ICCJ. Decizia nr. 1273/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1273/2013

Dosar nr. 11466/3/2011

Şedinţa publică din 8 martie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă la data de 14 februarie 2011 sub nr. 11466/3/2011, reclamanta T.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 lei reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin trimiterea sa în judecată de către D.N.A., pentru „săvârşirea" infracţiunii de trafic de influenţă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că la data de 01 septembrie 2005 a fost invitată la sediul P.N.A. unde i s-a adus la cunoştinţă că prin rezoluţia nr. 265 din 30 august 2005 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la infracţiunile de dare şi luare de mită, precum şi pentru infracţiunea de trafic de influenţă.

Cu aceeaşi ocazie i s-a adus la cunoştinţă faptul că începerea urmăririi penale s-a dispus ca urmare a denunţului formulat de numitul C.S., director general al SC Q.I. Inc SRL, înregistrat la PNA la data de 7 octombrie 2004, deci, cu aproape un an de zile înainte de declanşarea urmăririi penale.

În opinia reclamantei, întregul dosar penal şi demararea urmăririi penale împotriva sa şi a altui învinuit (ulterior, inculpat în acest dosar, în persoana judecătorului B.V.), au fost iniţiate la presiunea unui grup de „investitori" străini – evrei - care, sub aparenţa unui contract de asociere în participaţiune, „au pus mâna" pe un imobil al statului român, respectiv Cazinoul de la Casa V., şi din cauza „activităţii infracţionale" şi a judecătorului menţionat, s-a anulat autorizaţia de construire a unei extinderi a acestui cazinou, ceea ce a avut drept consecinţă sistarea posibilităţii acestor investitori de o obţine profit, ştiut fiind că, în Israel jocurile de noroc sunt interzise.

Reclamanta a susţinut că la începutul lunii septembrie 2003, denunţătoarea SC Q.I. Inc SRL a început lucrările de construire extindere a cazinoului situat pe terenul ce se învecinează cu imobilul din Calea Victoriei, proprietatea numitei M.D.; dat fiind ca lucrările de construire demarate de denunţătoare au provocat grave degradări ale imobilului proprietatea numitei M.D., reclamanta a fost contactată de fostul său client, M.M.R. şi, ulterior, şi de fosta sa soţie a acestuia, întrucât împreună au decis acţionarea în justiţie a titularului autorizaţiei de construire în vederea anulării acesteia; la acea dată, niciunul dintre ei nu ştia despre ce societate este vorba şi nici ce grup financiar se afla în spatele acesteia.

Într-o primă etapă, acţiunea având ca obiect anularea autorizaţiei de construire s-a soldat cu respingerea acesteia ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a notificării organului administrativ; sentinţa nu a fost recurată.

Ulterior, la data de 28 noiembrie 2003, după efectuarea procedurii prealabile cu Primăria Municipiului Bucureşti, reclamanta a promovat o nouă acţiune, având ca obiect principal anularea autorizaţiei de construire şi capăt de cerere accesoriu de obligare a beneficiarului autorizaţiei, respectiv denunţătoarea SC Q.I. Inc SRL, la 150.000 euro despăgubiri reprezentând contravaloarea reparării imobilului din Calea Victoriei, ca urmare a degradărilor produse până la acel moment de lucrările de construire deja executate.

Această acţiune a fost repartizată, aleatoriu, judecătorului B.V., care, la termenul de judecata din 17 decembrie 2003, a admis cererea numitei M.D., formulată de reclamanta din prezenta cauză în calitate de avocat, dispunându-se suspendarea lucrărilor de construire până la soluţionarea definitivă a cauzei.

La termenul din 11 februarie 2004, fiind mandatata de tatăl fostului său client - M.M.R., respectiv M.V., reclamanta a formulat cerere de intervenţie în interes propriu pentru acesta, care avea calitatea de proprietar al apartamentului nr. 2 din acelaşi imobil, cerere având acelaşi obiect principal şi accesoriu (despăgubiri în sumă de 35.000 euro, în acest caz).

Prin sentinţa civilă nr. 2156 din 26 mai 2006, instanţa (în complet format din judecător B.V.) a admis acţiunea principală a numitei M.D. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.V., a dispus anularea autorizaţiei de construire emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta SC Q.I. Inc SRL la plata sumei totale de 162.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale către reclamanta şi intervenient (fata de 185.000 euro cât se solicitase, în mod cumulat).

Pe parcursul derulării acestei prime faze procesuale, împreuna cu clienţii săi, reclamanata a luat legătura cu reprezentanţii denunţătoarei, în vederea soluţionării cauzei pe cale amiabilă, dar nu s-a ajuns la nicio înţelegere.

După derularea procesului în primă instanţă, reclamanta a fost contactată personal de liderul grupului financiar evreiesc, numitul F.R., care i-a „propus" să renunţe la faza procesuală a recursului, pe motiv ca deţine „probe" din care rezultă „cum a câştigat acest dosar" şi, în cazul în care va continua procesul civil, va formula plângere penală împotriva judecătorului şi a numitului M.M.R.

Reclamanta învederează că, în concret, era vorba de mai multe fotografii care-l reprezentau pe judecătorul B.V. într-o maşină, lângă o maşină, acasă, la serviciu etc. La întrebarea justificată a reclamantei ce reprezintă, de fapt, aceste fotografii, i s-a replicat ca maşina respectiva reprezintă „o donaţie" făcută de clientul său, M.M.R., judecătorului B.V.

Atunci reclamanta i-a comunicat numitului F.R. că nu are cunoştinţă de nicio maşină, de nici o firmă a clientului său şi că a câştigat procesul civil datorită argumentelor juridice evidente decurgând din textele de lege privind disciplina în construcţii (Legea nr. 50/1991) şi celor privind domeniul monumentelor istorice (Legea nr. 422/2001, în special, art. 8 potrivit căruia este interzisă orice construcţie, în mediul urban, pe o rază de 100 m de jur împrejurul unui monument istoric).

În etapa recursului - din dosarul civil enunţat -, soluţia a fost reformată în parte, modificându-se suma acordată cu titlu de despăgubiri – de la 162.200 euro la 101.768 euro (66.768 euro pentru numita M.D. şi 35.000 euro pentru intervenientul M.V.), fiind menţinută însă soluţia dată capătului principal de cerere, respectiv, anularea autorizaţiei de construire.

În faza contestaţiei în anulare (în care reclamanta nu a mai avut calitatea de avocat), s-a menţinut soluţia anularii autorizaţiei, cauza fiind trimisă spre rejudecare numai pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

S-a mai arătat de către reclamantă că, iniţial, organele DNA au început urmărirea penală împotriva sa pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de dare şi luare de mită, raportat la autoturismul N. la care anterior s-a făcut referire, preluându-se din denunţul SC Q.I. Inc SRL susţinerea că „autoturismul a fost dat mită prin intermediul avocatei.”

Lămurindu-se că reclamanta nu a avut nicio cunoştinţă despre acest autoturism, procurorii au dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru cele două infracţiuni complementare, dar, din oficiu, au apelat la o alta „găselniţă”, reţinându-se în sarcina sa infracţiunea de trafic de influenţă.

Pentru a proceda în acest sens, procurorii DNA au făcut apel la conţinutul convorbirilor telefonice purtate cu clientul său, M.M.R., şi cu una dintre prietenele sale, d-na C.M.F., la acea dată judecătoare la C.A.B. - Secţia de contencios Administrativ, care, întâmplător, a făcut parte din completul de judecată care a judecat recursul din respectiva cauză civilă.

Reclamanta învederează că aceste convorbiri ale sale cu d-na jud. F. s-au referit, toate, la starea de sănătate a bunicii sale, internată la acea vreme la Spitalul Universitar (care, ulterior, la scurt timp, chiar a decedat) şi la starea de sănătate a tatălui său, care avea probleme cu vederea, niciun pasaj din aceste convorbiri nereferindu-se la procesul civil aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Cu toate acestea, în baza Rechizitoriului din data de 28 octombrie 2005, înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală sub nr. 3483 din 31 octombrie 2005, Departamentul Naţional Anticorupţie din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din cadrul Ministerului Public, reclamanta a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Potrivit sentinţei penale nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală în Dos. nr. 34762/2/2005, reclamanta (cat si ceilalţi doi inculpaţi) a fost achitată in baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În baza Deciziei nr. 510 din data de 12 februarie 2008 pronunţată în acelaşi dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală a respins ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, şi, pe cale de consecinţă, a menţinut soluţia instanţei de fond, respectiv achitarea reclamantei.

În ce priveşte cauza de faţă, reclamanta a arătat că o perioada de aproximativ 2 ani şi jumătate, începând cu data de 30 august 2005, data Rezoluţiei nr. 265 a D.N.A., în baza căreia s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, şi până la data de 12 februarie 2008, data pronunţării soluţiei definitive şi irevocabile de achitare, a fost supusă unei permanente stări de tensiune care, ulterior, i-a afectat sănătatea, precum şi oprobiului public, atât la nivelul colegilor săi avocaţi, cat si la nivelul întregii societăţi, i-a fost ştirbită atât onoarea şi demnitatea personală, cât mai ales profesională, fiindu-i încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care solicită obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 600.000 lei, reprezentând daune morale.

Reclamanta susţine că D.N.A., ca reprezentant al Statului Român, prin procurorii săi, a încălcat dispoziţiile art. 6 par. l din CEDO, dat fiind că, în cursul derulării primei faze procesuale, DNA a tergiversat soluţionarea cauzei prin „demersul" său de a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie strămutarea cauzei la o altă instanţă de acelaşi grad din ţară, pe motiv ca unul dintre inculpaţi este judecător la Tribunalul Bucureşti, iar altul este avocat în cadrul Baroului Bucureşti, aspecte care, în opinia DNA ar fi putut influenţa completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti. Întrucât Î.C.C.J. a acordat termen pentru soluţionarea cererii de strămutare, respectând principiul celerităţii, fără a dispune suspendarea soluţionării cauzei pe fond, iar C.A.B., ca instanţă de fond, a acordat termen imediat după termenul acordat de Î.C.C.J. pentru soluţionarea strămutării, se susţine de către reclamantă că numai D.N.A. este răspunzătoare de tergiversarea soluţionării cauzei penale.

De asemenea, reclamanta a arătat că D.N.A. este răspunzătoare pentru încălcarea art. 6 par. 2 din Convenţia Europeană prin fapta procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, deşi la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie.

S-a mai susţinut că prezumţia de nevinovăţie de care beneficia în baza art. 6 par. 2 din CEDO, i-a fost încălcată de procurorii D.N.A., prin fapta acestora de a o denigra cu bună ştiinţă în mediul în care îşi desfăşura activitatea, chiar la nivelul cel mai înalt al baroului, că s-au adus grave prejudicii atât imaginii sale profesionale, cat si prestigiului profesiei reclamantei de avocat.

De asemenea, declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei, reprezentant al statului, au încălcat prezumţia de nevinovăţie, de vreme ce s-a vorbit de o persoană „coruptă”, deci de o persoană care a săvârşit o infracţiune de corupţie, înainte ca o instanţa de judecata să-i stabilească vinovăţia printr-o hotărâre definitivă; aceeaşi situaţie, respectiv încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, se desprinde şi din articolele din ziarele de la acea vreme, articole care aveau la bază comunicate ale biroului de presă al D.N.A.

Toate aceste fapte au aduse grave prejudicii imaginii şi prestigiului profesional al reclamantei, punându-şi amprenta, inevitabil, şi asupra clientelei sale.

Reclamanta a mai susţinut că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată de procurorii D.N.A. şi prin faptul ca aceştia au considerat drept mijloace de probă convorbirile telefonice dintre reclamantă şi clientul său, M.M.R., în calitatea sa de mandatar al tatălui sau, situaţie în care acesta se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile mandantului, convorbiri apărate de principiul confidenţialităţii şi al secretului profesional.

Pe lângă răspunderea statului pentru fapta proprie, răspundere determinată de încălcarea unor drepturi recunoscute şi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a arătat că îşi întemeiază acţiunea, în subsidiar, şi pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege ce instituie o răspundere civilă pentru fapta altuia.

Procurorii D.N.A., în calitatea lor de reprezentanţi ai Statului, se fac vinovaţi de atragerea oprobiului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass media, dar şi prin expunerea reclamantei la dispreţul public în „calitate” de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanţelor de judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit şi bine pregătit profesional) şi a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani şi jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o, aspecte care i-au adus o gravă atingere onoarei şi demnităţii, creându-i un sentiment de frustrare accentuată, de dezumanizare, care şi-a pus amprenta asupra întregii sale personalităţi.

Toate acestea au avut consecinţe directe şi asupra clientelei reclamantei care, nefiind de specialitate şi punându-şi toate speranţele în capacitatea şi profesionalismul său, au început să o privească cu suspiciune, doar unii dintre clienţii săi îndrăznind să o întrebe despre ce este vorba, pe când alţii au renunţat la serviciile sale, ceea ce, în mod evident i-a afectat imaginea şi prestigiul profesional, în condiţiile în care „învinuirea” ce i se aducea şi pentru care a fost trimisă în judecată şi pentru care a fost judecată o perioada de 2 ani şi jumătate se referea strict la o infracţiune „în legătura cu serviciul", context în care activitatea sa profesională de avocat a avut de suferit nu numai moral, dar şi material.

În privinţa daunelor materiale, acestea sunt determinate, pe de o parte, de pierderea clientelei în acea perioadă, iar, pe de altă parte, de cheltuielile efective suportate pentru tratarea sănătăţii sale (chitanţe şi facturi pentru internare, consultaţii, medicamente, tratament cu raze X la Institutul Oncologic), toate acestea fiind consecinţe directe ale „fabricării” acestui dosar penal şi ale trimiterii sale în judecată fără niciun suport legal.

Procurorii D.N.A., în calitatea lor de reprezentanţi ai Statului, se fac vinovaţi de atragerea oprobriului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass media, dar şi prin expunerea reclamantei la dispreţul public în „calitate” de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanţelor de judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit şi bine pregătit profesional) şi a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani şi jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o, aspecte care i-au adus o gravă atingere onoarei şi demnităţii, creându-i un sentiment de frustrare accentuată, de dezumanizare, care şi-a pus amprenta asupra întregii sale personalităţi.

Prin sentinţa civilă nr. 2076 din 05 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, în baza probelor administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că, în urma denunţului formulat de către numitul C.S., reprezentant al SC Q.I. INC SRL, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei, s-a format dosarul nr. 265/P/2004, în care la data de 28 octombrie 2005 s-a întocmit rechizitoriul prin care reclamanta a fost trimisă în judecată alături de alţi doi inculpaţi: M.M.R. şi B.V., acesta din urmă fiind judecător la Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006 pronunţată de C.A.B. - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta şi ceilalţi doi inculpaţi din dosar au fost achitaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, apreciindu-se de către instanţa penală de fond că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.

Soluţia instanţei penale de fond a fost menţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J - D.N.A. împotriva sentinţei penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a C.A.B. - Secţia a II - a Penală.

În considerentele deciziei Înaltei Curţii, s-a reţinut faptul că „acuzarea nu ia în seama apărările inculpaţilor şi declaraţiile de martori, afirmând ca aceştia au reuşit să-şi construiască apărarea în mod concertat. Sunt acuzaţi inculpaţii şi martorii, că beneficiază de abilitate şi o bogată experienţă în purtarea unui dialog codificat, afirmaţie periculoasă pentru un stat de drept şi un sistem în care acuzaţiile trebuie să se întemeieze pe probe şi nu pe prezumţii irefragabile ale organelor de anchetă.”

Tribunalul a mai constatat că în hotărârea penală de primă instanţă s-a reţinut: „Nu există nicio probă referitoare la o pretinsă traficare a influenţei şi prieteniei dintre inculpata T.C. şi martora F. C.M., judecătoare în completul de recurs", iar în hotărârea penală a instanţei de recurs s-a reţinut: „Este certa, totodată, existenţa unor raporturi de asistenţă juridică şi reprezentare între inculpatul M.M.R., care acţiona în interesul fostei sale soţii, şi a tatălui sau, şi inculpata T.C., care acţiona în calitate de avocat, mandatat să asiste şi să reprezinte părţile în cauza invocată.

Nu există, însă, probe indubitabile privind existenţa unei înţelegeri frauduloase între cei doi inculpaţi, pentru efectuarea unor demersuri de influenţare a magistraţilor, care au participat la soluţionarea cauzei civile în recurs, cauza în care figurau ca părţi fosta soţie şi tatăl inculpatului M.M.R. Nu sunt probe certe că inculpatul M.M.R. a oferit sau a dat, iar inculpata T.C. a pretins sau a primit, aşa cum se pretinde în acuzare, sume de bani în scopul deturnării actului de justiţie ce urma sa fie înfăptuit de anumiţi magistraţi din cadrul instanţei de recurs.”

Înalta Curte a mai reţinut că învinuirile aduse inculpaţilor se bazează pe prezumţia de infracţionalitate cu care tratează acuzarea actele juridice şi raporturile juridice de drept civil dintre inculpaţi sau dintre inculpaţi şi martori.

Faţă de cele anterior redate, prima instanţă din cauza de faţă a apreciat că s-a produs o încălcare a dreptului persoanei la libertate, siguranţă şi demnitate, aspect ce converge la dovedirea existenţei unui prejudiciu moral.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada 28 octombrie 2005 (data întocmirii rechizitoriului în dosarul penal) - 12 februarie 2008 (data pronunţării Înaltei Curţi asupra recursului declarat de Parchet în dosarul penal).

Din acest punct de vedere, prima instanţă a reţinut că pretenţiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul suferit ca urmare a afectării vieţii de familie prin supunerea reclamantei oprobriului public prin mediatizarea excesivă a cauzei.

În aprecierea cuantumului daunelor morale, literatura şi practica de specialitate au în vedere importanţa valorilor lezate, dar şi persoana care suferă vătămarea. Valoarea, aşa cum este ea analizată în doctrină, are nu numai un conţinut obiectiv, fiind expresia unor cerinţe sau necesităţi umane, ci şi un conţinut subiectiv, constând în preţuirea dată de către subiect acestei valori.

În consecinţă, prejudiciul va fi cu atât mai important cu cât valoarea lezată este mai importantă pentru partea vătămată.

Astfel, instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, a fost suspendată din această calitate ca urmare a intensei mediatizări asupra situaţiei sale de inculpată într-un dosar de mită şi de trafic de influenţă, cu conotaţii negative faţă de persoana inculpată, că personalitatea, viaţa, onoarea şi prestigiul reclamantei, raportat la faptele sale anterioare, au fost prejudiciate în mod evident.

Totodată, instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantei, datorită intensei mediatizări a cauzei, i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, fiindu-i încălcată astfel o componentă a vieţii private, motiv pentru care îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea prevederile art. 8 din CEDO.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră în art. 10 par. 1 faptul că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.”

Tribunalul a mai reţinut că în hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în Cauza Ligens contra Austriei, Curtea Europeană a afirmat că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei astfel de societăţi, una dintre condiţiile primordiale ale progresului acesteia şi ale dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea se aplică nu numai informaţiilor sau ideilor acceptate sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci şi acelora care rănesc, şochează sau îngrijorează statul sau o anumită parte a populaţiei.

Aşa o cere pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu ar exista o societate democratică".

Cu toate acestea, prima instanţă a apreciat că prin declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei, reprezentant al statului, care vorbea despre reclamantă ca de o persoana „coruptă”, deci de o persoana care a săvârşit o infracţiune de corupţie, înainte ca o instanţa de judecata să stabilească vinovăţia reclamantei printr-o hotărâre definitivă, precum şi prin comunicatele ale biroului de presa al D.N.A., care a oferit date din dosarul de urmărire penală, statul este răspunzător de declaraţiile date în acest sens şi prin care s-a inoculat afirmaţia că „inculpaţii (printre care se număra şi reclamanta) ar fi vinovaţi” de infracţiunile pentru care ulterior, au fost trimişi în judecată.

Producerea prejudiciului personal nepatrimonial şi raportul de cauzalitate au fost deduse de instanţă în speţă din natura faptei ilicite reţinute şi ansamblul împrejurărilor producerii acesteia, având în vedere că o altă probă directă este aproape imposibilă; totodată, în jurisprudenţă s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, fiind necesar însă să fie avute în vedere criterii obiective la fixarea despăgubirii pentru repararea prejudiciului.

Criteriile ce au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au avut în vedere consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei reclamantei pe tot parcursul desfăşurării procesului penal, elemente de care instanţa a trebuit să ţină seama, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanţa a avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamantă pe plan fizic şi psihic, importanţa şi gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei profesionale şi sociale a persoanei păgubite.

Or, din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 lei acordată cu titlu de daune morale respectă principiul proporţionalităţii anterior evocat.

În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, dar atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, astfel că, la stabilirea cuantumului acestor daune, tribunalul a avut în vedere intensitatea şi gravitatea lor pentru a putea repara prejudiciul moral produs.

Instanţa a mai apreciat că trebuie făcută o raportare a sumei solicitate de reclamantă la durata procesului penal soluţionat definitiv la aproape 3 ani de la data întocmirii rechizitoriului în dosarul penal nr. 265/P/2004, la onoarea, creditul moral, poziţia socială avută de reclamantă înainte de a se dispune trimiterea sa în judecată în cadrul dosarului penal menţionat, acestea fiind criterii care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamantă.

Chiar dacă o cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamantă este imposibilă, apreciind totuşi că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, tribunalul, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a apreciat că prin stabilirea unor despăgubiri de 200.000 lei se va realiza o compensare bănească echitabilă a daunelor suportate de reclamantă, care a fost supusă unei permanente stări de tensiune ce i-a afectat sănătatea, precum si oprobriului public, atât la nivelul colegilor săi avocaţi, cat şi la nivelul întregii societăţi, i-a fost ştirbită atât onoarea şi demnitatea personală, cât mai ales profesională, în concret, punându-şi amprenta inevitabil si asupra clientelei sale.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe au promovat apel atât reclamanta cât şi pârâtul, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiecare dintre părţi aducând critici proprii de nelegalitate şi netemenicie sentinţei atacate.

Prin decizia civilă nr. 190A din 8 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că principiul răspunderii civile delictuale este enunţat în art. 998 din C. civ., potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.

Totodată, principiul răspunderii civile delictuale enunţat de art. 998 C. civ. se coroborează cu prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi cu acelea cuprinse în art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Astfel, potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen. „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”, iar conform art. 52 alin. (3) din Constituţie „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”.

În acest context legal, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu trebuie aplicate restrictiv situaţiilor prevăzute limitativ de art. 504 C. proc. pen., ci trebuie interpretate în acord cu prevederile constituţionale arătate şi cu dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul de compensare în caz de eroare judiciară astfel: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.”

Instanţa de apel, la rândul său, a constatat situaţia de fapt reţinută de tribunal, referindu-se la cele dispuse prin rezoluţia nr. 265 din 30 august 2005 a procurorilor din cadrul DNA, prin rechizitoriul din 28 octombrie 2005, precum şi soluţiile pronunţate de instanţele penale prin sentinţa penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi, respectiv, decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, în sensul achitării reclamantei apelante în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, apreciindu-se de către instanţele penale (încă de la fond) că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.

Faţă de cele reţinute, curtea de apel a apreciat că tribunalul în mod just a constatat că procedurile judiciare din faţa organelor de urmărire penală, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei reclamante, au fost susceptibile de a produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional de natură a-i leza demnitatea şi onoarea.

Susţinerea apelantului pârât în sensul că apelanta reclamantă nu ar avea dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite întrucât aceasta nu a fost condamnată pe nedrept şi nici nu a fost privată de libertate, a fost înlăturată de instanţa de apel care apreciat că aceasta contravine principiului răspunderii civile delictuale şi spiritului art. 504 C. proc. pen., care raportează răspunderea statului pentru repararea prejudiciului adus persoanei care a suferit de pe urma procedurilor judiciare, de achitarea acesteia, fără distincţie, indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea.

În speţă, obligarea Statului la repararea pagubei decurge din raporturile de drept public şi are drept cauză eroarea judiciară, reprezentată în speţă de trimiterea în judecată a apelantei reclamante prin rechizitoriul din data de 28 octombrie 2005, urmată de achitarea acesteia dispusă de instanţele de judecată.

Instanţa de apel a apreciat că acordarea daunelor morale în favoarea apelantei reclamante se justifică atâta vreme cât cercetările penale, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei reclamante, au fost intens mediatizate, iar declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei şi comunicatele biroului de presă al DNA, care au oferit date din dosarul de urmărire penală, au indus opinia că apelanta reclamantă este vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de corupţie.

În acest mod a fost nesocotită prezumţia de nevinovăţie, principiu consacrat de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, care prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Toate acestea au produs suferinţe pe plan fizic, moral, social şi profesional de natură a fi lezat sănătatea, demnitatea şi onoarea reclamantei precum şi consecinţe negative în plan social, pretenţiile morale fiind întemeiate pe prevederile art. 51 alin. (3) din Constituţia României (în prezent, art. 52 alin. (3)), coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că această problemă nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci dimpotrivă, ea presupune o evaluare şi o apreciere complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, putând fi supuse puterii de apreciere a instanţei de judecată. Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.

Nu poate fi reţinută nici valoarea solicitată de către persoana ce a suferit prejudiciul moral, deoarece, daca ar fi aşa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsată doar la aprecierea subiectivă a părţii interesate.

Acordarea prejudiciului moral semnifică o reparaţie morală de principiu, iar în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despăgubiri, practica judiciară a stabilit că despăgubirile morale nu trebuie să constituie un motiv de îmbogăţire fără justă cauză.

În speţă, instanţa de apel a apreciat că daunele morale acordate apelantei reclamante conferă acesteia o satisfacţie echitabilă, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale tribunalul având în vedere atât suferinţele fizice şi psihice suferite de apelanta reclamantă cât şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, atunci când acorda despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Despăgubirile morale nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, aşa cum solicită reclamanta în apelul său, deoarece i-ar conferi acesteia un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.

În aceste condiţii, curtea de apel a apreciat că suma acordată de prima instanţă reprezintă o justa şi integrală reparaţie, suma solicitată de reclamantă, de 900.000 RON fiind exagerată şi s-ar constitui într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză.

În ceea ce priveşte criticile formulate de apelantul pârât, referitoare la cuantumul mare al daunelor morale acordate de prima instanţa, instanţa de apel le-a înlăturat pentru argumentele deja expuse.

În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta T.C., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

1. Recurenta reclamantă, prin motivele recursului său a învederat că acestea privesc doar cuantumul daunelor morale acordate de instanţele de fond (200.000 lei, faţă de 900.000 lei, astfel cum a solicitat prin cererea formulată la prima instanţă, ulterior precizată), critici care, în opinia sa se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, recurenta arată că instanţa europeană a reţinut în mod constant că orice violare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prevăzute în Convenţia sa, îndreptăţeşte la daune morale care constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera nu numai la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, dar şi la cinste, demnitate, onoare, prestigiul profesional şi alte valori similare.

Asemenea Curţii Europene, în planul jurisprudenţei naţionale, instanţa supremă a statuat că la stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie să se aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, iar pentru aplicarea acestor criterii este necesar ca cel care pretinde daunele morale să producă un minim de argumente sau indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite de Constituţie i-au fost afectate.

Pentru stabilirea daunelor morale legislaţia română nu cuprinde criterii unitare şi general valabile pentru cuantificarea acestor daune, dar, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, dacă legislaţia nu cuprinde aceste criterii „unitare şi general valabile" cu ajutorul cărora se pot stabili în mod just daunele morale acordate, instanţele, în aprecierea cuantumului daunelor morale ce le acorda, pot apela la precedentul judiciar care, deşi nu este izvor de drept civil, totuşi, alături de doctrina, „prezintă utilitate în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele normative, ca şi în perfecţionarea legislaţiei civile.”

În opinia recurentei, este justă constatarea instanţei de apel în sensul că în materie de despăgubiri morale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci, dimpotrivă, judecând în echitate, raportează cuantumul despăgubirilor morale ce urmează a fi acordate la importanţa valorilor morale lezate ale persoanei vătămate, luând în considerare şi consecinţele concrete suferite de persoana respectivă.

Recurenta mai arată că instanţa de apel a reţinut ca argumente în menţinerea soluţiei instanţei de fond numai „.suferinţele pe plan moral, social şi profesional de natură să lezeze demnitatea şi onoarea reclamantei”, ca şi faptul că „a fost nesocotită prezumţia de nevinovăţie, atâta vreme cât cercetările penale, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei reclamante, au fost intens mediatizate, iar declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei şi comunicatele biroului de presa al DNA, care au oferit date din dosarul de urmărire penală, au indus opinia că apelanta reclamanta este vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de corupţie".

Chiar dacă instanţa de apel concluzionează că „Toate acestea au produs suferinţe pe plan fizic, moral, social si profesional de natura a fi lezat sănătatea, demnitatea şi onoarea reclamantei, precum şi consecinţe negative în plan social.", recurenta susţine că acesta este un criteriu general valabil pentru toate cazurile de acordare a daunelor morale, dar prejudiciul moral, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.”

Or, în acest context, urmează ca, la stabilirea daunelor morale, a cuantumului prejudiciului moral ce se acordă unei persoane căreia i-au fost lezate sănătatea şi integritatea sa corporală, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional şi alte valori similare, să fie avute în vedere în mod preponderent, importanţa şi gradul de atingere a valorilor morale lezate şi, mai ales, intensitatea perceperii consecinţelor vătămării de către persoana astfel vătămată.

Recurenta arată, astfel cum a susţinut şi prin motivele de apel că sănătatea este valoarea cea mai importanta ce i-a fost lezată ca urmare a declanşării procesului penal din vina exclusivă a procurorilor DNA, ca reprezentanţi ai Statului Roman, stresul acumulat şi starea de tensiune prin care a trecut o perioada de aproape 3 ani, punându-şi amprenta nu numai la acel moment - al producerii efective a prejudiciului, ci pentru întreaga sa viaţă, întrucât sănătatea îi este afectată şi în prezent din cauza consecinţelor negative ale acestui proces penal, iar aceste consecinţe nu pot fi doar cele de la data producerii prejudiciului, aşa cum instanţa de apel a reţinut.

În continuarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă prezintă în amănunt investigaţiile medicale efectuate de-a lungul timpului, dovedite cu actele medicale depuse la dosarul cauzei, arătând că în anul 2009 a fost diagnosticată cu cancer, urmare a căruia la data de 27 aprilie 2009 a suferit o histerectomie totală cu anexectomie bilaterala; ulterior a urmat un tratament cu raze X în perioada 5 iunie -20 iulie 2009 la Institutul Oncologic Bucureşti.

Chiar dacă examenele periodice la computer-tomograf au concluzionat „fără semne de recidivă tumorală”, ca efect al razelor X aplicate în zona pelviana, începând cu vara anului 2010, a început să acuze dureri la mers, astfel că în aprilie 2011 a fost diagnosticată cu „stenoza 90% pe artera ililacă, ext. Bilateral, ax femuropopliteu permeabil bilateral”, astfel că i s-a recomandat pe lângă evitarea efortului fizic, a stresului şi a temperaturilor extreme, implantarea unor stenturi în zona afectată.

Acestei operaţii a fost supusă la data de 11 mai 2011 la Spitalul Militar, intervenţia chirurgicală constând în implantarea unui număr de 5 stenturi în zona pelviană (artera iliacă externă stg. şi femurală comună), respectiv în zona expusă razelor X la care a fost supusă în vara anului 2009.

Starea de confort locomotoriu nu a durat decât câteva luni, astfel că a fost necesară reluarea investigaţiilor; în ianuarie 2012 recurentei i s-a pus un nou diagnostic: „restenoza intrastent artera iliacă externă bilateral (stânga dreapta). Restenoză arteră femurală comună stângă.”, fiindu-i recomandată o nouă intervenţie chirurgicală pentru „curăţarea” stenturilor aplicate cu mai puţin de un an în urmă.

Astfel, chiar daca „valoarea daunelor morale trebuie stabilita raportat la momentul producerii prejudiciului" asupra valorilor lezate ale păgubitului, daca printre aceste valori se număra şi sănătatea persoanei, ca una dintre valorile cele mai de preţ ale oricărui individ, se impune, opiniez, o analiza mai atenta din partea oricărui judecător, care este chemat sa „cuantifice": faptul ca, periodic, din cauza stresului suferit in urma cu 6 ani, sănătatea mea are de suferit, subsemnata.

Recurenta arată că a învederat instanţei toate aceste aspecte pentru a evidenţia nu numai consecinţele negative asupra sănătăţii sale, dar şi importanţa şi gradul de atingere a acestei valori lezate – sănătatea - poate cea mai importanta dintre valorile lezate, precum şi intensitatea perceperii consecinţelor vătămării acestei valori de către persoana astfel vătămată; astfel, recurenta va fi supusă periodic unor analize şi intervenţii chirurgicale care se vor perpetua şi îşi vor pune amprenta pe întreaga sa viaţă, dat fiind că zona afectată ca urmare a razelor X, respectiv membrele inferioare o ajută nu numai la mers, dar şi la practicarea profesiei sale de avocat.

Drept urmare, consecinţele negative pe care le-a suferit ca urmare a stresului declanşat de procesul penal iniţiat de procurorii DNA (reprezentanţi ai Statului român) nu s-au epuizat odată cu finalizarea acestui proces prin achitarea sa printr-o hotărâre definitivă, ci acestea şi-au pus amprenta pe întreaga sa viaţă, cel puţin din punct de vedere al sănătăţii sale.

b. Un alt criteriu pe care reclamanta l-a evidenţiat prin motivele de apel şi pe care instanţa de apel nu l-a avut în vedere la stabilirea valorilor lezate care au determinat cererea sa de acordare a daunelor morale în cuantumul precizat, tocmai în scopul judecării „în echitate” a prezentei cauze, rezidă în prevederile art. l din Protocolul nr. l la Convenţie referitor la protecţia proprietăţii.

Astfel, trimiterea sa în judecata pentru o faptă penală pe care nu a săvârşit-o, dar catalogată ca o infracţiune „în legătură cu serviciul", i-a adus grave prejudicii nu numai raportat la viaţa privată, socială şi de familie, dar mai ales la imaginea şi probitatea profesională, cu repercusiuni directe şi imediate asupra clientelei sale.

Chiar daca Baroul Bucureşti nu a dispus măsura suspendării recurentei din profesie (aşa cum abuziv au solicitat procurorii DNA), perioada de aproape 3 ani de denigrare publică, şi-a pus amprenta şi asupra clientelei sale în calitate de avocat, devenită din ce în ce mai putină şi din ce în ce mai suspicioasă şi reticentă faţă de învinuirile ce i-au fost aduse pe nedrept, întrucât, din cauza stresului a fost nevoită să facă mult mai puţine angajamente, forţată fiind de împrejurări să se concentreze mai mult asupra situaţiei şi statutului său din dosarul penal.

Recurenta precizează că instanţa europeană în jurisprudenţa sa a statuat că dreptul asupra clientelei este un drept de proprietate, cu valoare economică, având în vedere că rezultă din exercitarea unei activităţii profesionale; or, recurenta, prin cabinetul său de avocatură dispunea de o clientelă de pe urma căreia îşi asigura veniturile, fiind, de altfel, singura sa sursă de obţinere de venituri necesare asigurării unui nivel de trai normal atât pentru aceasta, cât şi pentru familia sa (părinţii săi, fiind bolnavi şi cu pensii modeste).

În consecinţă, recurenta consideră că instanţa de apel trebuia să se aplece cu mai multă atenţie şi asupra acestui aspect şi să-l aibă în vedere la stabilirea cuantumului prejudiciului ce i-a fost cauzat, deoarece aceste valori morale lezate au inclus şi imaginea sa profesională şi prestigiul profesiei de avocat şi au fost grav afectate fie prin „pierderea" clientelei deja avută în acea perioadă, fie prin neîncrederea - aparentă sau făţişă - a clienţilor care au contactat-o ulterior, dar în faţa cărora a purtat o bună perioadă de timp stigmatul de „inculpat.”

c. Recurenta mai arată că instanţa de apel nu a analizat şi un alt aspect invocat prin motivele de apel, anume, susţinerea că procurorii DNA, ca reprezentanţi ai Statului roman, prin „acţiunile" lor, i-au încălcat un drept esenţial prevăzut de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie prevăzut de art. 8: „Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale".

Prin acţiunile abuzive şi ilicite ale procurorilor DNA, i s-au încălcat atât integritatea morală şi viaţa socială, cât şi dreptul la imagine în relaţiile cu semenii săi, subsemnata suferind ca urmare a percepţiei formate de ceilalţi (mai ales de clientela proprie), faţă de trimiterea în judecată pe nedrept şi neîntemeiat de către procurorii DNA.

În concret, acest drept a fost încălcat prin: înregistrarea convorbirilor sale telefonice, pe mobil şi în mediul ambiental, în lipsa unor indicii temeinice de săvârşire a unei fapte penale; urmărirea sa de către ofiţerii politiei judiciare acasă, la instanţe, la întâlnirile cu prietenii şi clienţii, fără să existe probe concludente ale săvârşirii unei fapte penale; înregistrarea convorbirilor sale telefonice de către SRI, pentru o faptă penală pentru care acest serviciu nu are nicio competenţă; recurenta reclamantă face referire la Cauza Botta contra Italiei, pronunţată de Curtea Europeană la 24 februarie 1998.

Convenţia Europeană permite ingerinţa statului în exercitarea dreptului la viaţa privată doar dacă ingerinţa este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim, este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul urmărit.

Având a se pronunţa asupra faptului dacă Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Roman de Informaţii îndeplineşte condiţiile de previzibilitate impuse de art. 8 din Convenţie, Curtea a reţinut ca aceasta lege abilitează autorităţile competente că pot aduce atingere drepturilor persoanelor numai cu scopul de a preveni şi contracara ameninţări privitoare la siguranţa naţională, dar motivul acestor ingerinţe nu este definit cu suficientă precizie.

Or, pentru ca un sistem de supraveghere secretă să fie compatibil cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie, el trebuie să conţină garanţii care sunt aplicabile controlului asupra serviciilor care exercită această activitate.

Curtea a reţinut ca sistemul roman de colectare şi arhivare a informaţiilor nu conţine asemenea garanţii şi nici o procedură adecvată de control, ceea ce a condus la concluzia că dreptul intern în materie nu prezintă calităţile de claritate cerute de condiţia previzibilităţii legii.

Raportat la speţa, recurenta învederează instanţei de recurs ca în încheierea din data de 2 noiembrie 2006 (pag. 4), instanţa Curţii de Apel Bucureşti care a soluţionat cauza penală pe fond a reţinut: „Din probele existente la dosar rezultă foarte clar că înregistrarea telefonică cu privire la comunicarea minutei a fost făcută de către SRI, organ ce nu are competenţă, conform Legii nr. 51 privind siguranţa naţională, decât în domeniul repartizat prin legea organică".

De asemenea, în Sentinţa penala nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 (pag. 20) se retine: „Nu s-a putut determina momentul în care ar fi intervenit înţelegerea infracţională (înainte de a ajunge dosarul la Curtea de Apel Bucureşti, în timpul cât se afla acolo, după ce a fost repartizat pe completul de judecată, etc.), nu s-a putut dovedi prin interceptările telefonice fapta de pretindere a unei asemenea sume pentru traficarea unei influenţe sau prietenii cu judecătoarea respectivă şi nici nu s-a făcut dovada unei asemenea promisiuni, deşi cei trei inculpaţi şi judecătoarea F.M.C. erau interceptaţi telefonic, supravegheaţi şi urmăriţi fizic şi efectiv de către organele de urmărire penală, 24 ore din 24 ore.”

Faţă de aceste aspecte, recurenta solicită instanţei de recurs a constata că prin faptele ilicite de ascultare a convorbirilor telefonice şi de supraveghere şi urmărire „24 ore din 24 ore", procurorii DNA, ca reprezentanţi ai Statului român, i-au încălcat drepturile fundamentale prevăzute de art. 8 din CEDO, respectiv dreptul la viaţa privată şi de familie, nimănui nefiindu-i permis, şi mai ales statului, să aibă vreo ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţa privată a oricărei persoane, decât dacă acea ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim, este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul urmărit, condiţii care, aşa cum rezultă din hotărârile penale citate, nu erau îndeplinite, astfel că s-a săvârşit o gravă şi grosolană imixtiune în viaţa privată a recurentei.

Recurenta învederează că valorile lezate la care a făcut referire prezintă o importanţă covârşitoare pentru aceasta, pe primul loc situându-se sănătatea, fără de care daunele acordate vor rămâne fără conţinut atât timp cât starea sănătăţii nu îi va mai permite să profeseze avocatura, profesie pe care o practică cu profesionalism, mândrie, corectitudine şi cinste încă din 1993.

d. Recurenta a combătut argumentul instanţei de apel care a reţinut că „Despăgubirile morale nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, aşa cum solicită reclamanta în apelul sau, deoarece i-ar conferi acesteia un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.”, în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat în apel un cuantum majorat faţă de pretenţiile sale de la prima instanţă, astfel cum au fost precizate.

Or, prin motivele de apel a criticat soluţia primei instanţe pentru cuantumul redus al daunelor morale acordate, solicitând instanţei de apel ca, procedând la o analiză atentă şi corectă a împrejurărilor de fapt prezentate, să procedeze la o apreciere justă şi temeinică a daunelor morale solicitate şi, aplicând principiul acordării unei satisfacţii echitabile şi rezonabile, aşa cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, să admită în totalitate acţiunea aşa cum a fost precizată.

Referitor la precizările sale de la termenul din 9 noiembrie 2011, dată la care s-a şi judecat fondul cauzei şi în baza cărora şi-a mărit pretenţiile solicitate prin cererea introductivă de la 600.000 lei la 900.000 lei, recurenta învederează că această „majorare” a fost determinată de renunţarea sa la capătul de cerere privind despăgubirile materiale, motivat de faptul că, mare parte din aceste despăgubiri constau în cheltuielile ocazionate de internări tratamente, medicamentaţie etc., întrucât nu este în posesia decât a câtorva chitanţe sau facturi care să acopere toate aceste cheltuieli.

e. Recurenta contestă şi cele reţinute de instanţa de apel cu privire la temeiul juridic al acţiunii, curtea de apel reţinând că "pretenţiile morale sunt întemeiate pe prevederile art. 51 alin. (3) din Constituţia României (în prezent, art. 52 alin. (3)), coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale".

Se arată de către recurentă că şi-a întemeiat acţiunea în principal pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, în subsidiar, raportat la dreptul intern, pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.; de asemenea, citează dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum şi cele ale art. 504 C. proc. pen.

În opinia recurentei, răspunderea statului pentru erorile judiciare este o răspundere proprie asemănătoare răspunderii proprii a unei persoane juridice reglementata de art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Recurenta conchide că faţă de situaţia de fapt din cauza penală, în care nu a fost privată de libertate pe parcursul procesului penal şi nici nu a fost condamnată definitiv, pentru ca apoi, în rejudecare, să fie achitată, este evident că în privinţa sa nu a fost săvârşită o eroare judiciară în sensul art. 504 C. proc. pen.; în consecinţă, nici nu putea să îşi întemeieze demersul în justiţie pe dispoziţiile acestui text pentru a se antrena răspunderea proprie a statului în calitatea de persoană juridică, în sensul celor dispuse prin art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Se mai arată de recurentă că această formă de răspundere proprie, consacrată de norme speciale se completează cu răspunderea pentru fapta altuia, consacrată de norme generale; or, potrivit regulilor de interpretare logică, norma specială se aplică în mod prioritar, iar norma specială se completează cu norma generală, în măsura în care nu derogă de la ea.

Concluzionând, art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 504 C. proc. pen. sunt norme speciale care reglementează doar răspunderea statului pentru fapta proprie; acestea derogă doar de la normele generale privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie şi, de aceea, se completează cu normele generale privind răspunderea pentru fapta altei persoane, norme cuprinse în Codul Civil, printre care şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ., aplicabilă în cauza de faţă.

În acest context, este evident, opinează recurenta, că nu pot fi invocate nici dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie care se referă strict la „Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară", atât timp cât dispoziţiile din dreptul intern, respectiv art. 504 C. proc. pen. nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauza de faţă.

2. În recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a prevalat, de asemenea, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul pârât susţine că soluţia instanţei de apel este nelegală, în condiţiile în care în speţa dedusă judecăţii nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii statului.

Astfel, trimiterea în judecată a recurentei reclamante pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, întrucât aceasta a fost achitată prin sentinţa penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a Penală, hotărâre confirmată ulterior şi de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008.

În aprecierea recurentului, actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, atât timp cât pe întreaga perioadă a cercetării penale apelanta-reclamantă a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive de achitare a acestuia pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Motivele reţinute de instanţa de apel în considerentele hotărârii recurate, în sensul încălcării principiului prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, pe de o parte sunt neîntemeiate, iar pe de altă parte, nu sunt de natură să atragă răspunderea Statului Român.

Instanţa de apel a apreciat că în speţă se justifică acordarea de daune morale întrucât „cercetările penale .au fost intens mediatizate, iar declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei şi comunicatele biroului de presă al DNA au indus opinia ca apelanta reclamantă este vinovată.”

Recurentul arată că în mod evident mediatizarea unui caz nu conduce automat la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie; prin urmare, în speţă nu se poate pune semnul egalităţii între aceasta mediatizare şi presupusa încălcare a prezumţiei de nevinovăţie de care se bucura reclamanta, de către autorităţile implicate în cercetările penale.

De asemenea, nici declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei şi comunicatele biroului de presă al DNA nu pot conduce la concluzia ca organele de cercetare penală au încălcat prezumţia de nevinovăţie, nefiind făcută nicio dovadă în acest sens.

În concluzie, nu există absolut niciun indiciu în sensul că ar fi fost nesocotită prezumţia de nevinovăţie şi cu atât mai puţin în sensul că mediatizarea de care se face vorbire în considerentele hotărârii recurate ar fi influenţat în vreun fel autorităţile care s-au ocupat de cercetarea penală.

În acelaşi sens, recurentul învederează că în raport de dispoziţiile potrivit art. 504 alin. (1) – (3) C. proc. pen., instanţa de apel în mod eronat a dispus acordarea de daune morale având în vedere că în prezenta cauză niciuna din situaţiile descrise de această normă nu este întrunită în speţă, întrucât în privinţa recurentei reclamante nu a intervenit nicio hotărâre de condamnare pe nedrept, aceasta nu a fost privată de libertate şi nici nu s-a luat împotriva sa vreuna din măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală (respectiv: reţinere, obligare de a nu părăsi localitatea, obligare de a nu părăsi ţara ori arestare preventivă), iar sentinţa penală de achitare a intervenit ca urmare a sesizării instanţei prin rechizitoriul parchetatului, şi nu în urma rejudecării cauzei penale sau ulterior luării vreunei măsuri preventive.

Se mai arată de recurent că stabilirea şi acordarea de despăgubiri în condiţiile CEDO, presupune producerea unei erori judiciare, astfel cum este definită de Codul de procedură penală.

Mai mult, chiar dacă instanţa ar aprecia că pricina de faţă ar putea fi soluţionată pe baza temeiului de drept indicat de reclamantă prin cererea de chemare in judecată, recurentul solicită instanţei de recurs să observe că din jurisprudenţa Curţii Europene în aplicarea art. 1 Protocolul 1 la Convenţie reies regulile de verificare a acestei pretinse încălcări: privarea de bun să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional.

În alta ordine de idei, şi raportat la temeiul de drept invocat, recurentul învederează că art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale. O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa.

În consecinţă, rezultă în mod cert faptul că măsura dispusă împotriva reclamantei nu a fost una abuzivă, ci întemeiată întrucât din nicio probă a dosarului nu rezultă caracterul nelegal al măsurii de trimitere în judecată, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii statului pentru eroare judiciară.

În sfârşit, recurentul pârât aduce critici şi cu privire la cuantumul exagerat al despăgubirilor morale acordate reclamantei prin decizia recurată.

Se consideră de către recurent că instanţa de apel trebuia să constate dificultatea de evaluare a acestor daune, pentru că ori de câte ori este vorba de solicitare de reparare a unor suferinţe ordin moral, atare cerere nu trebuie interpretată în sensul obţinerii unor sume fără corespondent în realitate, deoarece este necesară realizarea unei analize în funcţie de particularităţile fiecărei cauze pentru a se realiza o individualizare judiciară a acestora.

Astfel, în considerarea definiţiei răspunderii juridice ce revine inclusiv statului român ca subiect de drepturi şi obligaţii, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, principiile acestei răspunderi se află în strânsă legătură cu principiile fundamentale ale dreptului, cu referire la principiul justeţei sau al proporţionalităţii răspunderii juridice.

În conformitate cu acest principiu, se impune corelarea răspunderii sau a sancţiunii cu gravitatea faptei săvârşite, sub aspectul pericolului ei social, al întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fost săvârşită, printr-o corectă şi concretă individualizare sau proporţionalizare.

Toate aceste criterii se subordonează aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Recurentul susţine că reclamanta nu a oferit indiciile necesare pentru a se concluziona că situaţia a fost creată ca efect al punerii în mişcare a acţiunii penale, că a suferit prejudicii de ordin material şi moral, astfel că în mod nelegal instanţa de fond a obligat Statului Român la plata daunelor morale.

Având în vedere considerentele expuse, recurentul învederează că acţiunea reclamantei era nefondată şi, prin urmare, se impunea respingerea cererii, câtă vreme aceasta nu se află în una dintre situaţiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare săvârşite într-un proces penal.

Totodată, recurentul susţine că, în comparaţie cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie (reparaţie echitabilă), suma confirmată de curtea de apel este exagerată, instanţa europeană având o poziţie mai moderată din acest punct de vedere; se face trimitere la o serie de Cauze CEDO, între care: Cauza Ţară Lungă c. României, Cauza Konolos, Cauza Constantin şi Stoian împotriva României etc.

Recurenta reclamantă a depus întâmpinare la motivele de recurs formulate de pârât, solicitând respingerea recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat, pe baza argumentelor dezvoltate în cuprinsul întâmpinării.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte înscrisuri de niciuna dintre părţi.

Ambele recursuri vor fi admise pentru cele ce urmează.

Cum funcţia primordială a soluţionării recursului este aceea de a pune hotărârea judecătorească recurată în acord cu dispoziţiile legii, în raport cu motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că problema temeiului juridic al cererii deduse judecăţii reprezintă o chestiune disputată între părţi, după cum există un dezacord cu privire la acelaşi aspect între soluţia primei instanţe (care, de altfel, este nemotivată în drept în ce priveşte mecanismul angajării răspunderii pârâtului) şi decizia instanţei de apel, recurenta reclamantă însăşi concepând critici referitoare la reţinerea în apel a unui temei juridic pe care îl consideră inaplicabil.

Pentru corecta calificare a cererii de chemare în judecată, este necesară în primul rând observarea temeiurilor de fapt ale cererii, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond.

Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată recurenta reclamantă a solicitat daune morale în sumă de 900.000 le, potrivit precizării de la fila 392 dosar primă instanţă, pentru următoarele fapte, pe care reclamanta le-a calificat ca fiind ilicite, în contextul în care a invocat dispoziţiile art. 1000 alin. (3), prevalându-se şi de dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului:

- derularea urmăririi penale împotriva sa în perioada 30 august 2005 (data rezoluţiei DNA) – 12 februarie 2008 data pronunţării soluţiei definitive de achitare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împrejurarea de natură a o supune unei permanente stări de tensiune care i-a afectat în mod grav şi iremediabil sănătatea, imaginea şi reputaţia profesională;

- încălcarea de către DNA (în calitate de reprezentant al statului) a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin tergiversarea soluţionării cauzei ca urmare a formulării unei cereri de strămutare de la instanţa din Bucureşti, în cursul judecăţii penale;

- încălcarea de către DNA a art. 6 par. 2 din Convenţia Europeană prin fapta procurorului care a dispus trimiterea în judecată a reclamantei, deşi la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie; în acelaşi context a invocat şi încălcarea prezumţiei de nevinovăţie ce opera în favoarea sa, prin fapta procurorilor DNA de a o denigra cu bună ştiinţă în mediul în care îşi desfăşura activitatea ceea ce a cauzat grave prejudicii imaginii şi prestigiului profesional al reclamantei, avocat de profesie;

- declaraţiile publice ale fostului ministrul al justiţiei, reprezentant al Statului prin care s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie întrucât s-a vorbit de o persoană coruptă, deci, de o persoană care a săvârşit o infracţiune de corupţie, înainte ca instanţa de judecată să îi stabilească vinovăţia printr-o hotărâre definitivă;

- încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin articole din presă de la acea vreme, articole ce aveau la bază comunicate ale DNA;

- prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată de procurorii D.N.A. şi prin faptul ca aceştia au considerat drept mijloace de probă convorbirile telefonice dintre reclamantă şi clientul său, M.M.R., în calitatea sa de mandatar al tatălui sau, convorbiri apărate de principiul confidenţialităţii şi al secretului profesional; în acest context, s-a invocat ulterior, şi încălcarea dreptului la viaţă privată ocrotit şi garantat de art. 8 din Convenţia europeană.

- procurorii DNA, în calitatea lor de reprezentanţi ai Statului, se fac vinovaţi de atragerea oprobriului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass media, dar şi prin expunerea sa la dispreţul public în „calitate” de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanţelor de judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit şi bine pregătit profesional) şi a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani şi jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o.

Recurenta, în cuprinsul cererii introductive a conchis că prin toate aceste fapte au fost aduse grave prejudicii imaginii şi prestigiului său profesional, ceea ce, inevitabil, şi-a pus amprenta şi asupra clientelei sale (în lăgătură cu care a invocat încălcarea art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie).

Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte reţine că urmează a se avea în vedere că acestea sunt temeiurile de fapt ale cererii, astfel că celelalte elemente şi motive noi invocate în căile de atac, inclusiv în cuprinsul motivelor de recurs, nu vor putea fi analizate, întrucât se opun dispoziţiile art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; fiecare asemenea faptă pretins ilicită de către recurenta reclamantă, adaugă obiectului cererii de chemare în judecată, faţă de temeiul delictual al acţiunii (lato sensu), care, teoretic, are aptitudinea de a genera o reparaţie proprie.

Ca temei de drept, recurenta reclamantă a invocat dispoziţii ale Convenţiei europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului a căror încălcare, în opinia sa, atrage răspunderea Statului Român pentru faptă proprie (în contextul art. 52 alin. (3) din Constituţie, coroborat cu art. 504 C. proc. pen.), dar şi prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege instituie o răspundere civilă pentru fapta altuia.

Referitor a aceeaşi chestiune a temeiului juridic al acţiunii, se constată că prima instanţă nu a indicat norma sau normele de drept incidente, fie dintre cele indicate de reclamantă, fie cele pe care le-a aplicat în cercetarea pricinii, după o eventuală calificare a cererii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.; mai mult decât atât, se constată că „faptele ilicite” reţinute de prima instanţă sunt cele pe care le-a redat prin extrase din hotărârea penală, fără a realiza o verificare proprie a obiectului cauzei de faţă, evident, diferit faţă de obiectul de analiză al instanţei penale, argumentarea cu privire la cuantumul daunelor morale neputând să suplinească absenţa analizei în concret a elementelor angajării răspunderii civile delictuale pe temeiul normelor pe care le-a considerat aplicabile; astfel, era necesară indicarea şi descrierea faptelor reţinute pe bază de probe, stabilirea caracterului ilicit al acestora, prejudiciul pe care l-au generat, legătura de cauzalitate, vinovăţia făptuitorului şi, în fine, repararea prejudiciului prin intermediul daunelor acordate al căror cuantum trebuia, de asemenea, motivat.

Cu toate că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat prin motivele sale de apel, în principal, aspecte legale de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată (şi, în subsidiar, legate de cuantumul daunelor morale acordate), instanţa de apel a reţinut (fără a motiva înlăturarea celor invocate de recurenta reclamantă însăşi ca temei al cererii şi fără a demonstra demersul propriu de calificare a cererii), că aceasta trebuie analizată în raport cu dispoziţiile art. 998 C. civ. care se coroborează cu prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dar şi cu cele cuprinse în art. 52 alin. (3) din Constituţie; în plus, curtea de apel a stabilit că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu trebuie interpretate restrictiv, ci în acord cu prevederile constituţionale indicate, dar şi cu dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul de compensare în caz de eroare judiciară, text care, de altfel, se referă la o condamnare penală definitivă care este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind îndeplinită în speţă.

Raţionamentul anterior lipseşte de temei legal decizia recurată, pentru următoarele considerente:

Ambii recurenţi susţin inaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., text care prevede, de asemenea, o premisă specifică, anume, condamnarea definitivă a unei persoane urmată de achitare, caz în care această normă, într-adevăr, nu poate fi reţinută ca temei al cererii, în condiţiile în care recurenta reclamantă nu a fost supusă vreunei măsuri privative de liberate (reţinere, arestare, ori chiar obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara) în cursul derulării procedurii judiciare penale împotriva sa, dar şi având în vedere cele ce urmează.

Cu toate acestea, se constată că faptele enumerate de recurentă pe care le-a reclamat a fi ilicite sunt, fie fapte, acţiuni, activităţi ori acte procedurale îndeplinite în ce o priveşte în cursul procesului penal derulat împotriva sa în anul 2005 (derularea urmării penale, întocmirea rechizitoriului şi trimiterea sa în judecată, tergiversarea procesului prin formularea unei cereri de strămutare, interpretarea şi aprecierea dată de procurorii DNA unor mijloace de probă precum convorbirile telefonice în sensul dovedirii vinovăţiei sale), fie fapte sau consecinţe generate de existenţa procedurilor judiciare penale al căror subiect a fost (declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei, comunicate de presă ale DNA, deteriorarea stării sale de sănătate, afectarea imaginii sale publice şi a prestigiului profesional propriu, pierderea sau diminuarea clientelei etc.).

În consecinţă, întrucât toate acestea gravitează în jurul unui proces penal, în acest context, în demersul de calificare a cererii nu putea fi ignorate temeiul juridic cel mai adecvat, anume art. 504 C. proc. pen., ca normă specială în materie, dat fiind principiul specialia generalibus derogant.

Însă, art. 504 C. proc. pen. este inaplicabil speţei, contrar celor stabilite de instanţa de apel (care, pentru a reţine incidenţa textului, pe calea unei interpretări extensive, a adăugat la lege), întrucât, aşa cum deja s-a arătat, recurenta reclamantă nu a fost privată de libertate şi nici nu a fost condamnată pentru ca ulterior să fie achitată, ci trimiterea sa în judecată s-a soldat cu pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare; pentru acelaşi motiv, nu intră în discuţie nici art. 3 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale omului, norma europeană având premise similare cu cele deja enunţate, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Odată infirmată incidenţa în speţă a normei speciale, trebuie identificat textul legal pe temeiul căruia cererea de chemare în judecată să fie analizată, sens în care instanţa este obligată prin dispoziţiile art. 3 C. civ. (deşi cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., faptele reclamate sunt săvârşite anterior acestei date, astfel că sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1865, sens în care prevede art. 6 alin. (2) NCC).

Astfel, recurenta reclamantă invocă, în principal, prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, în subsidiar, dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte constată însă că în mecanismul de aplicare a Convenţiei, invocarea directă a dispoziţiilor Convenţiei nu este posibilă, soluţie dispusă şi prin prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea Convenţiei intrând în discuţie când standardul unei norme din dreptul intern (stricto sensu, acte normetive adoptate de autorităţile române în procesul de legiferare, întrucât lato sensu şi Convenţia este parte a dreptului intern) este inferior standardului european, astfel încât, dacă se constată de instanţă în acest sens, norma internă va fi înlăturată de la aplicare şi se va face aplicarea directă a prevederilor convenţionale (Convenţia şi jurisprudenţa Curţii); prin urmare, este necesară evaluarea prioritară a cererii pe temeiul dispoziţiilor dreptului intern.

Pentru a se statua cu privire la eventuala incidenţă a art. 1000 alin. (3) C. civ. (text invocat de reclamantă) trebuie a se observa contextul în care se plasează norma specială înlăturată de la aplicare.

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea satului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Or, legea organică prin care au fost stabilite condiţiile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor care, la art. 96 alin. (3) şi (4), prevede astfel:

„ (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.”

Din coroborarea dispoziţiilor constituţionale, cu prevederile art. 504 şi cu cele din Legea nr. 303/2004, reies următoarele concluzii:

- statul răspunde patrimonial doar pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie, astfel cum recurenta susţine);

- dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, repararea prejudiciilor cauzate prin acestea sunt stabilite de Codul de procedură penală (anume, art. 504 C. proc. pen.; întrucât art. 96 alin. (3) nu circumstanţiază, reiese că în contextul art. 504 C. proc. pen. este posibilă repararea atât a prejudiciilor materiale cât şi a celor morale;

- în cazul în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor materiale (deci, nu şi a celor morale) şi numai în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Ca atare, rezultă din acest context legal, că recurenta reclamantă afirmă şi invocă răspunderea statului pentru anumite fapte pretins ilicite, săvârşite în cursul sau în legătură cu un proces penal, fapte care nu sunt erori judiciare şi în consecinţă acestea, dacă au produs prejudicii morale, nu pot fi reparate pe temeiul art. 504 C. proc. pen., ci în baza art. 1000 alin. (3) C. civ.

Or, pentru analiza cererii pe temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, o răspundere pentru fapta altuia, întemeiată pe ideea de garanţie – instanţa era ţinută să analizeze, iar recurenta reclamantă să demonstreze condiţiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia: astfel, pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este necesar a se demonstra ca în persoana prepusului căruia i se impută fapta să fie întrunite condiţiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 – 999 C. civ., anume: fapta ilicită a prepusului, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţia prepusului în comiterea faptei ilicite.

În plus, condiţiile speciale pentru incidenţa art. 1000 alin. (3) C. civ. presupun a se demonstra, pe lângă cele anterior enumerate, şi existenţa raportului de prepuşenie, precum şi faptul că prepusul a săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate.

Instituirea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie numai comitentului, fie comitentului şi prepusului (deodată ori succesiv), fie numai prepusului.

Observând cele enunţate prin cererea de chemare în judecată, rezultă că recurenta reclamantă impută faptele descrise Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorilor (posibil, de caz), fostului ministru al justiţiei, precum şi, generic, mass mediei care a mediatizat procesul penal etc.

În aceste condiţii este prioritar a se demonstra că între fiecare dintre aceştia (presupuşi făptuitori) şi Statul Român chemat în judecată exista, la data săvârşirii faptei, un raport de prepuşenie potrivit criteriilor doctrinare ce definesc această noţiune: existenţa raportului de subordonare care îşi are temeiul că pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat o unei persoane fizice o anumită însărcinare; esenţial este ca, la momentul săvârşirii faptei cel chemat în judecată în calitate de comitent avea autoritatea de a da instrucţiuni celui care îndeplinea atribuţiile încredinţate, de a-i supraveghea, îndruma şi controla activitatea desfăşurată în exercitarea acestor atribuţii.

Totodată, în legătură cu faptele imputate DNA şi procurorilor, instanţa va trebui să statueze asupra caracterului licit sau ilicit al acestora (dispunerea unor măsuri de cercetare penală, efectuarea unor acte de procedură în cursul procesului penal sau formularea unor cereri prevăzute de Codul de procedură penală în etapa judecătorească a procesului penal, emiterea unor comunicate de presă etc.), sens în care vor fi observate dispoziţiile O.U.G. nr. 43/2002, dispoziţiile Codului de procedură penală, Legea nr. 554/2001 etc.; de asemenea, se constată că deşi ambele instanţe au reţinut că i s-a produs recurentei un prejudiciu prin comunicatele de presă emise de DNA nu s-a făcut nicio referire la conţinutul acestor comunicate, nici la momentul la care ele au fost lansate în spaţiul public (în etapa secretă a urmăririi penale ori ulterior acesteia) şi nici nu s-a demonstrat în conţinutul considerentelor depăşirea limitelor legale prevăzute de actul normativ ce reglementează accesul la informaţiile de interes public.

De asemenea, nici cu privire la declaraţiile fostului ministru al justiţiei, instanţa de apel nu a redat conţinutul acestora şi nu s-a indicat momentul la care acestea au fost făcute, cu ce prilej, în ce context etc.; şi din acest punct de vedere, pentru lămurirea tuturor circumstanţelor pricinii, instanţa de rejudecare urmează a observa prevederile Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel analizând cererea pe baza unui temei juridic inaplicabil a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în plus, nu a constatat neanalizarea fondului cauzei de către tribunal, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., se vor admite ambele recursuri, se va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma textului după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, faţă de data formulării cererii şi având în vedere şi Decizia în interesul legii nr. 2 din 18 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) vor fi admise ambele apeluri, sentinţa apelată va fi anulată, iar cauza trimisă spre evocarea fondului de instanţa de apel, întrucât niciuna dintre părţi nu a solicitat în mod expres prin cererea de apel sau prin întâmpinare trimiterea spre rejudecare la prima instanţă.

Celelalte critici ale recurentei reclamante (privind cuantumul daunelor morale) vor fi analizate de instanţa de rejudecare, întrucât la acest moment nu se poate statua asupra lor; soluţia s-a impus şi în ce priveşte apelul său care a conţinut critici similare, repararea prejudiciului pretins cu titlu de daune morale trebuind a fi analizată de instanţă în contextul normelor indicate.

PETRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta T.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 190A din 8 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată, admite apelurile declarate de reclamanta T.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 2706 din 5 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă.

Anulează sentinţa apelată şi trimite cauza instanţei de apel pentru evocarea fondului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2633/2013. Civil. Strămutare. Fond		ICCJ. Decizia nr. 7/2013. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1273/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1273/2013. Civil