o serie de imobile pentru amenajarea râului Dâmboviţa, printre care şi terenul autorului reclamantului.
Din probele administrate a rezultat că întregul teren ce face obiectul celor două acte de vânzare-cumpărare a fost expropriat prin decretul de expropriere de la autorii reclamantului. Prin urmare, măsurile reparatorii nu pot fi limitate doar la suprafaţa înscrisă în actul de preluare, aşa cum a susţinut pârâtul Municipiului Bucureşti, prin apelul formulat.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, prin care se solicită acordarea unui teren în compensare, Curtea de Apel a reţinut că, deşi Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat că nu are posibilitatea atribuirii în compensare a unor terenuri sau servicii în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost finalizată operaţiunea de inventariere a acestor bunuri, reclamantul a făcut dovada că, în alte situaţii, primăria a acordat terenuri în compensare.
Prin probele administrate, s-a dovedit existenţa unui teren liber, în str. ... sector 6 Bucureşti, în suprafaţă de 384,26 mp evaluat la suma de 919.342 RON.
Pentru acest teren nu există notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în evidenţele fiscale figurează ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6.
Din modul de redactare al art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, rezultă că persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent are un drept de opţiune între diferite tipuri de măsuri reparatorii ce pot fi acordate potrivit dispoziţiilor legii, iar în speţă reclamantul a optat pentru atribuirea unui teren în compensare în echivalent valoric.
Curtea de Apel a apreciat că, atâta timp cât terenul identificat este liber, aflându-se în proprietatea Municipiului Bucureşti, iar în alte cazuri pârâtul a acordat deja măsuri în compensare, nu există nici un impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie soluţionată prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în compensare cu un alt teren.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici:
La dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză, în sensul art. 10.1 şi 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Primăria Municipiului Bucureşti a depus probe indubitabile în sensul că nu sunt bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare. Totodată noţiunea de „bun disponibil" în accepţiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcţii, ci reprezintă o noţiune complexă, ce semnifică faptul că bunul nu este necesar instituţiei respective.
Se susţine că legea nu stabileşte o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează şi nu acordă preferabilitate uneia dintre aceste măsuri. Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, rezultă că legiuitorul a lăsat la aprecierea exclusivă a entităţii învestite cu soluţionarea notificării oportunitatea de a oferi bunurile ori serviciile de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, atunci când restituirea în natură nu este dorită de solicitant sau este imposibil de asigurat.
Recurentul mai arată că nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Este necontestat în cauză că autorii reclamantului, V.N. şi V.M., au dobândit, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 15 septembrie 1947 şi nr. y din 15 septembrie 1947, două parcele de teren în suprafaţă de 900 mp, respectiv de 593 mp, din parcelarea Stăvilar - Crângaşi - Ciurel şi că, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1987, au fost expropriate o serie de imobile pentru amenajarea râului Dâmboviţa, printre care şi terenul autorilor reclamantului.
Nu s-a contestat, de asemenea, împrejurarea că regimul juridic al imobilului în litigiu este cel reglementat de Legea nr. 10/2001 şi nici calitatea reclamantului, succesor al foştilor proprietari, de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile acestui act normativ.
A intrat, totodată, în putere de lucru judecat, dezlegarea dată de instanţa de apel în ceea ce priveşte întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafaţă de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea menţionată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Recursul formulat a vizat natura măsurilor reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul, fiind necontestat în cauză că imobilul ce a aparţinut autorilor săi nu poate fi restituit în natură pe vechiul amplasament.
În condiţiile în care restituirea în natură nu este posibilă, prin Dispoziţia nr. 10166 din 11 aprilie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferenţa dintre valoarea încasată şi valoarea de piaţă indexată cu indicele de inflaţie, iar prin decizia recurată, Curtea de Apel a dispus atribuirea unui teren în compensare, respectiv a celui situat în Bucureşti, str. ... sector 6 şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de valoare între terenul ce a aparţinut autorilor reclamantului şi cel atribuit în compensare, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Nu este fondată critica formulată prin motivele de recurs vizând greşita aplicare a prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul competenţei instanţei de a verifica îndeplinirea de către unitatea deţinătoare a obligaţiei de atribuire în compensare a unor bunuri sau servicii, ca măsură reparatorie, în situaţiile în care astfel de bunuri sau servicii există la dispoziţie unităţii deţinătoare.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În condiţiile Legii nr. 10/2001, procedura administrativă poate fi urmată de o procedură judiciară prin care, persoana care se pretinde îndreptăţită, învesteşte instanţa de judecată cu verificarea legalităţii măsurilor cuprinse în decizia sau dispoziţia emisă de unitatea notificată. Controlul de legalitate pe care instanţa de judecată îl exercită, vizează tocmai respectarea de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, a normelor legale aplicabile. De aceea, dacă constată că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din lege nu au fost respectate cu ocazia soluţionării notificării, în cadrul controlului de legalitate efectuat, instanţa este îndreptăţită să oblige entitatea notificată la respectarea dispoziţiilor menţionate, inclusiv prin admiterea solicitării persoanei îndreptăţite de a beneficia de restituirea în natură a anumitor imobile.
Prin urmare, susţinerea recurentului în sensul că stabilirea calităţii de bunuri sau servicii care pot fi atribuite în compensare nu este un atribut al instanţei de judecată, ci al unităţii deţinătoare, nu poate fi primită, instanţa de apel făcând o corectă interpretare, din această perspectivă, a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte măsura dispusă de instanţa de apel, de acordare în compensare a terenului situat în Bucureşti, str. ... sector 6, Înalta Curte reţine următoarele:
Curtea de Apel a considerat că acest teren, în suprafaţă de 384,26 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, ar putea fi atribuit în compensare reclamantului, deoarece din probele administrate a rezultat că pentru acest teren nu există o notificare formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar în evidenţele fiscale, pentru terenul respectiv figurează ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6.
Înalta Curte apreciază însă că, sub aspectul modalităţi de acordare a măsurilor reparatorii dispuse - atribuirea terenului menţionat în compensare -, instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt.
Astfel, instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că, pentru terenul menţionat nu figurează înregistrată vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi faptul că, pentru acest teren, în evidenţele fiscale apare ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6.
În ceea ce priveşte primul argument - lipsa unei notificări pentru terenul situat în str. ... sectorul 6 - Înalta Curte constată că prin Adresa din 26 ianuarie 2011, OCPI comunică, la solicitarea Curţii de Apel, faptul că pentru imobilul-teren situat în Bucureşti str. ..., nu s-au găsit înregistrări. Prin urmare, nu rezultă că, prin adresa menţionată s-ar fi probat că terenul atribuit în compensare, situat în ... nu face obiectul vreunei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, din cuprinsul acestui înscris nerezultând identitatea între terenul atribuit de instanţă şi cel pentru care s-au furnizat relaţiile menţionate.
În plus, din cuprinsul Adresei din 11 februarie 2011 a Municipiului Bucureşti - Consiliul Local Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale, ar rezulta că imobilul care a purtat anterior nr. 4 - 6 pe ..., poartă în prezent nr. 6 pe aceeaşi stradă.
În consecinţă, nu se poate susţine că, în relaţiile furnizate, instituţia care a răspuns solicitărilor instanţei, a avut în vedere terenul atribuit de instanţă în compensare, câtă vreme nicăieri în cuprinsul adreselor menţionate nu se face referire expresă la terenul din ... între nr. 6B şi nr. 4, şi cât timp rezultă diferenţe de numerotare cadastrală a imobilelor de pe această stradă.
Mai mult, prin Adresa din 19 aprilie 2011, Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări, Legea nr. 10/2001 comunică că pentru imobilul situat în strada ..., fără a preciza ce număr, ci doar că este fosta strada ... nr. 6, sector 6, există înregistrată o notificare, nesoluţionată.
În privinţa celui de-al doilea argument - al titularului evidenţelor fiscale, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Adresa din 11 februarie 2011 a Municipiului Bucureşti - Consiliul Local sector 6 - Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale se comunică istoricul de rol fiscal pentru imobilul situat în str. ... nr. 4, pentru cel situat în str. ... nr. 6 şi pentru cel din str. ... nr. 6B. În cuprinsul înscrisului menţionat nu se face referire la istoricul de rol fiscal al imobilului situat în str. ... între nr. 6B şi nr. 4.
La fel, prin Adresa din 09 decembrie 2010, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - Serviciu Evidenţă Domeniu Public Privat comunică faptul că la nivelul anului 1992, pe adresa poştală strada ... nr. 4 - 6, sector 6, figura înregistrat titular de rol fiscal pe suprafaţa de 605,5 mp.
Este adevărat că, prin Adresa din 22 aprilie 2011, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - Serviciu Evidenţă Domeniul Public şi Privat menţionează Consiliul Popular sector 6 ca posesor de parcelă, dar specifică că este vorba despre parcelele 6B şi 6C de pe strada ..., iar nu despre terenul situat între nr. 6B şi nr. 4.
Că această instituţie nu a fost în măsură să furnizeze date despre terenul situat în str. ... între nr. 6B şi nr. 4 o dovedeşte şi Adresa din 20 februarie 2012, prin care solicită instanţei să-i transmită un raport de expertiză care să identifice terenul în cauză, în funcţie de reperele actuale din teren, deoarece raportul înaintat, efectuat de expert M.O. nu cuprinde şi un plan topografic. Instanţa de apel nu a dat curs solicitării, nemaifiind depuse la dosar alte date furnizate de această instituţie.
În consecinţă, Înalta Curte constată că ambele argumente avute în vedere de instanţa de apel pentru a dispune atribuirea în compensare a terenului în suprafaţă de 384,26 mp, situat în str. ... între nr. 6 B şi nr. 4, sector 6 nu sunt susţinute, în mod indubitabil, prin probele administrate în cauză.
Fără a contesta prezumţia existenţei unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumţie rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluţionării notificării formulate de reclamant, Înalta Curte constată că situaţia de fapt sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii nu a fost pe deplin lămurită în cauză, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
În ceea ce priveşte susţinerile vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în sensul că reclamantul a primit despăgubiri, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea instanţei de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.
Or, cerinţele art. 3021 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unor critici de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei recurate, la dispoziţiile legale aplicate de instanţă, cu precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste prevederi legale.
Cât timp instanţa de apel nu şi-a întemeiat decizia pronunţată pe dispoziţiile legale invocate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu învestesc, în mod legal, instanţa de recurs cu analiza lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul Municipiul Bucureşti - prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 194A din 9 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi Curţi de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1235/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1231/2013. Civil. Legea 10/2001. Rectificare... → |
|---|
