ICCJ. Decizia nr. 1398/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1398/2013
Dosar nr. 37540/3/2009
Şedinţa publică din 14 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5703/299 din 09 aprilie 2008, reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâtul M.A., solicitând ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, evaluat estimativ de 600.000.000 ROL, şi evacuarea pârâtului din apartamentul în litigiu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., art. 948 pct. 4 şi art. 966 - 968 C. civ. şi ale art. 13 C. proc. civ..
Prin sentinţa civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, a anulat cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.
Referitor la motivul de preferabilitate invocat, în sensul că titlul reclamantului este preferabil, deoarece nici pârâtul, nici autorii săi nu şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciara, acesta este neîntemeiat, deoarece contractele de vânzare-cumpărare ale pârâtului şi al autorilor săi s-au transcris în registrul de transcripţiuni al judecătoriei, iar aceasta transcriere produce aceleaşi efecte juridice ca şi intabularea dreptului în cartea funciară, acela de opozabilitate faţă de terţi, astfel că invocarea prevederilor Legii nr. 7/1996 nu schimbă cu nimic situaţia preferabiliţii titlului pârâtului.
Situaţia de bună-credinţă a subdobânditorului sau reaua lui credinţă are relevanţă juridică doar în cadrul litigiului ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de dobândire a imobilului, nu şi în materia acţiunii în revendicare.
Prin decizia civilă nr. 287A din 04 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1141 alin. (4) C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ..
Prin cererea de chemare în judecată, însuşi reclamantul a solicitat chemarea în judecată pe pârâtul M.A., domiciliat în S.U.A., prin mandatar T.V., conform procurii speciale autentificate din 21 decembrie 2006 la Ambasada României din Paris. De asemenea, la dosarul cauzei a fost depusă o copie de pe procura generală autentificată din 04 mai 2004 de Consulatul General al României în S.U.A. - New York.
Sub aspectul fondului raportului juridic litigios, s-au reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:
În fapt, la data de 28 ianuarie 1991, Primăria Sectorului 1 Bucureşti emite adresa către Aeroportul Otopeni, prin care îi face cunoscut că s-a repartizat acestei instituţii apartamentul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 3689 din 28 martie 1996, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a admis în parte acţiunea reclamantului, a obligat pârâta să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul pentru apartamentul din Bucureşti. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
Cu privire la acelaşi imobil, la data de 19 martie 1996, între Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi numita Ţ.I. se încheie contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996.
Acest contract a fost transcris din 31 mai 1996 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi preluat conform procesului-verbal de predare primire a locuinţei din data de 20 martie 1996, astfel cum rezultă din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare din 26 august 1996, prin care Ţ.I. vinde acelaşi apartament către M.I. - contract transcris din 1999 de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
La rândul său, M.I. înstrăinează apartamentul pârâtului M.A., conform contractului de vânzare-cumpărare din 18 martie 1999, transcris din 18 martie 1999, în registrul de transcripţiuni imobiliare al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La data de 12 octombrie 2006, între intimatul M.A. (în calitate de promitent-vânzător) şi SC C.I. SRL (în calitate de promitentă-cumpărătoare) s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 2006 cu privire la imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 14678 din 28 septembrie 1999, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a admis acţiunea reclamantului, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996, a obligat pârâtul să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartament.
Această sentinţă a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova, în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantului. Decizia a rămas definitivă, prin respingerea recursului.
În ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate de M.I., M.A., pe rolul instanţelor au fost mai multe cauze, în care s-au pronunţat următoarele hotărâri judecătoreşti:
Prin sentinţa civilă nr. 432 din 17 ianuarie 2002, Judecătoria Piteşti, a admis cererea reclamantului, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 26 august 1996, încheiat între Ţ.I. şi M.I., respectiv din 19 martie 1999, încheiat între M.I. şi M.A..
S-a constatat că pârâţii Ţ.I., M.I. şi M.A. au încheiat cu rea-credinţă, prin frauda la lege, cele două contracte de vânzare-cumpărare, încălcând astfel dispoziţiile art. 943 alin. (2) pct. 4 C. civ. şi art. 966 C. civ..
Repartiţia din 29 martie 1991 primită de Ţ.I. a fost anulată irevocabil de instanţa judecătorească, iar prin sentinţa civilă nr. 14578 din 28 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin neapelare şi constituind titlu executoriu, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare". Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 76/R din 08 aprilie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Aceste hotărâri au fost anulate prin decizia civilă nr. 790 din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a apreciat că pricina intervenită între părţi cu privire la valabilitatea ordinelor de repartiţie a fost soluţionată cu autoritate de lucru judecat în favoarea pârâtei Ţ.I., la data de 7 martie 1996, când s-a pronunţat în mod irevocabil decizia civilă nr. 253/1996.
În mod corect instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare prin care s-a constatat că ordinul de repartiţie în ceea ce o priveşte pe autoarea pârâţilor, Ţ.I., este valabil şi că produce efecte juridice faţă de ordinul de repartiţie invocat de către reclamant, că cele trei contracte de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlurile pârâţilor sunt valabil încheiate.
Instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, respectiv reclamantul a solicitat să se compare titlul său de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000, cu titlul de proprietate al pârâtului M.A., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1999, încheiat între M.I. (vânzător) şi M.A. (cumpărător).
În situaţia în care ambele părţi deţin titluri de proprietate, aşa cum am arătat în cazul de faţă, se distinge după cum titlurile provin de la acelaşi autor sau provin de la autori diferiţi.
Se reţine astfel că ambele titluri provin de la acelaşi autor; Primăria Municipiului Bucureşti, prin organele sale C.G.M.B. şi A.F.I.
În această situaţie, urmează a se distinge după cum părţile au îndeplinit sau nu formalitatea transcrierii în registrul de transcripţiuni imobiliare sau intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.G.M.B. şi Ţ.I. a fost transcris din 31 mai 1996, în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi P.M. a fost înscris în cartea funciară la data de 04 mai 2000.
Ambele înscrieri sunt valabile, Legea nr. 7/1996 intrând în vigoare la data de 25 iunie 1996. Ca atare, primul înscris este titlul de proprietate al autoarei Ţ.I. şi, deci, preferabil.
Chiar dacă contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 26 august 1996 (încheiat între Ţ.I. şi M.I.) şi din 18 martie 1999 (încheiat între M.I. şi M.A.) au fost transcrise numai în registrul de transcripţiuni în anul 1999, nu mai prezintă relevanţă în compararea titlurilor de proprietate.
Fiind ţinută numai de limitele învestirii sale, determinate de cererea de chemare în judecată, în lipsa unei cereri exprese prin care să se solicite constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâţilor, pentru frauda la lege, cauză imorală, ilicită, conivenţă frauduloasă, instanţa nu putea constata din oficiu nulitatea.
Curtea a reţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii cu care a fost învestită, respectiv asupra tuturor capetelor de cerere din acţiune, dispoziţiile art. 129 alin. (6) ale C. proc. civ. fiind respectate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 24 şi 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că art. 6 parag. 1 din Convenţie statuează dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent şi imparţial, în mod public şi în termen rezonabil, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare, întrucât instanţa a răspuns capetelor de cerere cu care a fost învestită.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Atâta timp cât tribunalul a reţinut că, în acţiunea în revendicare, nu are relevanţă buna sau reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a constatat valabilitatea acestora, în mod corect nu au mai fost analizate susţinerile reclamantului privind aceste aspecte, instanţa arătând cauzele pentru care argumentele părţii au fost înlăturate.
Neîntemeiat este şi motivul III de apel, prin care se susţine că instanţa de fond a făcut afirmaţii contrare legii, privind aspecte ce nu au fost puse în dezbaterea părţilor.
Sentinţa civilă nr. 3689 din 28 martie 1996 a Judecătoria sector 1 Bucureşti a fost depusă la dosar, reclamantul întemeindu-şi acţiunea şi pe această hotărâre, astfel încât nu mai era necesară punerea în discuţie a opozabilităţii acesteia, iar, pe de altă parte, această hotărâre nu a fost pusă în executare, contractul de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul reclamantului fiind încheiat în baza sentinţei civile nr. 14678 din 28 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, astfel cum rezultă din conţinutul acestuia şi nu ca executare de bună voie a unei obligaţii naturale.
Această din urmă sentinţă a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova.
Neîntemeiat este şi motivul de apel privind neprezentarea originalelor tuturor înscrisurilor de care s-au prevalat pârâţii.
În ceea ce priveşte înscrisurile doveditoare ale calităţii de reprezentant a mandatarului P.M., Curtea s-a pronunţat în cuprinsul acestor considerente.
Celelalte înscrisuri care au fost avute în vedere de instanţă au fost depuse la dosar în copie certificată, astfel încât în lipsa unei cereri de înscriere în fals, acestea, fără un motiv justificat, nu puteau fi înlăturate.
Şi ultimul motiv de apel, privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., este nefondat, întrucât cauza este complexă şi a necesitat studiu aprofundat, onorariul de avocat acordat de instanţă fiind proporţional cu munca îndeplinită de avocat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 13 septembrie 2012 şi 14 septembrie 2012, reclamantul P.M., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
În cadrul acţiunii în revendicare pentru care atât reclamantul cât şi pârâtul invocă titluri de proprietate, se face o comparare a titlurilor, dându-se efecte aceluia mai bine caracterizat. Instanţa de apel nu a făcut nici o apreciere privind condiţiile actului juridic dedus judecaţii, chestiune cu care a fost investita.
Instanţa a analizat doar hotărârile judecătoreşti care nu reprezintă titlul de proprietate, deşi nu a fost investita cu aceasta cerere.
Contractul de vânzare-cumpărare perfectat pe numele unei persoane care nu s-a dovedit că există, M.A., este întocmit fără respectarea normelor legale, întrucât a fost întocmit de notar fără certificat fiscal, fără certificat de sarcini, fără a se putea face dovada ca proprietatea exista şi ca este înregistrata fiscal.
Alt element esenţial în compararea de titluri este stabilirea priorităţii titlului. Cumpărarea imobilului de la adevăratul proprietar este, de asemenea, un element esenţial în stabilirea priorităţii titlului, faţă de titlul obţinut prin compararea bunului de la un proprietar aparent, care a acţionat cu rea-credinţă.
Instanţa de fond nu a analizat un element esenţial in compararea de titluri, anume buna-credinţa vânzătorului şi a cumpărătorului la încheierea actului juridic, şi a încercat sa schimbe natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acţiunii interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii. Instanţa nu a analizat această condiţie sub nici o forma şi printr-o explicaţie vădit părtinitoare a precizat ca elementul de buna-credinţa nu are nici o relevanta în prezenta cauza.
Prin nerespectarea acestor norme imperative, in vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 1999, titlul de care se prevalează pârâtul, tribunalul a considerat greşit, fără a-şi motiva în drept aceasta apreciere, ca transcrierea contractelor de vânzare-cumpărare succesive, al autorului paratului, M.I., şi apoi al paratului M.A., în vechile registre de transcripţiuni şi inscripţiuni, ambele efectuate in anul 1999, ar avea aceleaşi efecte ca şi înscrierea titlului recurentului-reclamant în cartea funciara.
Transcrierile au fost realizate cu încălcarea grava a Legii nr. 7/1996, prin concursul fraudulos al notarilor publici care au instrumentat aceste înscrisuri. Dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 enumera expres şi limitativ situaţiile în care se mai puteau realiza transcrieri, iar cea a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil, prin vânzare-cumpărare, nu este menţionata in acest text de lege.
S-au invocat neregularităţi procedurale, nerespectarea procedurii de citare cu străinătatea a pârâtului M.A., situaţie ce atrage nulitatea deciziei, întrucât este posibil ca pârâtul să nu existe; nereguli privind procura de reprezentare, pe care instanţa a refuzat sa o verifice din punct de vedere al valabilităţii ei; a fost solicitată proba cu interogatoriul pârâtului, dar aceasta care nu a ajuns la pârât pentru a răspunde, motive de casare care atrag casarea deciziei anterioare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin greşita interpretare şi aplicare a legii şi prin încălcarea normelor imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel a respins primul motiv de apel, referitor la neîndeplinirea procedurii de citare in străinătate a paratului M.A. şi al motivului referitor la neaplicarea sancţiunii prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. civ..
Instanţa de apel a respins greşit excepţia lipsei calităţii de reprezentant a lui P.M. şi nu s-a pronunţat asupra criticii formulate în completarea primului motiv de apel, referitoare la greşita respingere a aceleiaşi excepţii de către instanţa de fond.
Contrara legii este şi respingerea motivului de apel referitor la neaplicarea sancţiunii prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. civ., fata de neprezentarea in original a unor înscrisuri pe care paraţii şi-au întemeiat apărarea. Consecinţa neprezentării originalelor este înlăturarea înscrisurilor respective ca instrument de probaţiune.
Potrivit art. 177 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 178 şi cu art. 179 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., procedura înscrierii in fals se refera numai la înscrisurile sub semnătura privata, înscrisurile autentice, în sensul art. 1171 C. civ. anterior, fiind primite ca atare.
Decizia recurata cuprinde motive contradictorii şi este pronunţata cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Cu excepţia istoricului de procedura şi a unor considerente proprii, instanţa de apel a preluat considerentele deciziei civile nr. 790/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa şi-a însuşit astfel, ca parte integranta a considerentelor, care priveşte cauzele de nulitate ale titlurilor paratului şi autorilor săi, motivarea deciziei civile nr. 790/2005 a instanţei supreme, deşi a apreciat că tribunalul nu trebuia sa se pronunţe cu privire la cauzele de nulitate a titlurilor de proprietate, tocmai pentru ca ele au fost soluţionate cu autoritate de lucru judecat.
Instanţa de apel a apreciat că este ţinuta de limitele investirii sale, prin cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că în lipsa unei cereri exprese de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru frauda la lege, cauza imorala, ilicita, coniventa frauduloasa, instanţa nu se pronunţa din oficiu.
Aceasta motivare vine în contradicţie cu reiterarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti din cauze anterioare.
Neanalizarea criticilor din apel referitoare la preferabilitatea titlului său de proprietate, prin prisma încălcărilor flagrante ale legii la încheierea titlului de proprietate al pârâtului şi ale autorilor săi, contravine obligaţiei imperativ reglementate de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de judecata a prezentat doar motivele care au format convingerea sa pentru respingerea acţiunii, nu şi pe acelea pentru care s-au înlăturat cererile recurentului-reclamant.
Greşit instanţa de apel a pus semnul egalităţii între buna/reaua-credinţă şi încălcarea legii, care sunt cauze distincte de nulitate.
Prin greşita interpretare a legii a considerat instanţa de apel ca nu ar mai putea analiza reaua-credinţa a paratului şi a autorilor săi şi nelegalităţile săvârşite de parat şi de autorii săi, la constituirea titlurilor lor de proprietate, deşi acestea au fost invocate în cauza pendinte doar ca şi criterii de preferabilitate, pentru caracterizarea titlurilor şi nu pentru desfiinţarea acestora.
Motivarea din apel referitoare la securitatea circuitului juridic civil, se poate fundamenta numai pe modurile legale de dobândire a dreptului de proprietate şi nicidecum pe un circuit fraudulos al unui lanţ de înstrăinări.
Instanţa a încălcat normele art. 56 alin. (1). art. 57, art. 58 alin. (2) şi art. 59 din Legea nr. 7/1996, intrata în vigoare la data de 25 iunie 1996.
Prin nerespectarea acestor norme imperative, in vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 1999, titlul de care se prevalează paratul, instanţa de apel a considerat greşit, fără a-şi motiva in drept apreciere, ca transcrierea contractelor de vânzare-cumpărare succesive al autorului paratului, M.I. şi apoi al paratului M.A., în vechile registre de transcripţiuni şi inscripţiuni, ambele efectuate in anul 1999, ar avea aceleaşi efecte ca şi înscrierea titlului recurentului-reclamant în cartea funciara.
Instanţa de apel a respins greşit motivul de apel referitor la nepunerea în discuţia părţilor a chestiunii opozabilităţii sentinţei civile nr. 3689 din 28 martie 1996, incident procedural prin care s-a înlăturat un element esenţial în compararea titlurilor.
Instanţa de apel a considerat greşit că nu ar mai fi necesară punerea în discuţie a opozabilităţii respectivei hotărâri, validând astfel o soluţie pronunţată cu încălcarea contradictorialităţii (art. 85 şi următoarele, art 129 alin. (5) C. proc. civ.), disponibilităţii (art. 129 alin. final C. proc. civ.), dreptului la apărare (art. 24 din Constituţie) şi dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituţie).
Instanţa de apel nu a motivat decizia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecata, prin prisma corectei aplicări a legii, ci printr-o simpla apreciere, fără a răspunde criticilor din apel.
Obligaţia plăţii onorariului de avocat in valoare de 10.300 RON către SC C.I. SRL este clar exagerata în funcţie de participarea la proces şi volumul de munca depus în vederea pregătirii apărării.
Recursul este nefondat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca, în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâtului M.A., asupra apartamentului nr. 24, să se dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul şi, în consecinţă, evacuarea acestuia din apartament.
În cadrul unei acţiuni în revendicare pentru care atât reclamantul cât şi pârâtul invocă titluri de proprietate, s-a susţinut corect că se va face o comparare a titlurilor, dându-se eficienţă titlului ce este preferabil.
Aceasta nu înseamnă că instanţa de fond va cerceta condiţiile de valabilitate a actelor juridice aflate în conflict judiciar, întrucât chiar premisa acţiunii în revendicare prin comparare de titluri este aceea a valabilităţii acestora.
Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate susţine, în contextul procesual dedus judecăţii prin propria sa voinţă, că actul de vânzare-cumpărare deţinut de pârât ar fi fost întocmit fără respectarea normelor legale, fiind întocmit de notar fără certificat fiscal şi certificat de sarcini.
Fiind în prezenţa a două titluri de proprietate valabile asupra apartamentului provenind de la acelaşi autor, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, instanţele fondului au apreciat corect că urmează a se distinge după cum părţile au îndeplinit sau nu formalitatea transcrierii în registrul de transcripţiuni imobiliare sau intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.
S-a stabilit astfel că actul de vânzare-cumpărare încheiat între C.G.M.B. şi Ţ.I. a fost transcris din 31 mai 1996, în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în timp ce actul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi P.M. a fost înscris în cartea funciară la data de 04 mai 2000.
Ca atare, s-a reţinut ca aspect relevant pentru cauză faptul că primul înscris este titlul de proprietate al autoarei Ţ.I. şi, deci, preferabil celuilalt.
Critica referitoare la situaţia preferabiliţii titlului pârâtului nu poate fi primită, întrucât contractele de vânzare-cumpărare ale pârâtului şi al autorilor săi s-au transcris în registrul de transcripţiuni al judecătoriei, iar aceasta transcriere produce aceleaşi efecte juridice ca şi intabularea dreptului în cartea funciară, acela de opozabilitate faţă de terţi, astfel că invocarea prevederilor Legii nr. 7/1996 nu schimbă cu nimic situaţia reţinută în cauză.
Chiar dacă recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei atacate în raport de dispoziţiile art. 56 alin. (1), art. 57, art. 58 alin. (2) şi art. 59 din Legea nr. 7/1996, acesta nu precizează situaţia concretă de încălcare sau aplicare greşită a legii, motiv pentru care o astfel de critică nu poate fi cercetată în recurs.
Criticile referitoare la buna sau reaua-credinţă a pârâţilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu pot fi primite, faţă de criteriile stabilite de doctrină şi practica judiciară în compararea titlurilor de proprietate în acţiunea în revendicare. În materia acţiunii în revendicare imobiliare, buna-credinţă poate fi eficientă numai în situaţia în care nici una dintre părţi nu are titlu de proprietate, însă nu poate constitui singura modalitate de dobândire a dreptului de proprietate atâta vreme cât nu sunt întrunite condiţiile uzucapiunii de scurtă durată.
Chiar dacă în expunerea de motive a cererile deduse judecăţii, în căile ordinare sau extraordinare de atac, în sprijinul susţinerilor privind preferabilitatea titlului său de proprietate, recurentul-reclamant a făcut referire la legalitatea ordinelor de repartiţie, buna şi reaua-credinţă la încheierea contractului, cauza ilicită etc, în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. - "în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii" - instanţele anterioare în mod corect au respectat limitele învestirii lor.
Situaţia de bună-credintă a subdobânditorului sau reaua lui credinţă are relevanţă juridică doar în cadrul litigiului ce are ca obiect acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului de dobândire a imobilului, nu şi în materia acţiunii în revendicare.
În lipsa unei cereri exprese prin care să se solicite constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâţilor, pentru frauda la lege, cauză imorală, ilicită, conivenţă frauduloasă, instanţa nu putea constata din oficiu nulitatea, valabilitatea contractului constituind chiar premisa raţionamentului juridic propus chiar de către recurentul-reclamant prin acţiunea dedusă judecăţii.
În egală măsură nu pot fi reţinute criticile referitoare la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prima instanţă a răspuns capetelor de cerere cu care a fost învestită. Art. 6 parag. 1 din Convenţie statuează dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent şi imparţial, în mod public şi în termen rezonabil, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile. Textul implică obligaţia tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant, al argumentelor şi cererilor de probe ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat.
Rescpectând dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunţată a redat pe larg motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În condiţiile în care în mod corect instanţele anterioare au reţinut că, în acţiunea în revendicare, nu are relevantă buna sau reaua-credintă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a constatat valabilitatea acestora, în mod judicios nu au mai fost analizate susţinerile reclamantului privind aceste aspecte, instanţa arătând cauzele pentru care argumentele părţii au fost înlăturate.
Decizia recurata nu cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a preluat considerentele deciziei civile nr. 790/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doar în circumstanţierea raportului juridic litigios, fiind ţinută de efectele puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti anterioare.
Nu poate fi reţinută ipoteza contradictorialităţii considerentelor deciziei atacate, în contextul în care instanţa de apel a apreciat că este ţinuta de limitele investirii sale, înţelegând însă să valorifice într-un context procesual explicit - acţiune în revendicare prin comparare de titluri - conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele anterioare, întrucât o astfel de obligaţie este impusă de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - motivarea în fapt şi în drept a hotărârii pronunţate.
Împrejurarea că recurentul-reclamant a înţeles să susţină situaţia de rea-credinţa a paratului şi a autorilor săi şi nelegalităţile săvârşite de parat şi de autorii săi, din perspectiva unor criterii de preferabilitate pentru caracterizarea titlurilor aflate în conflict judiciar, şi nu pentru desfiinţarea acestora, nu poate fi primită ca argument pertinent, întrucât contrazice flagrant încă o dată chiar contextul legal de învestire, ceea ce este inadmisibil.
Criticile referitoare la neîndeplinirea procedurii de citare in străinătate a paratului M.A., nu sunt întemeiate, în circumstanţele cauzei pendinte, pe deplin stabilite. Astfel, s-a reţinut corect că, prin cererea de chemare în judecată, însuşi reclamantul a solicitat chemarea în judecată a pârâtului M.A., domiciliat în S.U.A., prin mandatar T.V., conform procurii speciale autentificate din 21 decembrie 2006 la Ambasada României din Paris. La dosarul cauzei, a fost depusă o copie de pe procura generală autentificată din 04 mai 2004 de Consulatul General al României în S.U.A. - New York, prin care pârâtul M.A. împuterniceşte pe P.M. să îl reprezinte "înaintea tuturor autorităţilor judiciare şi publice" în problemele privind apartamentul în litigiu.
P.M. şi-a justificat calitatea de reprezentant cu procura autentificată depusă la dosar, îndeplinind astfel cerinţele art. 68 alin. (1) C. proc. civ. de a fi un înscris sub semnătură legalizată.
Prin urmare, s-a apreciat corect că nu se impunea citarea pârâtului la domiciliul său din S.U.A.
În drept, în mod corect au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1141 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora "dacă pârâtul locuieşte în străinătate, preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin citaţie pârâtul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligaţii, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii".
De asemenea, potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ. "Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura vă fi certificată potrivit legii avocaţilor".
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la neaplicarea sancţiunii prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte înscrisurile doveditoare ale calităţii de reprezentant a mandatarului P.M., faţă de dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., care vizează în mod explicit materia reprezentării părţilor în judecată.
Acesta este motivul pentru care nu pot fi primite nici criticile referitoare la procedura înscrierii in fals.
Instanţa de apel a respins corect motivul de apel referitor la nepunerea în discuţia părţilor a chestiunii opozabilităţii sentinţei civile nr. 3689 din 28 martie 1996, întrucât această hotărâre a fost depusă la dosar, ceea ce înseamnă că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea şi pe efectele hotărârii judecătoreşti anterioare. Este motivul pentru care nu se poate susţine că soluţie pronunţată s-a dat cu încălcarea contradictorialităţii, a disponibilităţii, a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.
Este neîntemeiat şi motivul de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cât timp nu poate fi contestat caracterul complex al cauzei pendinte, situaţie ce a necesitat o muncă şi un studiu aprofundat pentru configurarea situaţiei de fapt şi de drept a litigiului (în faţa instanţelor fondului), în privinţa onorariului de avocat acordat de instanţă, apreciindu-se corect, la acel moment, că acesta a fost proporţional cu munca îndeplinită de avocat.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora instanţa are posibilitatea sa mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, au fost avute în vedere în această etapă procesuală şi după criteriul propus - proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză (determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, etapa procesuală etc.) - a obligat recurentul doar la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata SC C.I. SRL
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei nr. 287A din 4 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul P.M. la plata sumei de 3.000 RON către intimata SC C.I. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 274 alin. (3) din C. proc. civ..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1400/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1394/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
