ICCJ. Decizia nr. 184/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 184/2013
Dosar nr. 3373/3/2011
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2013
Asupra recursurilor civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1551 din 23 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă (sesizat prin declinare de competenţă de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti) a admis acţiunea reclamanţilor Ş.M. şi Ş.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 918.860 RON, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Italiană) şi cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au dobândit imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, care a fost constatat nul prin decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Tribunalul a constatat că, deşi decizia curţii de apel a reţinut reaua credinţă a cumpărătorilor, nu a specificat în ce măsură au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
În aceste circumstanţe şi în aplicarea jurisprudenţei CEDO şi a deciziei nr. 1351 din 10 februarie 2008 a Curţii Constituţionale, reclamanţii au dreptul la despăgubiri reprezentând preţul de piaţă al imobilului.
Cu privire la calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că art. 50 din Legea nr. 10/2001 desemnează în mod expres această instituţie, restituirea despăgubirilor făcându-se din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Prin decizia nr. 142/ A din 29 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice.
A schimbat în parte sentinţa şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 67.635 lei.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi nu a fost parte la încheierea contractului, Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de plată a despăgubirilor, în virtutea art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care derogă de la dispoziţiile dreptului comun în materie, reprezentate de art. 1337 şi 1341 C. civ.
Instanţa de apel a mai constatat că aplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001 depinde de respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În cauză, prin decizia nr. 286/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, în considerentele hotărârii reţinându-se că imobilul a fost preluat de stat tară titlu valabil, în temeiul Decret nr. 92/1950. Cum Legea nr. 112/1995 viza doar imobilele preluate cu titlu, înstrăinarea s-a realizat fără respectarea dispoziţiilor acestei legi, în condiţiile în care foştii proprietari formulaseră cerere de restituire în natură.
Instanţa de apel a mai constatat că tribunalul nu a dat eficienţă puterii lucrului judecat şi anume, faptului că anumite cerinţe prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu au fost îndeplinite. în puterea lucrului judecat intră nu doar cele statuate prin dispozitiv, ci şi considerentele care explică dispozitivul şi care susţin în mod necesar soluţia consacrată.
Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii au dreptul doar la preţul reactualizat.
În ceea ce priveşte art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţa de apel a reţinut că actul de dobândire a imobilului de către reclamanţi a fost anulat, iar dreptul foştilor chiriaşi s-a convertit într-o valoare patrimonială, care se concretizează printr-un drept de creanţă constând în preţul reactualizat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au arătat că decizia atacată este nelegală pentru că a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1337, 1341 C. civ. şi art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 286 din 14 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti nu a reţinut că reclamanţii ar fi fost de rea credinţă, aşa cum susţine instanţa de apel şi nu a specificat în ce măsură contractul de vânzare - cumpărare a încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
În cauză, reclamanţii au fost de bună - credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare şi nu au cunoscut că apartamentul cumpărat fusese preluat abuziv de stat.
În situaţia în care se reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, atunci sunt incidente dispoziţiile art. 1337 şi 1351 C. civ., care privesc răspunderea pentru evicţiune.
Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, pentru că nu a fost parte în contractul de vânzare - cumpărare prin care reclamanţii au dobândit imobilul.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor, ci indică sursa din care se vor plăti despăgubirile acordate. O altă interpretare a acestui text de lege ar însemna că se instituie o novaţiune prin schimbare de debitor, care nu poate fi realizată decât prin acordul expres al creditorului.
Recurentul a mai arătat că art. 1337 şi 1341 C. civ. nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie contrară specială, iar potrivit acestor dispoziţii, responsabil de evicţiune este vânzătorul, respectiv Municipiul Bucureşti.
Criticile formulate de recurenţi permit încadrarea recursurilor în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii - reclamanţi, se constată că, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată la modul general pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceştia au solicitat restituirea preţul actualizat şi diferenţa dintre preţul de piaţă şi preţul actualizat al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a deciziei nr. 286 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 noiembrie 1996.
Prin decizia menţionată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul declarat de reclamanta din acel dosar, K.D., împotriva deciziei nr. 633 din 21 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, pe care a modificat-o în tot, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1939 din 8 martie 2005 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, ce a fost schimbată în tot, în sensul că, urmare admiterii acţiunii, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 noiembrie 1996.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că preluarea imobilului de către stat a fost făcută Iară titlu valabil, iar imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, care viza doar imobilele preluate cu titlu, contractul de vânzare - cumpărare încheiat fiind nul pentru cauză ilicită.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamanţi în cererea de declarare a recursului ca temei al pretenţiilor lor, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Este, aşadar, evident că art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situaţia reclamanţilor, deoarece, prin hotărâre judecătorească devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, s-a statuat că dispoziţiile imperative ale legii nu au fost respectate, deoarece contractul de vânzare cumpărare a avut ca obiect un imobil care a fost preluat de stat fără titlu.
Este nereală şi susţinerea recurenţilor că instanţa nu ar fi reţinut reaua lor credinţă, pentru că, în considerentele deciziei nr. 286 din 14 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti analizează buna credinţă din perspectiva minimelor diligente, reţinând că pârâţii cumpărători nu au depus nici o diligentă pentru a afla dacă proprietarul al cărui imobil a fost naţionalizat a formulat cerere pentru restituirea imobilului.
De altfel, buna sau reaua credinţă nu este relevantă în cauză, pentru că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţii cuprinzând dispoziţii cu caracter de normă specială, a prevăzut strict şi limitativ situaţiile în care buna credinţă poate fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desfiinţării actului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc, potrivit art. 50 şi 501 din lege în funcţie de existenţa bunei credinţe, ci în funcţie de respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat că imobilul a făcut obiectul unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, reclamanţii au dreptul la despăgubiri conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată reprezentând preţul actualizat, nu şi la valoarea de piaţă, reglementată de art. 501 din lege.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la incidenţa dispoziţiilor din dreptul comun privind evicţiunea.
Aşa cum însuşi recurenţii afirmă, acestea sunt dispoziţii cu caracter general, care nu îşi găsesc aplicarea atunci când o lege specială cuprinde dispoziţii specifice în materie.
Or, atât art. 50 cât şi 501 din Legea nr. 10/2001, reglementează o formă specială de evicţiune pentru imobilele care au făcut obiectul unor contracte de vânzare - cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, motiv pentru care prevederile C. civ. privind evicţiunea nu sunt aplicabile.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, calitatea sa procesuală pasivă este conferită de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituţii îi incumbă obligaţia de restituire a preţului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995.
De altfel, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprind dispoziţii lipsite de echivoc în această problemă, arătând că restituirea preţului actualizat sau, după caz, a preţului de piaţă se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, în temeiul hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus restituirea preţului actualizat plătit de chiriaş, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilelor, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice în raportul juridic dedus judecăţii este o răspundere legală, iar nu contractuală, aşa cum susţine, motiv pentru care problema novaţiunii, instituţie specifică obligaţiilor izvorâte din contracte, nu intră în discuţie.
Pentru aceleaşi motive prezentate în cazul recursului declarat de reclamanţi, nefondate sunt şi criticile pârâtei referitoare la dispoziţiile dreptului comun în materie de evicţiune.
Faţă de cele arătate, ambele recursuri sunt nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Ş.M. şi Ş.E. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 142/ A din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1449/2013. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 185/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
