ICCJ. Decizia nr. 1442/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1442/2013
Dosar nr. 55828/3/2010
Şedinţa publică de la 18 martie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în data de 1 februarie 2010, reclamanta A.H. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Primăria municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestora, în principal, la restituirea preţului de piaţă al apartamentului situat în Bucureşti, str. Londra, iar în subsidiar, la restituirea preţului actualizat plătit de reclamantă pentru acelaşi apartament, valori ce urmează a fi stabilite prin expertiză.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a arătat că a achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 martie 1997, apartamentul situat în Bucureşti, str. Londra.
Prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de judecată a anulat titlul de proprietate şi a obligat reclamanta să lase în deplină proprietate, posesie şi folosinţă imobilul, proprietarului recunoscut, respectiv numitului B.A.M.
La data de 27 mai 2010, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare ce a fost anulat, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În şedinţa publică de la data de 08 octombrie 2010 pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie pe care instanţa a unit-o cu fondul conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 20587 din 22 octombrie 2010, Judecătoria sector 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.
În considerente s-a reţinut că prin capătul principal de cerere se solicită obligarea pârâţilor la preţul de circulaţie al imobilului şi întrucât raportul de expertiză tehnică imobiliară dispus în cauză a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului este de 1.493.450 lei, s-a constatat că obiectul litigiului depăşeşte suma de 500.000 lei, motiv pentru care, faţă de dispoziţiile art. 159 alin. (2) C. proc. civ. şi în conformitate cu dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost înregistrată la data de 17 noiembrie 2010 sub nr. 55828/3/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1160 din 15 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată. S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General şi în consecinţă s-a respins acţiunea formulată împotriva acestuia, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.H. împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 39.941 lei reprezentând preţ actualizat. S-a respins cererea de obligare a pârâtului la plata preţului de piaţă ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Analizând excepţia invocată, Tribunalul a avut în vedere că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 care în alin. (3) stabilesc că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Faţă de aceste prevederi legale, tribunalul a constatat că prin instituirea acestui raport juridic obligaţional, legiuitorul a derogat de la normele generale prevăzute de art. 1337 - 1341 C. civ. urmărind în acest mod să pună la dispoziţia tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menţionată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii de preţului de piaţă al imobilului cumpărat, în mod necondiţionat de îndeplinirea cerinţelor evicţiunii şi să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeaşi situaţie premisă, Ministerul Finanţelor Publice.
Aşa fiind, invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive de către pârât precum şi a temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune, apare ca vădit lipsită de fundament legal, în condiţiile în care prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înţeles să stabilească în ipoteza dedusă judecăţii, că legitimarea procesuală aparţine Ministerului Finanţelor Publice.
Susţinerea pârâtului în sensul că această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară este formulată în absenţa unui temei legal şi cu ignorarea nepermisă a principiului general de drept „specialia generalibus derogant”, a fost înlăturată de tribunal.
De altfel, prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg şir de procese ce ar implica într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, acesta la rândul său, urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice prin acţiune separată, în cazul în care nu formulează în cadrul aceluiaşi dosar, cerere de chemare în garanţie.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi S.E., în calitate de cumpărător, aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, strada Londra.
La data de 04 ianuarie 2002 a decedat cumpărătoarea S.E., masa succesorală rămasă de pe urma defunctei, în care se includea şi dreptul de proprietate asupra imobilului anterior menţionat, a revenit reclamantei A.H., astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moştenitor din 22 ianuarie 2002 emis de BNP - A.S.(fila 9 - dosar Jud. sect. 1)
Prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi S.E.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Din examinarea textului legal evocat, Tribunalul a observat că ipoteza acestuia vizează exclusiv situaţia acelor contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, a reţinut totodată, o reglementare defectuoasă a normei menţionate, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situaţia în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, foştii chiriaşi proprietari au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, foştilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor.
Aşa fiind, Tribunalul a considerat că acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal evocat şi de natură a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziţia legală menţionată la principiile şi regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susţin o asemenea soluţie juridică, astfel încât o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenţiei legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei norme juridice.
Mai mult, trebuie avut în vedere şi faptul că interpretarea unei norme juridice trebuie să se facă cu scopul producerii de efecte juridice, potrivit art. 978 C. civ. aplicabil pentru identitate de raţiune şi în ipoteza normelor juridice, motiv pentru care dispoziţiile legale anterioare menţionate nu sunt incidente în cauză prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Aşa fiind, faţă de cele expuse şi reţinând că în prezenta cauză contractul de vânzare cumpărare a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal invocat de reclamantă şi analizată în cele ce preced, nu este îndeplinită şi, constatând că în cauză, contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, Tribunalul a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 39.941 lei reprezentând preţ actualizat. În consecinţă, Tribunalul a respins cererea privind obligarea pârâtului la preţul de piaţă al imobilului, făcând şi aplicarea art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanta A.H. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 841/ A pronunţată la 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelurile declarate de reclamantă şi de pârât.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Susţinerile reclamantei că prima instanţă a reţinut în mod eronat norma juridică aplicabilă şi cadrul procesual în cauză, nu pot fi primite, întrucât, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată - 1 februarie 2010 şi pretenţiile din acţiune - obligarea la preţul de piaţă al imobilului, în principal şi la preţul actualizat, în subsidiar, şi invocarea deopotrivă a prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată, dar şi a art. 998 şi urm. C. civ. - 1337 şi urm. C. civ. - prima instanţă a făcut aplicarea în mod legal, a prevederilor legii speciale, în raport cu normele dreptului comun în materie de evicţiune - Legea nr. 10/2001 republicată după modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 1/2009 şi care au prioritate de aplicare, nefiind permisă combinarea dreptului comun cu legea specială, potrivit adagiilor latine „specialia generalibus derogant” şi „electa una via”.
Prevederile art. 998 şi urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nici nu aveau incidenţă în cauză - speţa situându-se în sfera contractuală, iar nu în cea delictuală, a faptelor ilicite.
În mod legal, aşadar, prima instanţă a respins şi excepţia privind lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului Primăria Municipiului Bucureşti, avându-se în vedere reglementarea specială a Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, care a conferit o astfel de legitimare pasivă, pentru restituirea preţului actualizat (conform art. 50 alin. (2) şi (3) din legea nr. 10/2001) dar şi a preţului de piaţă (art. 501).
În consecinţă, criticile din cele două apeluri, în sensul rezolvării greşite a excepţiilor vizând calităţile procesuale pasive invocate în cauză - sunt nefondate.
Susţinerile reclamantei că prima instanţă nu a cercetat fondul dedus judecăţii în temeiul prevederilor dreptului comun în materie de evicţiune şi faptă ilicită - potrivit art. 1337 şi urm. C. civ., şi art. 998 şi urm. C. civ. - sunt greşite, aspect ce rezultă din considerentele reţinute mai sus, în plus Curtea a constatat că neaplicarea textelor de lege din dreptul comun invocate au făcut obiectul de analiză în chiar considerentele sentinţei apelate, reţinându-se aspectul derogatoriu al legii speciale ce reglementează materia despăgubirilor foştilor chiriaşi - cumpărători şi prioritatea de aplicare, faţă de dreptul comun.
Critica reclamantei, în sensul că are dreptul la restituirea preţului de piaţă nu doar a preţului plătit actualizat, nu este fondată, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, - irevocabilă - i-a fost constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 5 martie 1997, încheiat cu eludarea art. 9 din legea nr. 112/1995 şi cu rea credinţă.
Aplicabile astfel sunt prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, iar nu prevederile art. 501 din legea nr. 10/2001, care vizează situaţia în care chiriaşul cumpărător a pierdut imobilul într-o acţiune în revendicare pe comparare a titlurilor, fără a se constata nulitatea contractului de vânzare - cumpărare.
În consecinţă, reclamanta nu beneficiază de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Nici criticile din apelul Ministerului Finanţelor Publice nu pot fi primite, potrivit considerentelor deja reţinute pe aspectul aplicări legii speciale, care în plus, prevede în mod expres, calitatea sa procesuală pasivă în cererile formulate de chiriaşii - cumpărători în instanţă, aplicabile speţei fiind prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
S-a considerat a fi nefondată şi critica vizând greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care pârâtul este partea căzută în pretenţiuni, ca urmare a soluţiei de admitere a pretenţiilor reclamantei, potrivit art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
I. În dezvoltarea recursului exercitat, reclamanta a formulat următoarele critici:
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri nelegale, întrucât nu există nicio dispoziţie în Legea nr. 10/2001 sau în Legea nr. 1/2009 care să prevadă că preţul de piaţă al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 se achită doar chiriaşului cumpărător care a pierdut imobilul într-o acţiune în revendicare prin comparare de titluri.
Susţine reclamanta că, în raport şi cu jurisprudenţa CEDO, se impune aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (11) din Legea nr. 10/2001 şi nu a art. 50 alin. (2) şi (3), aşa cum în mod greşit au reţinut instanţele de fond.
Mai susţine recurenta reclamantă că instanţele au încălcat dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi art. 1346 C. civ., susţinând că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile de drept comun în materie.
II. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice susţine că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul său şi, în consecinţă, a confirmat soluţia asupra calităţii sale procesuale pasive în cererea dedusă judecăţii.
Recurentul arată că înţelege să reitereze prin motivele de recurs excepţia arătată.
În susţinerea acesteia, se prevalează de invocarea principiului relativităţii efectelor contractului, efecte care se produc numai între părţile contractante, întrucât acestea nici nu pot profita, dar nici dăuna unui terţ.
În aceste condiţii, recurentul arată că nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat între autoarea reclamantei şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, SC H.N. SA, astfel că, are calitatea de terţ faţă de acest raport juridic, fiind doar depozitarul fondului extrabugetar constituit prin vărsarea sumelor încasate de P.M.B. din operaţiunile de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În baza art. 1337, art. şi urm. 1341 C. civ., recurentul solicită să se instituie obligaţia de restituire a preţului actualizat în sarcina Primăriei Municipiului Bucureşti, prin angajarea răspunderii sale pentru evicţiune decurgând din fapta unui terţ.
Recurentul susţine că aceste dispoziţii legale nu pot fi înlăturate de la aplicare prin nicio dispoziţie specială contrară, ci sunt pe deplin incidente în speţa de faţă.
Acelaşi recurent opinează că nici prevederile art. 50 din legea 10/2001 nu sunt de natură a conduce la introducerea sa în cauză şi să îi acorde calitatea procesuală pasivă, cât timp obligaţia de răspundere pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât restituirea preţului.
Or, deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar această împrejurare este de natură a conduce la angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune totală, deci, a Primăriei Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile formulate privind restituirea preţului actualizat.
Recurentul mai învederează că în speţă nu se verifică în niciun fel culpa sa, astfel că solicită instanţei de recurs a avea în vedere cele ce se dispun prin art. 1.344 C. civ.
O ultimă critică formulată de pârât vizează soluţia instanţei privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în speţă culpa procesuală aparţine vânzătorului, respectiv Primăriei municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, iar Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Structurând criticile formulate prin recursurile exercitate în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Curtea de apel a stabilit ca situaţie de fapt, ce nu mai poate fi reanalizată în recurs faţă de actuala reglementare a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi S.E., în calitate de cumpărător, aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, strada Londra.
La data de 04 ianuarie 2002 a decedat cumpărătoarea S.E., masa succesorală rămasă de pe urma defunctei, în care se includea şi dreptul de proprietate asupra imobilului anterior menţionat, a revenit reclamantei A.H., astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moştenitor din 22 ianuarie 2002 emis de BNP - A.S. (fila 9 - dosar Jud. sect. 1)
Prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi S.E.
Faţă de această situaţie de fapt, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Astfel, constatarea făcută prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 05 martie 1997 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Totodată, dezlegările anterioare al instanţelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-501 din Legea nr. 10/2001, făcându-se distincţie între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Argumentele instanţelor de fond s-au fundamentat pe considerentele în temeiul cărora, în litigiile anterioare, s-a invalidat contractul de vânzare-cumpărare din 05 martie 1997 încheiat de autoarea reclamantei, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea preţului plătit de chiriaşi în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu dispoziţiile art. 501 din aceeaşi lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995.
Susţinerile vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menţionat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, trebuie reţinute dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice”.
Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
În această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De altfel, şi potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi şi obligaţii, ca entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.
Cu excepţia unei dispoziţii speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat/plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este fără dubiu că Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio contribuţie proprie şi efectivă în tot acest lanţ de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar şi până la restituirea preţului sau a valorii de circulaţie către cumpărători, şi, cu atât mai puţin, vreo culpă în situaţia juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv şi, în final, cu efectele pierderii proprietăţii bunului, de către cumpărători.
Reclamanta a intenţionat să atragă în proces persoana care are obligaţia de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerul Finanţelor Publice, reprezentantul statului în privinţa executării acestei obligaţii, potrivit celor deja arătate.
În consecinţă, în ce priveşte criticile ce au ca obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat că recurentul are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluţionat în cauză, date fiind dispoziţiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun.
Este nefondată şi critica pârâtului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond.
Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd ca temei al acordării cheltuielilor de judecată culpa procesuală, faţă de soluţia tribunalului de admitere în parte a acţiunii reclamantei, critica nu poate fi primită.
Aşa fiind, faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.H. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 841/ A pronunţată la 12 decembrie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1440/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1446/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
