ICCJ. Decizia nr. 1394/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1394/2013

Dosar nr. 8216/62/2010*

Şedinţa publică din 14 martie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 133D din 28 februarie 2011, Tribunalul Braşov, a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea cererii de chemare în judecată, a respins cererea reclamanţilor C.I.M., C.V., prin mandatar P.R., O.A. şi C.R.M., împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat convenţional de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, A.D., T.D., SC P.B. SA, G.C.A., G.C.V. şi SC P.D. SA.

În esenţă, s-a reţinut că printr-o hotărâre judecătorească anterioară, pronunţată în procedura Legii nr. 10/2001, reclamanţii au obţinut restituirea în natură a imobilului din litigiu, astfel că demararea unui nou demers judiciar, în vederea obţinerii aceluiaşi folos practic, este lipsit de interes.

Prin sentinţa civilă nr. 123 din 13 aprilie 2009 a Tribunalul Braşov, irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanţii trebuie să beneficieze de restituirea în natură a bunului imobil ce a aparţinut antecesoarei lor. Hotărârea a fost întemeiată, printre altele, pe art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin această hotărâre judecătorească, pronunţată în favoarea reclamanţilor, a fost stabilit dreptul acestora de a obţine o decizie de restituire în natură a imobilului din litigiu, ce se constituie într-un veritabil titlu de proprietate, conform art. 25 alin. (4) din Lege nr. 10/200, iar, în sarcina pârâtei SC P.B. SA, obligaţia de a emite titlul de proprietate asupra acestui bun imobil. Obligaţia pe care instanţele judecătoreşti au stabilit-o în sarcina pârâtei SC P.B. SA cuprinde şi obligaţia de a efectua toate demersurile pentru ca, din punct de vedere juridic, să fie emis, în favoarea reclamanţilor, un titlu de proprietate asupra bunului imobil din litigiu şi să se procedeze la punerea în posesie a acestora cu privire la acest bun.

Prin decizia civilă nr. 109 Ap din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile reclamanţilor şi pârâţilor G.C.A. şi G.C.V., a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin hotărârea judecătorească irevocabilă obţinută de reclamanţi în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit dreptul acestora de a obţine o decizie de restituire în natură a imobilului care formează obiectul litigiului.

Obiectul cererii de chemare în judecată pendinte îl constituie constatarea nulităţii absolute a actelor juridice succesive prin care terenul în suprafaţă de 14 125 mp a trecut din proprietatea statului în cea a SC P.B. SA, care la rândul său l-a adus ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA, care l-a dezmembrat şi la vândut pârâţilor, persoanele fizice din prezenta cauză.

În drept, au fost avute în vedere prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a apreciat că apelanţii-reclamanţi se află în situaţia de a nu putea beneficia de prerogativele dreptului lor de proprietate, consfinţit printr-o hotărâre judecătoreacă irevocabilă. Reclamanţii sunt astfel în imposibilitatea de a putea fi puşi în posesie şi de a îndeplini formalităţile de publicitate imobiliară din cauza actelor juridice încheiate de pârâţi, acte a căror nulitate este solicitată în prezenta acţiune.

În consecinţă, s-a apreciat că interesul reclamanţilor în promovarea cererii pendinte îndeplineşte condiţiile prevăzute de legiuitor, în sensul că acesta este născut, legitim, personal şi actual.

Cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere atât cererea de intervenţie accesorie formulată de P.R., cât şi excepţiile invocate de pârâţi în apel şi care vizează lipsa de calitate procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, prescripţia dreptului la acţiune, respectiv excepţiile puterii lucrului judecat şi autorităţii de lucru judecat.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I), la data de 07 decembrie 2011, reclamanţii O.A., C.I.M., C.V. şi C.R.M., (II), la data de 05 decembrie 2011, reclamanţii C.I.M., C.V. şi P.R. (III) la data de 02 decembrie 2011, pârâţii G.C.A. şi G.C.V. (IV) la data de 02 decembrie 2011, pârâtul A.D. (V) la data de 06 decembrie 2011, pârâtă SC P.B. SA (VI) la data de 05 decembrie 2011, reclamanta C.R.M., prin care au susţinut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurenţii-reclamanţi O.A., C.I.M., C.V. şi C.R.M. au susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii referitoare la competenţa materială a instanţei de fond, instanţa neţinând cont de capătul principal al cererii de chemare în judecata, anume constatarea nevalabilităţii titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu, capăt de cerere care stabileşte competenta de soluţionare în favoarea Tribunalului Braşov, secţia civila, petitul doi fiind formulat ca cerere accesorie primului capăt de cerere.

Potrivit art. 17 C. proc. civ., competenta de soluţionare a cererilor accesorii revine instanţei competente să soluţioneze capătul principal de cerere.

Hotărârea recurată este nelegală şi pentru faptul că, deşi instanţa de apel admite apelurile pârâţilor G., constatând necompetenta materiala a primei instanţe cu privire la petitul 2 al cererii de chemare in judecata, trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenţii-reclamanţi C.I.M., C.V. şi P.R. au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Decizia atacată este nelegală, întrucât prin admiterea apelului pârâţilor G., în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, în ce priveşte petitul doi, referitor la constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului în favoarea SC P.B. SA, nu a intervenit prorogarea de competentă, aşa cum corect a stabilit prima instanţă, respingând excepţia de necompetenţă materială şi funcţională a Tribunalului Braşov, în baza prevederilor art. 17 C. proc. civ..

Instanţa de apel îşi sprijină afirmaţiile pe calitatea actului de act administrativ unilateral emis de o autoritate centrală ce face incidente prevederile art. 3 pct. 1 din C. proc. civ., care dau competenţa de soluţionare, Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ.

O atare susţinere este greşită, întrucât art. 3 pct. 1 C. proc. civ. reprezintă regula generală privind plenitudinea de competenţă a Curţilor de Apel pentru cererile vizând acte administrative unilaterale emise de o autoritate centrală, însă prevederea de la art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea de competenţă, reprezintă excepţia de la această regulă, fiind astfel o prevedere specială ce derogă de la cea generală. Prorogarea de competenţă în privinţa cererilor accesorii, în favoarea instanţei competente să judece cererea principală, operează chiar dacă s-ar nesocotii norme de competenţă materială sau exclusivă.

Instanţele de judecată trebuie mai întâi să cerceteze dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil şi abia apoi să treacă la constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a acestuia, sub rezerva încheierii lor cu bună-credinţă. Raportul de accesorialitate dintre aceste capete de cerere este atât de strâns încât ţine de admisibilitatea acţiunii. Nu este posibilă constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate fără constatarea nevalabilităţii titlului statului, deoarece acesta este însăşi cauza de nulitate absolută.

Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la actele juridice de înstrăinare, nefacând distincţie faţă de natura lor, deci este de presupus că acoperă şi categoria actelor administrative individuale, cum este certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Conflictul de competenţă dintre jurisdicţia civilă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 554/2004 este rezolvată prin prevederile art. 5 alin. (2) ale acesteia. Cum Legea nr. 10/2001 este o lege organică ce instituie pentru actele de înstrăinare ale imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, o altă procedură judiciară de desfiinţare a acestora, este evident că instanţa competentă este cea abilitată să judece cauzele Legii nr. 10/2001, respectiv Tribunalul Braşov, secţia civilă.

Apelanţii-pârâţi au invocat în apărare excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia puterii lucrului judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale a Ministerului Finanţelor Publice, de reprezentant al Statului Român.

Instanţa de apel a procedat la unirea acestor excepţii cu fondul în baza prevederilor art. 137 C. proc. civ., dispoziţia instanţei de apel de a trimite şi aceste cereri, formulate în apel, spre soluţionare instanţei de fond încalcă principiul disponibilităţii, deoarece instanţa sesizată era cea de apel şi nu cea de fond, fără a fi intervenit o problemă de competenţă.

Recurenţii-pârâţi G.C.A. şi G.C.V. au susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Reclamanţi au avut ca petit principal constatarea nevalidităţii titlului statului asupra imobilului in suprafaţa de 14.125 mp teren , in prezent divizat în mai multe parcele. Reclamanţi au în prezent o hotărâre judecătoreasca irevocabilă de care se pot prevala în valorificarea drepturilor şi intereselor lor legitime, litigiu de faţă fiind în prezent lipsit de interes.

Recurentul-pârât A.D. a susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate;

În mod greşit instanţa de apel a constatat ca apelul reclamanţilor este fondat şi a desfiinţat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a analiza fondul cauzei, respectiv fără să verifice situaţia de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţa în ceea ce-l priveşte.

Conform art. 297 C. proc. civ., instanţa de apel fiind competenta in judecarea cauzei, avea obligaţia să intre în cercetarea fondului, administrând probe care sa conducă la pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, definitive.

Având in vedere ca reclamanţii au obţinut deja printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, dreptul de a obţine o deciziei de restituire în natura a imobilului din litigiu, în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor ca fiind lipsită de interes.

A reiterat şi în faţa instanţei de recurs excepţia prescripţiei dreptului de a solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, pe temeiul dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, reclamanţii au uzat de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin sentinţa civilă nr. 106/F/CA, Curtea de apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamanţilor ca tardiv formulata, astfel ca raportat la dispoziţiile art. 1201, 1202 C. civ., în ceea ce priveşte nulitatea actelor de vânzare cumpărare, exista autoritate de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă SC P.B. SA a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Prima instanţa în mod corect a stabilit că cererea reclamanţilor este lipsită de interes, de vreme ce există pronunţată o sentinţă judecătorească prin care s-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură, pentru terenul în suprafaţă de 14.125 mp. Prin urmare, interesul acestora a fost realizat prin emiterea deciziei nr. 68 din 22 decembrie 2010 de către SC P.B. SA.

Nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, întemeiată pe prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor a fost reprezentat de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Recurenta-reclamantă C.R.M. a susţinut mai multe critici de pretinsă nelegalitate, însă prin declaraţia autentificată din 8 martie 2013 de B.N.P. A.N., recurenta-reclamantă a renunţat la judecata cererii sale de recurs.

În consecinţă, urmează ca în aplicarea principiului disponibilităţii, Înalta Curte să dea eficienţă actului de dispoziţie al părţii şi conform art. 316, cu referire la art. 298 şi art. 246 C. proc. civ., să ia act de renunţarea la judecata căii de atac.

Excepţiile nulităţii recursurilor declarate de pârâţii SC P.B. SA Braşov, A.D., G.C.A. şi G.C.V., nu pot fi primite, întrucât din expunerea de motive a cererilor de recurs rezultă că au fost susţinute critici pertinente de pretinsă nelegalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate, pentru următoarele considerente, cu precizarea că criticilor comune de nelegalitate li s-a răspuns prin considerente comune:

Obiectul cererii de chemare în judecată pendinte îl constituie constatarea nulităţii absolute a actelor succesive prin care terenul în suprafaţă de 14.125 mp a trecut din proprietatea statului în cea a SC P.B. SA, care la rândul său 1-a adus ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA, care l-a dezmembrat şi la vândut pârâţilor persoane fizice din prezenta cauză.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia sau după caz dispoziţia de aplicare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, dar numai după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

În raport de circumstanţele de fapt pe deplin stabilite ale cauzei pendinte, s-a apreciat corect că reclamanţii se află în situaţia de a nu putea beneficia de prerogativele dreptului lor de proprietate, consfinţit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind în imposibilitatea de a putea fi puşi în posesie şi de a îndeplini formalităţile de publicitate imobiliară din cauza actelor juridice încheiate de pârâţi, acte a căror nulitate este solicitată în prezenta acţiune.

S-a avut în vedere şi faptul că şi configuraţia iniţială a imobilului nu se mai regăseşte în actuala structură şi formă a imobilelor înscrise în cartea funciară.

În mod corect, instanţa a avut în vedere pentru soluţionarea condiţiei interesului prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de care putea fi valorificată în concret situaţia juridică a reclamanţilor, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti în procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect nu prezintă relevanţă temeiul de drept substanţial al acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În raport de aceste considerente în mod corect instanţa de apel a constatat ca apelul reclamanţilor este fondat şi a desfiinţat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a analiza fondul cauzei, pentru ca părţile să beneficieze de principiul dublului grad de jurisdicţie.

Critica din recurs referitoare la modalitatea de aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 202/2010, privind trimiterea dosarului spre rejudecare la tribunal, a primit o dezlegare obligatorie prin decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un recursul în interesul legii.

Prin decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat, în sensul că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanţa a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

În mod corect instanţa de apel a admis apelul pârâţilor G., reţinând că, în ceea ce priveşte petitul doi al cererii de chemare în judecată, referitor la constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului în favoarea SC P.B. SA - act administrativ unilateral emis de o autoritate centrală - nu poate interveni prorogarea de competentă.

Pe acest aspect, au fost avute în vedere prevederilor art. 17 C. proc. civ., coroborate însă cu cele ale art. 3 pct. 1 din C. proc. civ., care dau în mod expres competenţa de soluţionare a cauzei, Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ.

Împrejurare că art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la actele juridice de înstrăinare, fără să facă nici o distincţie faţă de natura lor, nu înseamnă că acesta poate acoperi şi categoria actelor administrative individuale, cum este certificatul de atestare a dreptului de proprietate, întrucât s-ar nesocoti regulile referitoare la competenţa după materie.

Dispoziţiile art. 5 alin. (2) ale Legii nr. 554/2004 - "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară"- nu sunt incidente în cauză, întrucât condiţiile impuse de acest text nu sunt îndeplinite, Legea nr. 10/2001 nefiind o lege organică.

Hotărârea recurată nu este nelegală - încălcarea dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. - pentru faptul că, deşi instanţa de apel a admis apelul pârâţilor G., constatând necompetenta materiala a primei instanţe în privinţa petitului 2 al cererii de chemare in judecata, aceasta a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, întrucât o astfel de soluţie a fost impusă de circumstanţele particulare ale cauzei pendinte - modalitatea concretă de învestire a instanţei de judecată, printr-o cerere cu mai multe capete de cerere, ce se impune a fi astfel disjunsă.

S-a apreciat corect că, în rejudecare, se va avea în vedere cererea de intervenţie accesorie, în interesul reclamanţilor, formulată de P.R., dar şi excepţiile invocate de pârâţi în apel şi care vizează lipsa de calitate procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, prescripţia dreptului la acţiune, respectiv excepţiile puterii lucrului judecat şi autorităţii de lucru judecat, întrucât părţile trebuie să beneficieze de avantajul dublului grad de jurisdicţie.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, dat fiind soluţia pronunţată, recurenţii-reclamanţi C.I.M., C.V., C.R.M. şi O.A. şi recurentul-intervenient P.R. vor fi obligaţi la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-pârâtă SC P.D. SA Poiana Braşov, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii recursurilor declarate de pârâţii SC P.B. SA Braşov, A.D., G.C.A. şi G.C.V., invocate de recurenţii-reclamanţi şi de recurentul-intervenient.

Ia act că recurenta-reclamantă C.R.M. a renunţat la judecata cererii de recurs.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.I.M., C.V. şi O.A., de pârâţii SC P.B. SA Braşov, A.D., G.C.A. şi G.C.V. şi de intervenientul P.R. împotriva deciziei nr. 109/Ap din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi C.I.M., C.V., C.R.M. şi O.A. şi pe recurentul-intervenient P.R. la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-pârâtă SC P.D. SA Poiana Braşov, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1398/2013. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 1390/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

ICCJ. Decizia nr. 1394/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1394/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs