ICCJ. Decizia nr. 141/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 141/2013
Dosar nr. 90/118/2003
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2013
Asupra recursului civil de faţă;
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanţa sub nr. 9378/25 aprilie 2002, reclamanta P.D. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul şi Consiliul Local Techirghiol, Mănăstirea Sfânta Măria Techirghiol, SC C. SA şi SC H. SRL Techirghiol: anularea parţială a contractului de concesiune din 18 iulie 1997 încheiat între Consiliul Local Techirghiol şi M. Sfânta Măria pentru terenul de 147,36 mp; constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC H. şi Primăria Techirghiol; constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare între SC C. şi Mănăstirea Sfânta Măria, vânzare avizată prin H.G. nr. 574/1999.
Urmare emiterii a două dispoziţii în temeiul Legii nr. 10/2001, la termenul din 20 februarie 2003 au fost formulate precizări, arătându-se că obiectul acţiunii îl constituie desfiinţarea dispoziţiilor nr. 208 din 07 martie 2002 şi 216 din 20 martie 2002 emise de Primarul oraşului Techirghiol şi obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Techirghiol, alcătuit din teren de 1.000 mp. şi construcţii, potrivit art. 20 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, iar în contradictoriu cu SC H. SRL, SC C. SA, SC E. SA şi Mănăstirea Sfânta Măria - constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune, a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC C. şi Mănăstirea Sfânta Măria în temeiul H.G. nr. 574/1999, precum şi a tuturor actelor încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA (raportul de lichidare şi procesul verbal de predare primire prin care s-a trecut în proprietatea SC H. SRL construcţia şi terenul în suprafaţă de 160,46 mp), cât şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC E. SA şi SC H. SRL, autentificat la 09 aprilie 2002.
Prin sentinţa civilă nr. 2190 din 7 decembrie 2007 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă ca nefondată acţiunea, fiind respinse ca nedovedite şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de pârâţi.
Împotriva sentinţei menţionate anterior a declarat apel reclamanta. Prin decizia nr. 431/C din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a respins apelul ca nefondat, a obligat apelanta reclamantă la plata către Mănăstirea (M.) Sf. Măria Techirghiol a 2800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu expertiză şi avocat), precum şi a 1500 lei cu acelaşi titlu către SC H. SRL
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
În procedura Legii nr. 10/2001, apelanta reclamantă a pretins constatarea nulităţii tuturor actelor translative de drepturi operate asupra imobilului situat în Techirghiol, compus din teren în suprafaţă de 1000 mp şi construcţie şi, pe cale de consecinţă, constatarea nelegalităţii dispoziţiilor din 7 martie 2002 şi 216 din 20 martie 2002 ale Primarului Oraşului Techirghiol, finalitatea demersului judiciar fiind restituirea în natură a întregului teren.
Astfel, urmare depunerii în termen legal a notificării nr. 4/2001 de către această parte, Primarul oraşului Techirghiol emite iniţial dispoziţia din 7 martie 2002 prin care propune acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţia (în prezent demolată), precum şi pentru terenul aferent fostei clădiri, în suprafaţă de 432,64 mp, care a făcut obiectul unei transmiteri de drept de proprietate cu plată conform H.G. nr. 574 din 19 iulie 1999, către M. Sf. Măria Techirghiol.
Prin aceeaşi dispoziţie se propune acordarea de despăgubiri şi pentru suprafaţa de 160,46 mp care a făcut obiectul unei alte transmisiuni cu titlu oneros particular, respectiv către SC H. SRL, conform H.G. nr. 834/1991.
Ulterior, prin dispoziţia din 20 martie 2002, Primarul respinge în parte cererea reclamantei de restituire în natură a terenului, constatând că este posibilă această măsură reparatorie doar pentru 406,90 mp cu cele două corpuri de clădire situate pe acesta; pentru suprafaţa de 147,36 mp din cea mai sus-menţionată, de 406,90 mp, reclamanta urmează să se subroge în drepturile Consiliului Local Techirghiol, ca şi concedent potrivit contractului de concesiune din 18 iulie 1995, concesionar fiind M. Sf. Măria.
Prin urmare, situaţia juridică a întregului teren de 1000 mp se prezintă, după cum s-a evidenţiat şi în raportul de expertiză efectuat de d-na expert A.N. la termenul din 26 octombrie 2007, astfel:
- 406,90 mp restituiţi în natură apelantei conform dispoziţiei din 20 martie 2002, teren colorat cu galben pe planul anexă la raport. Din această suprafaţă, 147,36 mp sunt concesionaţi Mănăstirii Sf. Măria Techirghiol conform contractului de concesiune din 18 iulie 1995.
- 30,83 mp pentru care SC H. SRL deţine titlu de proprietate conform H.G. nr. 834/2001 - colorat cu roz de expert.
- 432,64 mp ocupaţi de M. (Mănăstirea) Sf. Măria, teren haşurat cu verde în expertiză. Acesta este terenul aferent fostei construcţii, demolate după emiterea H.G. nr. 574 din 19 iulie 1999 privind transmiterea, cu plată, a unui imobil din proprietatea SC C. SA Techirghiol în proprietatea Mănăstirii „Sfânta Măria". Legalitatea acestui ultim act normativ a făcut, astfel cum s-a arătat, obiectul controlului de legalitate, pronunţându-se o hotărâre irevocabilă de respingere a excepţiei de nelegalitate.
Expertiza topografică efectuată de expert A.F. în apel atestă că acest ultim teren este afectat construcţiei noului edificiu religios al mănăstirii, lotul fiind ocupat de organizarea de şantier şi în parte de zidurile ridicate pentru locaşul de cult (absida semicirculară, care ocupă 10,30 mp şi un perete pe suprafaţa de 0,70 mp). Deşi expertiza nu a identificat pe teren traseele proiectate ale căilor de acces care vor deservi această construcţie, s-a arătat că sunt practicate căi de acces prin organizarea de şantier; că în prezent sunt derulate lucrări pe acest teren, care privesc efectuarea racordurilor noii construcţii la utilităţi, iar pentru trotuarul adiacent edificiului vor trebui să fie afectate alte suprafeţe din terenul menţionat, la finalizarea lucrării.
- 129,63 mp (colorat cu roz de expert) dobândiţi de SC H. SRL în urma procedurii de privatizare a SC F. SA, cu preluarea nu doar a corpurilor de construcţie constituite ca activ, ci şi a dreptului de proprietate asupra terenului aferent, dobândit de antecesor conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat la data de 06 septembrie 1999 de Ministerul Sănătăţii - contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 2002 la B.N.P. D.C. - filele 35-45 dosar nr. 9378/2002 al Judecătoriei Constanţa.
Această situaţie juridică confirmă justeţea soluţiei pronunţate în primă instanţă cât priveşte legalitatea actelor translative de drepturi încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar şi a celor de privatizare a SC F. SA finalizate la 03 mai 1996.
Astfel, terenul de 147,36 mp restituit în natură apelantei reclamante, dar grevat de sarcina concesiunii, face parte din lotul mai mare de 2.448 mp pentru care s-a încheiat contractul de concesiune din 18 iulie 1995 între Consiliul Local Techirghiol şi M. Sf. Măria (fila 7 fond) pentru realizarea ansamblului arhitectonic religios.
Spaţiul necesar realizării lăcaşului de cult a fost suplimentat prin transmiterea, cu plată, conform H.G. nr. 574 din 19 iulie 1999, a terenului de 432,64 mp şi a construcţiei ulterior demolate, din proprietatea SC C. SA Techirghiol în proprietatea Mănăstirii „Sfânta Măria". Acest act normativ a fost succedat de încheierea protocolului de predare-primire datat 20 august 1999, depus în cauză (dosar 9378/2002), iar nu de un contract de vânzare-cumpărare, cum susţine apelanta.
Edificiul religios a fost realizat, astfel cum atestă atât expertiza topo, cât şi actele depuse la termenul din 22 martie 2010 (autorizaţia de construire nr. 78 din 26 iulie 2007 pentru continuare lucrări, planurile proiectului şi procesul-verbal de control al ITM Constanţa datat 14 septembrie 2009, care constată că lucrările respectă proiectul de execuţie) - filele 111-117 voi. I apel - fiind evident că terenul împrejmuitor, astfel cum a fost el identificat prin expertizele efectuate, ocupat în prezent de organizarea de şantier, dar destinat în viitor spaţiilor necesare derulării activităţii specifice şi căilor de acces în acest ansamblu arhitectonic, nu poate fi restituit în natură.
Sunt aşadar incidente în speţă dispoziţiile art. 10 alin. (1) din lege, cât şi pct. 10.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (preluate şi în pct. 10.1 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007) care se referă la aplicarea măsurii reparatorii prevalente doar la „terenul liber", definit prin normele metodologice ca fiind suprafeţele de teren disponibile, respectiv acele terenuri care nu sunt prevăzute în documentaţiile de urbanism legal aprobate ca fiind destinate construirii unor noi obiective de utilitate publică (construirea de locuinţe sociale sau pentru tineri, construirea de spitale sau şcoli ori alte obiective de utilitate publică - parcuri etc.).
Susţinerile apelantei reclamante potrivit cu care aceste transmisiuni patrimoniale au fost realizate cu încălcarea legii şi cu nesocotirea propriului drept de proprietate au fost aşadar corect înlăturate în primă instanţă, în măsura în care nu s-a dovedit că până la apariţia legii speciale, reclamanta a iniţiat demersuri de notificare a entităţilor deţinătoare, în sensul retrocedării imobilului.
În mod corect s-a stabilit şi că nu se poate imputa societăţii C. că nu a opus titlul său precar la data emiterii H.G. nr. 574/1999 pe considerentul precarităţii titlului statului asupra terenului, câtă vreme transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut în condiţiile şi cu respectarea art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, nefiind nici un motiv pentru înlăturarea bunei credinţe şi a prezumţiei deţinerii cu titlu de proprietar a bunului.
Prin urmare, transmiterea cu plată din patrimoniul societăţii în cel al Mănăstirii exclude incidenţa acelei reguli statuate prin art. 7 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură, pentru suprafaţa de 432,64 mp.
Pe de altă parte, grevarea uneia dintre suprafeţele restituite în natură de sarcina concesiunii născute în temeiul contractului din 18 iulie 1995 nu constituie un impediment pentru aplicarea aceleiaşi reguli, legea însăşi stabilind condiţiile în care se rezolvă aceste situaţii - art. 14 din Legea nr. 10/2001.
Este evident că, în condiţiile imposibilităţii obiective a restituirii în natură a terenului liber de sarcini, apelanta reclamantă obţine conform legii beneficiul patrimonial al concedentului, subrogându-se în poziţia contractuală a acestuia.
În egală măsură este fondată soluţia primei instanţe în legătură cu legalitatea actelor încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA (raportul de lichidare şi procesul verbal de predare primire prin care s-a trecut în proprietatea SC H. SRL construcţia), cât şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC E. SA şi SC H. SRL, autentificat sub nr. 750 din 09 aprilie 2002 pentru terenul în suprafaţă de 160,46 mp.
Sub un prim aspect în acest sens, Curtea a reţinut că SC H. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra activului - construcţie local F. în urma derulării procedurii de divizare a SC E. SA şi cumpărării pachetelor de acţiuni ale FPS şi FPP Muntenia, urmată de încheierea protocolului de predare-primire datat 03 mai 1996. Niciuna dintre aceste operaţiuni nu a fost contestată de apelanta reclamantă prin prisma unei pretinse nelegalităţi în derularea procesului de privatizare, singurele critici fiind formulate prin prisma propriului drept de proprietate şi al precarităţii statului acţionar.
Deci, cum la data notificării, construcţia farmaciei se afla în proprietatea SC H. SRL, iar dreptul de proprietate asupra terenului aferent acesteia, consfinţit în temeiul H.G. nr. 834/1991 în favoarea societăţii privatizate SC E. SA era recunoscut acesteia prin certificatul de atestare a dreptului din 06 septembrie 1999, operaţiunile de transfer fiind cu mult anterioare datei de 14 februarie 2001, nu se poate invoca nelegalitatea acestor acte pe considerentul încălcării dreptului evocat de persoana îndreptăţită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Sub un al doilea aspect, nu are nici o relevanţă faptul că titulara de drept a terenului de 160,46 mp, în speţă SC E. SA - al cărei titlu emis de Ministerul Sănătăţii, care nu este emis în procesul de privatizare şi nu a fost niciodată contestat printr-o acţiune în nulitate, în procedura specială - i-a transmis în aprilie 2002 proprietarului construcţiei situate pe teren, SC H. SRL Conform adresei 2155 din 2 noiembrie 2000, SC E. SA comunică SC H. SRL faptul că valoarea terenului de 160,46 mp a fost inclusă în majorarea de capital social conform actului adiţional 1558 din 06 iunie 2000, astfel că transferul dreptului în anul 2002 nu este lovit de nulitate, câtă vreme în procedura privatizării prin cumpărare de acţiuni au fost respectate disp. art. 7 din H.G. nr. 834/1991.
Aşa cum s-a statuat constant în jurisprudenţă, legea specială a stabilit o procedură distinctă de cea a dreptului comun, iar chestiunea existenţei unui „bun" în patrimoniul celui care se consideră îndreptăţit la măsuri reparatorii nu implică, aşa cum pretinde şi apelanta, compararea de titluri şi preferabilitatea titlului fostului proprietar. Apelând la prevederile Legii nr. 10/2001, partea părăseşte cadrul reglementării anterioare, în măsura în care nu a înţeles să acţioneze conform dreptului comun până la intrarea în vigoare a legii noi, supunându-se dispoziţiilor privitoare la natura de bun restituibil şi la prezervarea situaţiilor juridice constituite cu bună credinţă şi cu respectarea legii în favoarea unor terţi.
Reaua credinţă a intimaţilor pârâţi şi nelegalitatea actelor juridice menţionate nu se pot deduce, cum pretinde apelanta, din împrejurarea adresării unor cereri privind situaţia juridică a imobilului, în 1992 şi 1996 către autorităţile locale, în absenţa dovezilor legate de un demers clar în vederea retrocedării.
Pe de altă parte, bunul a intrat în mod abuziv în patrimoniul statului, dar cu titlu (Decretul nr. 92/1950), fiind irelevantă trimiterea la chestiunea precarităţii titlului statului şi neîntemeiată susţinerea potrivit căreia – dat fiind acest viciu - terenul trebuie restituit în orice condiţii, în natură şi fără sarcini.
Aşadar, chiar dacă la momentul emiterii dispoziţiei din 7 martie 2002, Primăria Techirghiol nu era unitatea deţinătoare a suprafeţei de 160,46 mp, propunerea de acordare de despăgubiri era corectă din punct de vedere al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, terenul nefiind susceptibil de restituire în natură.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.D., invocând prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8, 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
În cauză instanţele de fond şi de apel au respins cererea de chemare în judecata şi respectiv apelul fără să aibă în vedere ca toate actele juridice încheiate de pârâţi cu privire la imobilul situat în localitatea Techirghiol, alcătuit din construcţii şi teren în suprafaţa de 1000 m.p. sunt afectate de nulitate absoluta.
P.D. este singura moştenitoare a lui G.B., care prin contractul de vânzare cumpărare din 21 noiembrie 1932 a devenit proprietarul unui teren în suprafaţa de 1000 m.p. situat în localitatea Techirghiol. Pe acest teren acesta a ridicat mai multe construcţii, imobilul fiind trecut în proprietatea statului în baza Decret nr. 92/1950, fără titlu, fiind preluat abuziv potrivit art. 2 din legea nr. 10/2001. Aşadar, acest imobil se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, iar potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi-a păstrat calitatea de proprietar al imobilului de mai sus, şi toate actele juridice încheiate şi care au ca obiect acest imobil sunt afectate de nulitate absoluta. Drept urmare în speţa trebuie aplicat art. 9 şi urm. din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "(1) Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, şi sa se dispună restituirea în natura a imobilului".
În conformitate cu prevederile art. 46 din legea nr. 10/2001 în cauză trebuia să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de concesiune încheiat intre Consiliul local Techirghiol şi M. Sfânta Măria cu privire la terenul în suprafaţa de 147,36 m.p., întrucât acest contract a fost încheiat în mod nelegal cu rea credinţa de către Consiliul local Techirghiol în condiţiile în care încă din anul 1992 (cu revenire în anul 1996) a solicitat restituirea în natura a terenului, astfel cum rezulta din adresele existente la dosarul cauzei.
În respingerea acestui capăt de cerere s-au invocat prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001 republicata şi modificata, fără ca instanţa să facă referire la ultima teza a acestui articol şi anume la faptul daca aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.
Buna credinţa a terţului dobânditor este exclusa, deoarece titlul statului, ca titlu aparent, din anul 1996 nu mai avea caracter de notorietate. Încheierea contractului de concesiune mai înainte de soluţionarea cererii de restituire în natura înregistrata şi a demersurilor făcute constant de reclamanta pentru restituirea bunului, precum şi situaţia juridica a bunului, cunoscuta de paraţi, nu putea genera eroarea comuna în sensul convingerii pe care toata lumea o are ca statul este adevăratul proprietar. Validitatea aparentei de drept nu poate fi recunoscuta decât excepţional, deoarece potrivit art. 135 pct. 6 din Constituţie, proprietatea este inviolabila şi nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publica.
Parata subdobânditoare nu este de bună - credinţă, deoarece cunoştea ca imobilul este revendicat si, mai mult, a urmărit sa eludeze dispoziţiile legate care garantau şi ocroteau dreptul de proprietate al reclamantei.
Terenul în suprafaţa de 147,36 m.p. astfel cum rezulta din expertiza efectuata în cauza este liber de construcţii şi poate fi restituit în natura.
În acest condiţii nu pot fi reţinute afirmaţiile instanţei de apel potrivit cu care reaua credinţa a intimaţilor paraţi şi nelegalitatea actelor juridice menţionate nu se pot deduce, din împrejurarea adresării unor cereri privind situaţia juridica a imobilului, în 1992 şi 1996 către autorităţile locale, în absenta dovezilor legate de un demers clar în vederea retrocedării.
Trebuia să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat intre SC C. SA în calitate de vânzător şi Mănăstirea Sf. Măria în calitate de cumpărător, vânzare avizata prin H.G. nr. 574/1999, pentru aceleaşi motive expuse anterior. Un alt motiv de nulitate absoluta este acela potrivit cu care SC C. SA nu a fost nici un moment proprietarul terenului aferent astfel cum rezulta din adresa nr. 29 din 06 martie 2007. Neavând calitatea de proprietar al terenului nu avea ce sa transmită către Mănăstirea SF. Maria.
Terenul de 432,64 m.p. transmis cu plata către M. Sfânta Măria, teren pe care se afla şi vila este în prezent liber de construcţii şi poate fi restituit în natura.
Nu are nici un fel de relevanta faptul ca în cauza s-a soluţionat excepţia de nelegalitate privind H.G. nr. 574/1999 în ceea ce priveşte trecerea cu plata a suprafeţei de teren de 432,64 m.p. de la SC C. SA în proprietatea M. SF. MĂRIA, în condiţiile în care SC C. SA nu a fost nici un moment proprietarul terenului aferent vilei astfel cum rezulta din adresa nr. 29 din 06 martie 2007.
Referitor la constatarea nulităţii absolute a raportului de lichidare şi procesul verbal de predare-primire prin care s-a trecut în proprietatea SC H. SRL construcţia şi terenul în suprafaţa de 160,46 m.p., în urma dizolvării şi lichidării SC F. SA precum şi a contractului de vânzare cumpărare din 09 aprilie 2002 încheiat intre SC E. SA şi SC H. SRL având ca obiect terenul în suprafaţa de 160,46 m.p., recurenta a arătat că buna credinţa a terţului dobânditor SC H. SRL este exclusa, deoarece titlul statului, ca titlu aparent, din anul 1996 nu mai avea caracter de notorietate.
Începerea şi derularea procesului de privatizare mai înainte de soluţionarea cererii de restituire în natura înregistrata şi a demersurilor făcute constant de reclamanta pentru restituirea bunului, precum şi situaţia juridica a bunului, cunoscuta de paraţi, nu putea genera eroarea comuna în sensul convingerii pe care toata lumea o are ca statul este adevăratul proprietar. Parata subdobânditoare nu este de bună - credinţă, deoarece cunoştea ca imobilul este revendicat si, mai mult, părţile au urmărit sa eludeze dispoziţiile legale care garantau şi ocroteau dreptul de proprietate al reclamantei.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Recurenta a invocat ca temei de drept şi prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de recurs vizează situaţia în care deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecăţii, ori natura acestuia, instanţa a reţinut un cu totul act juridic sau conţinut. Nu este aplicabil acest motiv de modificare dacă din probele administrate, coroborate cu susţinerile părţilor ar rezulta un dubiu cu privire la natura juridică sau conţinutul actului juridic dedus judecăţii.
Interpretarea actului juridic dedus judecăţii nu se confundă cu interpretarea unei probe administrată în cauză.
În cadrul motivării în fapt a recursului reclamanta nu a indicat vreun motiv care să fie încadrat în aceste prevederi legale, ci doar în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., indicate de asemenea de către reclamantă în susţinerea recursului, din perspectiva cărora înalta Curte a analizat recursul.
Recurenta reclamantă îşi bazează susţinerile privind nulitatea absolută a contractelor în cauză, în principal, pe faptul că imobilul în cauză a fost preluat din proprietatea autorului său prin aplicarea Decret nr. 92/1950, fără titlu, fiind preluat abuziv potrivit art. 2 din legea nr. 10/2001.
Or, simpla încadrare a imobilului în prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, conform susţinerilor reclamantei, nu este de natură prin sine să ducă la constatarea nulităţii contractelor privind imobile care fac obiectul Legii nr. 10/2001, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Astfel, art. 2 alin. (1) defineşte noţiunea de "imobile preluate în mod abuziv", în sensul acestei legi, la art. l alin. (1) se edictează regula restituirii în natură a imobilelor, dar şi excepţia restituirii prin echivalent, la alin. (2).
Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data emiterii dispoziţiilor prin care au fost soluţionate notificările în cauză, prevede regula restituirii în natură a imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică.
Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat un termen de prescripţie în interiorul căruia să fie formulate cererile de constatare a nulităţii contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobile care făceau obiectul acestei legi, cu reluarea condiţiilor de constatare a nulităţii din dreptul comun.
În ceea ce priveşte prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de către recurentă, aplicarea acestora este subsumată urmării procedurii prevăzute de această lege, în urma căreia să se emită o dispoziţie de restituire în natură, cu respectarea prevederilor acestei legi.
Referitor la interpretarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini", la care face trimitere recurenta, această prevedere trebuie interpretată în mod sistematic prin raportare la conţinutul întregii legi.
Acest articol se regăseşte în cadrul Capitolului 2 al legii, intitulat "Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent" şi reglementează modalitatea concretă în care se realizează restituirea în natură sau prin echivalent, când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune aceste măsuri. Acest text de lege nu poate fi interpretat în sensul că ar reglementa nulitatea absolută a contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii care privesc imobile intrate în mod abuziv în proprietatea statului. Condiţiile în care se poate dispune constatarea nulităţii unor astfel de contracte sunt reglementate la art. 46 din Legea nr. 10/2001, menţionat mai sus.
De altfel, o astfel de interpretare a art. 9 din Legea nr. 10/2001, aşa cum este susţinută de recurentă, ar reprezenta o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, ştiut fiind că potrivit dreptului comun un contract nu poate fi constatat nul decât dacă au fost încălcate prevederile în vigoare la data încheierii lui.
În ceea ce priveşte interpretarea art. 46 din legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data formulării acţiunii, în mod corect au reţinut instanţele de fond că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune constatarea nulităţii contractelor în cauză.
Reclamanta a invocat ca motiv de nulitate încheierea contractelor privitor la un imobil care a intrat fără titlu în proprietatea statului.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Această cauză de nulitate exista şi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 948 C. civ. (cauza ilicită/fraudă la lege) în situaţia vânzării lucrului altuia cu reaua credinţă a ambelor părţi.
Recurenta reclamantă susţine reaua credinţă a părţilor contractante prin aceea că a formulat cereri în 1992 şi 1996 în vederea recuperării imobilului.
Deşi recurenta nu a făcut dovada conţinutului acestor cereri, arhiva Primăriei oraşului Techirghiol fiind casată după 5 ani, conform răspunsului la interogatoriu al acestei părţi, prin adresa Primarului oraşului Techirghiol, înregistrat sub nr. 910 din 5 mai 1992, s-a răspuns la cererea formulată de către I.C., proprietatea lui G.B., că nu există un act normativ prin care să se dispună restituirea imobilelor naţionalizate către foştii proprietari.
La dosar a mai fost depusă o adresă din martie 1996 prin care, referitor la aceeaşi cerere formulată în 1992, probabil la solicitarea acestuia, i s-au învederat lui I.C. actele pe care trebuie să le depună conform Legii nr. 112/1995 şi cererea pe care trebuie să o formuleze în temeiul acestei legi.
Recurenta reclamantă nu a făcut dovada că ar fi formulat vreo astfel de cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 prin care să solicite restituirea în natură a imobilului. La dosar au mai fost depuse câteva adrese privind situaţia juridică a imobilului date de către primarul oraşului Techirghiol (1999) şi Circumscripţia fiscală Techirghiol (1996).
Pentru a se consta nulitatea absolută a unui contract pentru motivul că a fost vândut lucrul altuia (a fost vândut imobil pentru care vânzătorul nu avea titlu de proprietate), atât potrivit art. 46 alin. (2), menţionat anterior, cât şi dreptului comun, nu este suficientă reaua credinţă a vânzătorului, aşa cum susţine recurenta, fiind necesar să se facă dovada relei credinţe a cumpărătorului, şi anume a faptului că prin diligente minime ar fi putut afla că imobilul este proprietatea altei persoane, sau cel puţin că titlul statului este contestat şi potrivit legislaţiei în vigoare ar exista o foarte mare probabilitate ca fostului proprietar să i se restituie imobilul în natură.
În ceea ce priveşte contractul de concesiune din 18 iulie 1995, se poate observa că în mod greşit susţine reclamanta că a fost încheiat în 1997, şi că astfel părţile ar fi fost de rea credinţă, raportat la cererea formulată în 1996. Fiind încheiat în 1995 în mod evident la data încheierii contractului de concesiune părţile, şi mai ales concesionarul nu avea de unde să ştie că succesorii fostului proprietar vor întreprinde demersuri pentru contestarea titlului statului şi recuperarea imobilului.
De asemenea, nici cererea formulat în 1992, prin care se presupune că se cerea restituirea imobilului de către Primărie, nu poate fi considerată că ar fi fost de natură să creeze vreun dubiu în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al statului asupra imobilului, chiar dacă în urma diligentelor concesionarului ar fi cunoscut-o, având în vedere că, atâta timp cât nu a fost contestat în faţa instanţelor de judecată, titlul statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950 era prezumat valabil, şi, aşa cum se reţine în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (para 135), art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34,4 martie 2003).
Recurenta reclamantă nu a făcut dovada că pe rolul instanţelor de judecată ar fi fost înregistrată vreo cerere de revendicare a imobilului anterior încheierii contractelor în cauză astfel că această afirmaţie este inexactă.
Referitor la transmiterea Vilei T. şi a de 432,64 mp. terenului către M. Sfânta Măria în temeiul H.G. nr. 574/1999, pentru motivele expuse anterior (referitor la efectele pe care le puteau produce demersurile din 1992 şi din 1996 legat de existenţa relei credinţe), nu s-a făcut dovada relei credinţe a M. Sfânta Măria la data dobândirii în proprietate a acestui imobil.
În ceea ce priveşte terenul, faptul că SC C. SA Techirghiol nu îl avea decât în folosinţă nu este de natură să ducă la nulitatea transmiterii atâta timp cât potrivit acestei hotărâri a Guvernului României s-a transmis cu plată atât construcţia cât şi terenul aferent identificat în anexă. Or, dacă terenul aparţinea statului, acesta putea dispune de el, la art. 2 din această hotărâre s-a prevăzut că predarea preluarea imobilului transmis potrivit art. 1 va avea loc pe bază de protocol încheiat între părţile interesate.
Având în vedere că transmiterea imobilului către M. Sfânta Măria nu a fost constatată nulă nu se impune analizarea dacă terenul era sau nu liber la data formulării notificării.
Referitor la constarea nulităţii tuturor actelor încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA care a avut loc în 1995 (înaintea oricărui demers din 1996 pretins de către reclamantă) prin care SC H. a dobândit spaţiul comercial în cauză, nu s-au invocat alte motive de nulitate decât cele menţionate anterior în legătură cu celelalte contracte, şi pentru aceleaşi considerente expuse anterior (referitor la efectele pe care le puteau produce demersurile din 1992 şi din 1996 legat de existenţa relei credinţe) nu poate fi reţinută efectuarea privatizării şi dizolvării acestei societăţi cu rea credinţă.
De asemenea în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare dintre SC E. SA şi SC H. SRL din 09 aprilie 2002, a terenului aferent spaţiilor menţionate anterior, atâta timp cât nu s-a făcut dovada nulităţii actelor prin care SC E. SA a devenit proprietarul terenului în cauză (Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Ministerul Sănătăţii în temeiul Legii nr. 15/1991), act care nu a fost contestat de către reclamantă, nu se poate reţine reaua credinţă a părţilor contractante, vânzătorul având un titlu de proprietate valabil şi necontestat.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 şi art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ., înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă SC H. SA a sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.D. împotriva deciziei nr. 431/C din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă la 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC H. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1406/2013. Civil. Partaj bunuri... | ICCJ. Decizia nr. 1429/2013. Civil → |
|---|
